Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Juan Vicente Piqueras de Cristina Sava şi Rafael Pisot

Juan Vicente Piqueras s-a născut în Los Duques de Requena, provincia Valencia (Spania), în anul 1960. începând cu 1985 a publicat în Spania mai multe volume de poezii: încercările unui erou învins (Tentativas de un héroe derrotado), Cuvântul când (La palabra cuando), Latitudinea cailor (La latitud de los caballos), Epoca apei (La edad del agua), Adverbe de loc (Adverbios de lugar) şi Cătunul (Aldea).
A trăit aproape 20 de ani în Italia, unde a publicat Castelli di Aquitania (Castelele din Achitania), Mele di mare (Mere de mare) şi Palme (Palmieri). A tradus în limba spaniolă opera completă a poetului Tonino Guerra, poeziile lui Cesare Zavattini, ale lui Izet Sarajlic şi ale Cristinei Campo, iar în colaborare cu Rafael Pisot, antologia Cosecha de ángeles (La cules îngeri, Cordoba, 2007) de Ana Blandiana. A primit premiile "José Hierro" (1991), "Antonio Machado" (1999), "Valencia de Poesia" (2006) şi "Ciudad de Medellin" (2007, Columbia). Critica a remarcat caracterul autobiografic al poeziei sale, atât de bogate în enumerări, metafore, imagini, secvenţe intertextuale, şi atât de pline de dragoste pentru lucrurile vieţii cotidiene. O poezie sinceră, cu sentimente adevărate, care deseori recurge la dedublarea vocii narative, în scopul adoptării unei perspective diferite asupra propriei vieţi.
Aldea (2006), ultima sa carte, pentru care a primit Premiul "Valencia de Poesia", reprezintă o întoarcere simbolică şi nostalgică la lumea copilăriei, sub forma unei renaşteri: "Adevărul din fiecare dintre noi - ne spune Piqueras - constă în a nu fugi de propriile rădăcini. Asemenea lui Lazăr - la care opera sa face de multe ori trimitere - este nevoie să Ťrenaştiť la viaţa familiei, a propriilor rădăcini şi să ieşi din tine însuţi pentru a te putea regăsi mai apoi". în panorama poetică actuală, Juan Vicente Piqueras reprezintă o voce şi un ritm particulare, efect al unei intensităţi poetice exprimate într-un limbaj clar, direct, lipsit de artificii.

Noua noastră viaţă

Poeziei, vreau să-i cer iertare
pentru că m-am folosit de ea (sau viceversa?)
ca de Cloaca Massima, canal de scurgere sau groapă de gunoi
pentru ceea ce e mai rău în mine. Iar pe cititorii mei
vreau să-i anunţ că toate acestea s-au sfârşit,
că am ieşit din tunel, din grota
în care am scris sub lumina negării
poeziile mele vechi, păreri de rău
născute din regretul care era inima mea.

Acum sunt un "da". Nu mai sunt singur.
Nu mai sunt un "nu pot", ci un "da, vreau".
Acum am hotărât, sau a hotărât în locul meu
viaţa, care este mai înţeleaptă şi mai puternică decât mine,
să sărbătoresc miracolul de a fi viu, de a iubi
şi de a fi iubit în mijlocul deşertului
deghizat în junglă, care este lumea.

Ştiu că am venit ca să fiu fericit şi pentru a da fericire,
să cresc în mine trandafiri şi zâmbete,
să îmbătrânesc în tine, să mănânc smochine
pline de lumină, aşa cum fac mierlele,
să te iubesc şi să ies
din temniţa gândului că sunt doar cine sunt.

Am venit să trăiesc sărutând aerul
pe care îl respir şi îl respiri şi pe care mâine
nu-l vom mai respira.

Am vrut doar
ca durerea mea să fie alături
de cel care suferă ca şi mine, la fel cum
m-au însoţit pe mine vocile vii
ale fiinţelor care, moarte deja
precum stelele, continuau să mă lumineze
în mijlocul nopţii.

Acum răsar.
La ai mei 44 de ani şi graţie iubirii tale,
astăzi răsar şi privesc paradisul
în care am trăit fiind mereu atent la şarpe,
la păcat, la greşeală, la cădere
şi văd fructele neinterzise,
şarmul fără preţ şi frumuseţea la îndemână.
Roma citită pe dos.
Până şi cerul e fericit să ne vadă împreună.

Da, trăim pentru prima şi ultima oară,
şi azi, mai mult ca niciodată,
este atât de urgentă bucuria.

Ajunul rămânerii

Totul e pregătit: geamantanul,
cămăşile, hărţile, deşarta speranţă.

îmi şterg acum praful de pe pleoape.
Am deja la rever
roza vânturilor.

Totul e gata: marea, aerul, atlasul.

Lipsesc doar când,
unde, un jurnal de bord,
cărţi de navigaţie, un vânt prielnic,
curajul şi cineva care să mă iubească
aşa cum nu ştiu să mă iubesc eu.

Vaporul care nu există, privirea,
pericolele, mâinile nedumerite,
cordonul ombilical al orizontului
care subliniază aceste versuri rămase în suspensie...

Totul e pregătit. Fără glumă. Fără rost.

Măr de mare

Eu aş fi bărbatul iar tu femeia
îmbrăcată în furtună.
Ai dormi
în palma unei mări neştiute,
diademă dintr-o altă lumină în părul tău,
şi în mâini îndepărtate
nisipul curgător
al deşertului şi fericirii din noi.

Am trăi departe, uitaţi
de timp, acum când am fi sclavii
propriilor noastre temeri şi ai absurdului
acestei lumi, asasin plătit de moarte.

Insula se află în noi
aşteptând
ca furia să crească şi să ne ia.

Eu aş fi bărbatul, tu femeia.

Iar memoria ar fi mărul.

Măr dincolo de mare

Acum eu sunt bărbatul şi tu femeia
învăluită în apă şi sete.
Călătoreşti ca în vis
în palma mării pe care o traversăm,
diademă din această lumină în părul tău,
şi în mâini îndepărtate
nisipul
deşertului şi fericirii din noi.

Acum trăim departe, uitaţi
de timpul când eram sclavii
propriilor noastre temeri şi ai absurdului
acestei lumi, asasin plătit de moarte.

Insula suntem noi
aşteptând
ca viaţa să devină matură şi să ne ia.
împreună, de-o fi.
Dincolo de mare
eu voi fi bărbatul tău şi tu femeia mea.

Iar memoria lumii va fi mărul nostru.

Nu am cuvinte

Am rămas fără cuvinte.
Le-am semănat pe toate
în fiinţa ta. Vocea mea
aparţine pântecului tău.
Pielea ta e misterul
cel mai profund pe care-l cunosc.
Mă posedă. Mă gândeşte.
Eşti lumea mea.

Prefer să fiu om

Mie, înainte de a mă naşte, mi-au propus
să fiu peşte, palmier sau şopârlă.
Şi m-am hotărât cu greu,
să spun nu, prefer să fiu om.
în ciuda tuturor, prefer să fiu om.

Nu pentru raţiune sau poezie,
ci pentru gustul cireşelor
şi pentru tine, dragostea mea, acum ştiu,
trebuia să te întâlnesc într-o zi.

Dacă n-ai fi fost tu,
mai bine eram peşte, şopârlă, piatră ponce.

Animal al iubirii

Ca un animal al iubirii
gâfâi în urma ta, îţi adulmec urmele,
îi întreb pe orbi dacă te-au văzut,
le cer muţilor să-mi vorbească despre tine.

îmbrăţişez aerul, sărut cerul, cânt
cu glas desculţ ritmuri
care să mă ducă la tine, care să te aducă la mine.

Nu-mi mai pasă de frică. îmi zgândăresc
durerea. Ca o bestie în călduri
gâfâi în urma ta, îţi adulmec urmele.

Din volumul Palmeras (Palme, 2005)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara