Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Juan Mayorga - Arta interviului de ---

Juan Mayorga, născut la Madrid în 1965, este licenţiat în Filosofie şi Matematică, completându-şi studiile la Münster, Berlin şi Paris. În 1977 îşi susţine doctoratul în filosofie cu un studiu despre „politică şi memorie în opera lui Walter Benjamin”. În prezent predă Dramaturgie, Istoria gândirii şi Sociologia teatrului la Real Escuela Superior de Arte Dramático din Madrid. Juan Mayorga s-a apropiat de teatru, scriind poezie şi roman. Este autorul unor texte dramatice remarcabile, dintre care menţionăm Más cenizas, El jardín quemado, Himmelweg, Cartas de amor a Stalin, La paz perpetua, Hamelin, El chico de la última fila, Los Yugoslavos, El arte de la entrevista, Reikiavik etc. În 2012, pelicula Dans la maison, semnată de regizorul francez François Ozon – având la bază textul piesei lui Mayorga Băiatul din ultima bancă – a luat Marele Premiu Scoica de Aur la Festivalul de film de la San Sebastian.
Piesele lui Juan Mayorga au fost traduse în peste 10 limbi, iar în 2013 i s-a conferit cea mai înaltă distincţie din domeniul teatrului din Spania: Premiul Naţional de Literatură Dramatică.
În ultimii ani am tradus – încântată de profunzimea textelor sale dramatice – cele mai recente creaţii ale lui, Băiatul din ultima bancă fiind montat cu succes la Teatrul Naţional din Bucureşti. Vă ofer un fragment dintr-un alt text deosebit al autorului – Arta interviului – text care îşi aşteaptă cu nerăbdare regizorul.

Cecilia e o adolescentă.
Paula e mama ei.
Rosa e bunica ei.
Mauricio e un adult mai tânăr decât Paula.
Acţiunea se desfăşoară într-o după-amiază de primăvară, în grădina casei în care locuiesc Rosa, Paula şi Cecilia.

Cecilia desface o cutie. Din ea scoate o cameră video, un trepied cu picioare telescopice şi un manual de instrucţiuni. Cu ajutorul manualului, încearcă să înveţe cum se foloseşte camera. Montează trepiedul şi instalează pe el camera, apoi se aşază în faţa ei, pentru a se filma singură. Fredonează un cântec vechi. Ia camera, ca să vadă dacă a filmat bine. Din aparat se aude vocea ei, dar Cecilia nu vede nici o imagine. Pune camera pe trepied şi se aşază în faţa ei. Cântă un alt cântec vechi când, de la o fereastră – fără să lase din mână telefonul la care vorbea – Paula se apleacă să vadă ce face fiică-sa. Cecilia ia din nou camera şi verifică dacă de-astă dată a filmat bine. Acum apare imaginea, dar nu şi vocea. Paula iese în grădină, îmbrăcată în haine de oraş. Cecilia umblă în continuare la camera video. Paula îi aranjează părul.

Paula: Azi n-aveai de gând să ieşi în oraş, nu-i aşa?
Cecilia: Ba o să ies, chiar aveam de gând să plec. Când prind sunetul, n-are imagine; când prind imaginea... JuanMayorga Arta interviului
Paula: Aş vrea să rămâi cu bunica. Lasă-mă să mă uit.
Ia camera video şi o studiază.
Paula: Ar trebui să cumpărăm una nouă.
Cecilia: Noi n-avem o cameră veche. Nu-i a noastră. E a şcolii. Trebuie s-o dau înapoi mâine, ca s-o ia altcineva.
Paula ia manualul de instrucţiuni şi îl răsfoieşte. Arată un buton al camerei.
Paula: Ai apăsat cumva pe el la un moment dat?
Cecilia: Am apăsat peste tot, de mai multe ori.
Paula: S-a ivit ceva neprevăzut şi trebuie să plec. Neapărat.
Cecilia: Şi eu. Tot neapărat.
Paula: Şi la ce materie vă trebuie asta?
Cecilia: Proful de filosofie ne-a adus o tipă să ne ţină o prelegere. „Arta interviului”. Avea o faţă cunoscută.
Paula pune camera video pe Cecilia.
Paula: Şi unde trebuie să pleci aşa urgent, că nu poţi să rămâi cu bunică- ta?
Cecilia începe să fredoneze un cântec vechi în faţa camerei.
Cecilia: Am o temă de făcut.
Cântă în continuare o vreme. Paula îi arată camera, care a înregistrat şi sunetul şi imaginea acum.
Paula: Ai fost atentă? Trebuie să apeşi aici. Beculeţul ăsta trebuie să fie roşu.
Îi dă înapoi camera Ceciliei, ca să încerce şi ea. Cecilia cântă un cântec vechi şi se filmează singură. Verifică apoi dacă apar şi sunetul şi imaginea.
Paula: Cine te-a învăţat cântecele astea vechi, de pe vremea lui Pazvante Chioru’? Bunică-ta?
Cecilia: Le iau de pe internet. Există o pagină: cântecedepevremea- luipazvantechioru.com
Paula: Pe bune?
Cecilia: Fireşte că există.
Paula: Şi nu poţi să faci tema aia aici?
Cecilia: Du-te, dacă trebuie să pleci. Nu se întâmplă nimic dacă rămâne o clipă singură. Am mai lăsat-o şi altă dată singură.
Paula: N-ai auzit când ţi-am spus că vine unul nou? Trebuie să fii tu acasă şi să-l primeşti, ca nu cumva să se sperie...
Cecilia: Să se sperie? Cine să se sperie?
Paula: Ştii, ieri bunică-ta s-a dezorientat şi s-a speriat şi de-asta a reacţionat în halul ăla...
Cecilia: Păi atunci va trebui să rămâi acasă.
Paula: Dar tu ce temă ai de făcut, că nu poţi s-o faci de acasă?
Cecilia: Un interviu. Trebuie să facem un interviu. Toată clasa.
Paula: Un interviu, între voi toţi?
Cecilia: Nu, fiecare cu interviul lui. Îl vede toată clasa şi îl comentează. Iar mie îmi vine rândul mâine.
Paula: Ce drăguţ, ce amuzant! În loc să-l explicăm pe Socrate, ne jucăm cu copiii, că e mai distractiv. Până la şapte mă întorc.
Cecilia: Un interviu nu înseamnă doar să te postezi în faţa individului şi să-l întrebi ce-ţi trece prin cap. Trebuie să mă documentez, să-mi pregătesc întrebările, să-l editez... Cum se numea preşedintele ăla american pe care l-au dat jos, fiindcă îi spiona pe ceilalţi?
Paula: Nixon. Dar ce-i ăsta? Un concurs?
Cecilia: Ne-a pus un fragment, când tipul cedează şi zice: „ Am dezamăgit poporul american”. Voia să scape uşor, dar cel care-i punea întrebările l-a încolţit şi până la urmă tipul se dă bătut: „Am dezamăgit poporul american şi va trebui să port această povară tot restul vieţii mele.” Ne-a pus mai multe interviuri, ca să vedem în ce constă editarea, cum se montează un interviu... Într-unele se vede persoana care ia interviul, în altele se aude doar vocea. Uneori nu-i vocea celui care ia interviul, e o voce plăcută sau glasul cuiva faimos. Ce muzică alegi, dacă pui muzică. Camera nemişcată, camera deplasân- du-se. Locul: una e să ai un fundal negru, alta e să ai public în faţa ta şi altceva e să fii pe o plajă. Ne-a explicat că nu sunt doar decizii „estetice”. Ea numeşte asta „Etica interviului”. Să zicem că-i iei un interviu unui criminal de război...
Paula: Şi trebuie să duci interviul ăsta mâine. Nu poţi să-l duci poimâine?
Cecilia: Nu trebuie să-l duc. Îl pun pe net. Click. Profu’ ne-a deschis o pagină. Trebuie să-l pun înainte de miezul nopţii. Ca şi cum ar fi închiderea ediţiei. Vrea să lucrăm sub presiune, ca ziariştii. Mâine, în clasă, intrăm pe calculator şi comentăm interviul.
Paula: La şase sunt aici. Ai toată seara la dispoziţie. O seară întreagă pentru un interviu!
Cecilia: Vreau să fie ceva deosebit. Nu vreau să mă fac de râs. Unii se dau în spectacol. Într-un interviu sunt implicate două persoane. O să şi brusc descoperi că omul Îi iei interviu unui manechin care lucrează la metrou. clenciul interviului. ies în oraş, ca să caut pe cineva interesant. O să pun întrebări deosebite unei persoane interesante.
Paula: În privinţa asta nu-ţi face griji, că eu ştiu o mulţime de oameni interesanţi. Tony. Familia Sánchez. Doctorul Dávila!
Cecilia: Mă gândesc să-i iau un interviu mătuşii Concha.
Începe să strângă camera şi trepiedul, ca să plece.
Paula: Mătuşă-ta Concha e tot ce vrei, dar în nici un caz n-aş zice că-i o persoană interesantă. Cel puţin nu intră în accepţiunea mea de „persoană interesantă”. Doctorul Dávila e o eminenţă mondială în transplanturi de...
Cecilia: Ziarista ne-a zis că oricine poate fi interesant. Că orice om e interesant, dacă e privit îndeaproape.
Cele două femei n-au observat că Rosa a ieşit din casă. Are părul ud, iar în mână are un föhn pe care-l întinde către cele două femei, parcă cerându-le să-i usuce părul. Când o vede în sfârşit pe maică-sa, Paula se îndreaptă spre ea, ia föhnul, îl bagă în priză şi începe să-i usuce părul Rosei. Cecilia trebuie să strige, ca să i se audă vocea peste zgomotul făcut de föhn.
Cecilia: Ne-a explicat că interviul...
Ridică vocea.
Cecilia: ...că interviul începe înainte de prima întrebare. Hainele pe care le alege cel intervievat, felul în care salută, toate lucrurile astea te ajută... Îţi arată cum poţi să începi. Trebuie să vii bine pregătit, până în cel mai mic detaliu, dar nu ca să controlezi tu totul, ci ca să n-ai surprize dacă lucrurile scapă de sub control. Când lucrurile scapă de sub control, se poate produce o fisură. Aşa îi zice ea: „fisura”. Îi iei interviu unui boxer şi brusc descoperi că omul colecţionează crucifixuri. Îi iei interviu unui manechin şi afli că are o soră geamănă care lucrează la metrou. Fisura. Şi gata, ai prins clenciul interviului.
Tăcere întreruptă doar de zgomotul föhnului.
Paula: Nu te-ai gândit că toată lumea se aşteaptă să-i iei ei un interviu? E interviul previzibil.
Cecilia: Toată lumea se aşteaptă ca să-i iau ei un interviu??
Paula: I s-au luat atâtea interviuri, că se ştiu deja toate răspunsurile. Despre domnul Márquez, cel cu garajul, nu se zice c-ar fi făcut închisoare din greşeală?
Cecilia: Aşa zice el.
Paula: Dar poate că i-ar face plăcere dacă îi iei un interviu.
Cecilia: Sau poate că nu. Poate că nici nu l-au închis din greşeală.
Paula opreşte föhnul şi îi face un semn Rosei cum că e gata, i s-a uscat părul. Rosa intră în casă, cu föhn cu tot.
Cecilia: Aş putea băga nişte fotografii, din diferite perioade ale vieţii lui. Poate are şi vreun film de când era tânăr.
Paula: Are o mulţime, zeci de filme. Pentru fiecare medalie câştigată există câte un film.
Cecilia: Cu domnul Márquez. Şi cu martori. Oameni pe care i-a cunoscut înainte şi după a ieşit din închisoare.
Paula: Pot să te ajut şi eu. Pot să-ţi ţin camera, să fac ce vrei tu. Mi-ar plăcea să văd cum procedezi.
Cecilia: Ai face tot timpul comentarii şi te-ai strâmba întruna. Ar fi nemaipomenit să scot ceva de la ea, un lucru pe care nu l-a mai povestit nimănui despre experienţa ei olimpică.
Paula: Despre „experienţa ei olimpică” a povestit până la ultimul amănunt.
Cecilia: Nu fi invidioasă, mamă.
Paula: Invidioasă pe ce?
Cecilia: Nu toată lumea a avut asemenea experienţe.
Paula: A ieşit a opta. De ce nu-i iei bunicii un interviu?
Cecilia: Bunicii Chon?
Paula face un gest, arătând pe unde a plecat Rosa. Cecilia: Îţi baţi joc de mine?
Paula: E mult mai greu, fireşte.
Cecilia: De ce să fie greu?
Paula: N-ai putea afla nici măcar care e filmul ei preferat.
Cecilia: Să-i iau un interviu bunicii Rosa? Dar dacă e...
Paula: Păi tocmai de-aia. Pune-o să vorbească, înainte ca totul să dispară.
Cecilia: Pe cine ar putea interesa un interviu cu bunica Rosa? În afară de tine şi de mine.
Paula: Pe nimeni. Bunică-ta şi-a petrecut viaţa, nefăcând nimic demn de reţinut.
Cecilia: O să plec de-acasă şi o să iau interviu cui am eu chef să-i iau! Iar tu o să stai aici sau chemi pe cineva sau rogi vreun vecin să rămână cu ea!
Paula: Ştii foarte bine că nu acceptă pe nimeni, că se enervează îngrozitor când rămâne cu necunoscuţi. Pe bietul băiat era să-l omoare... Şi ce vecin vrei să chem? Ia gândeşte-te, ar fi atât de frumos... Să-i dai ocazia să-ţi spună ce are în cap până nu dispare totul, în ceaţă... Un interviu în camera ei, înconjurată de lucrurile alea pe care le-a păstrat cu sfinţenie, care pentru noi sunt doar asta, nişte „lucruri”, dar care pentru ea înseamnă foarte mult. Fiecare dintre obiecte alea are îşi are povestea lui. Sticluţa cu cioburi colorate, pe care a adus-o din luna de miere, ceasul dăruit de bunicu-tău...
Cecilia: Dacă ţi-ai găsit un iubit, ţi-ai ales o zi proastă pentru a doua întâlnire. Eu-o-să-plec-de-acasă!
Paula: E taică-tu în oraş.
Tăcere.
Paula: Bruce Springteen cântă în seara asta aici, n-ai văzut afişele? Le-ai văzut precis.
Cecilia: Bruce şi cu taică-meu sunt în oraş. Şi, ce-i cu asta?
Paula: M-am gândit: „Probabil că e şi el pe aici.” L-am sunat ca să-i propun o cafea şi a acceptat.
Cecilia: Ce zici că i-ai propus?
Paula: Vreau să ştiu dacă a venit momentul în care să putem sta cinci minute faţă în faţă, fără să ţipăm unul la altul. Vreau să vorbesc cu taică-tu despre tine.
Cecilia: Şi de-asta te-ai făcut aşa frumoasă?
Paula: M-am făcut prea „frumoasă”?
Cecilia: Nu.
Paula: Vreau să-şi asume, o dată pentru totdeauna, responsa- bilităţile care-i revin. Am de gând să-i cer să-şi asume rolul de tată.
Cecilia: Oare nu eu ar trebui să-i cer lucrul ăsta, să-şi asume rolul de tată?
Paula: Tu eşti minoră.
Cecilia: Dar nu de-asta a venit în oraş. N-a venit ca să vorbească cu tine despre responsabilităţile lui. Dacă vrei să ai o conversaţie pe tema asta, mai bine îl suni pe Bruce Springteen.
Paula: Nu de-asta a venit în oraş, dar indiferent de ce-a venit – fiindcă s-a plictisit să hoinărească prin ţară sau fiindcă i-a mai venit un pic mintea la cap – treaba e că nu i s-a părut chiar o idee rea să stăm puţin de vorbă, noi amândoi.
Cecilia: La restaurantul hotelului în care stă Bruce? În camera lui?
Paula: La „Jakarta”.
Cecilia: A fost ideea ta, să vă vedeţi la „Jakarta”?
Paula: Dacă n-o ia la fugă şi mă lasă să-i explic, o să-i cer lucruri concrete. În scris.
Cecilia: N-o s-o ia la fugă. Te las până la şase. O să vorbesc cu domnul Márquez. La şase fix eu plec, fie c- ai venit, fie că nu. Vreau să-i propun un interviu pe motocicletă. Era pe motocicletă, nu-i aşa, când l-au oprit, confundându-l cu altul....
Paula îi aranjează părul Ceciliei. Se pregăteşte să plece.
Paula: Îl primeşti pe tip şi stai cu el tot timpul. Îţi iei o carte şi citeşti lângă ei, ca nu cumva să se sperie.

Vrea să iasă pe poarta de la grădină, dar se întoarce. Îşi deschide geanta, alege o monedă. Se răzgândeşte şi alege alta.
O să vină cineva de la croitorie. E totul plătit, dar trebuie să-i dai un bacşiş celui care aduce pachetul.
Îi dă moneda Ceciliei. Pleacă. Se întoarce din drum. Paula: Sigur nu-s prea aranjată, nu-i aşa?
Cecilia: Prea aranjată, nu.
Paula pleacă în cele din urmă, nu prea sigură de felul în care arată. Cecilia scoate un caiet de şcoală şi un pix, şi începe să scrie. Gândeşte cu voce tare, ca şi cum s-ar afla în faţa cuiva care-i dă un interviu.
Cecilia: Ce vă amintiţi din prima noapte petrecută în închisoare, domnule Márquez?
Nemulţumită, încearcă altfel.
Cecilia: În prima noapte petrecută după gratii aţi închis vreo clipă ochii, domnule Márquez?
Ceva mai mulţumită de-astă dată, notează în caiet şi repetă ca pentru sine, pe diferite tonuri: „În prima noapte, petrecută după gratii aţi închis vreo clipă ochii, domnule Márquez?” Cade pe gânduri. După o clipă, intră în casă şi iese împreună cu Rosa, care zâmbeşte. Cecilia îi cere să se aşeze pe balansoar, fixând apoi camera şi trepiedul în faţa balansoarului. Dar Rosa se aşază în altă parte, iar Cecilia trebuie să mişte camera. Nepoata îşi priveşte bunica prin aparat, corectează poziţia bătrânei şi mişcă puţin trepiedul.
Cecilia: Uită-te la cameră, nu la mine.
Rosa se supune.

Cecilia: O să-ţi vorbesc cu dumneavoastră, bine?
Rosa: Păi atunci asta e... Ce-i asta? Ce faci?
Cecilia: Ţi-am mai spus. Pentru la şcoală.
Rosa: Păi atunci... O să-l vadă lumea?
Cecilia: Cei din clasa mea. Şi cine o să mai vrea să-l vadă. Toţi care or să vrea.
Rosa se ridică şi se întoarce în casă. Cecilia se resemnează că nu poate să-i ia un interviu Rosei şi strânge camera de filmat şi trepiedul. În timpul ăsta, vorbeşte de una singură: „În prima noapte petrecută după gratii aţi închis vreo clipă ochii, domnule Márquez?”... „Ne-aţi putea descrie celula dumneavoastră?”... „V-aţi făcut vreun prieten, domnule Márquez?”... „V-a fost teamă c-o să fiţi violat?”... Dar, după puţin timp Rosa se întoarce. S-a pieptănat şi s-a rujat, ca să fie cât mai frumoasă şi e sigură c-a şi reuşit lucrul ăsta. Se aşază unde stătuse mai înainte. Cecilia se grăbeşte să monteze trepiedul şi camera. Şi totuşi, încă şovăie.
Cecilia: Mă gândesc... Şi dacă am filma în camera ta?
Rosa: În camera mea? Cu patul? Nu.
Cecilia: În spaţiul tău, acolo unde îţi petreci tu cea mai mare parte din timp. Putem să filmăm fără să se vadă deloc patul. Ai putea vorbi despre toate lucrurile alea pe care le-ai păstrat; ce înseamnă ele pentru tine, fiecare lucru cu povestea lui. Pentru tine nu sunt „lucruri”. Cioburile de sticlă pe care le-ai strâns de pe plaja aceea. Ceasul pe care bunicul...
Rosa: Nu.
Cecilia a terminat de fixat camera. Îi dă drumul.
Cecilia: Spune-mi ceva.
Rosa: Ce?
Cecilia: Orice. Ca să verific sunetul.
Vocalizând cu grijă, Rosa începe să cânte unul dintre cântecele pe care le fredonase Cecilia. Se întrerupe.
Rosa: Dar de ce eu? Sunt oameni mult mai... Bunica Chon.
Cecilia: Tu eşti foarte interesantă, bunico. Nu-i nevoie să vorbeşti aşa, domol. Vorbeşte ca de obicei.
Rosa reia cântecul, fără a mai vocaliza atât.
Cecilia: Poţi vorbi spre cameră, dar fără să se vadă că vorbeşti pentru ea?
Rosa îşi corectează relaţia cu camera.
Cecilia: Perfect. Mergem acolo?
Rosa: Hai să mergem.
Cecilia: Pe urmă poate nu bag totul, sau bag, dar în altă ordine.
Rosa: Hai să mergem.
Cecilia: Mă gândesc... Te-aş putea filma, făcând o pasienţă. Îţi aduc cărţile de joc şi încercăm aşa, cu o pasienţă?
Rosa: Nu. Tăcere.
Cecilia: Vă rugăm să începeţi prin a ne spune numele, vârsta, unde v-aţi născut...
Rosa: Asta mai târziu, la sfârşit. Tăcere.
Cecilia: Cântecul acela pe care-l cântaţi adineauri, cu fetiţa din pădure, mi-l puteţi cânta şi mie, vă rog?
Rosa începe să cânte. Dar descoperă că la un moment dat nu-şi mai aminteşte ce urmează. Începe cântecul iar, parcă cu mai mult elan, dar se încurcă în acelaşi loc, ceea ce o enervează la culme. Tăcere.
Cecilia: Cine v-a învăţat cântecul acesta?
Rosa: Bunica mea, Hortensia. Sunt cântecele bunicii. Fetiţa cea bună se pierde în pădure şi dă peste fetiţa cea rea. Sunt amândouă speriate. Dar cea rea e mult mai speriată.
Cecilia: E adevărat că filmul dumneavoastră preferat e „Little Women”?
Rosa: Filmul meu preferat e cel cu grasul şi slabul. Splendoare în iarbă, Pe aripile vântului, La răsărit de Eden... Oricare film cu grasul şi cu slabul...
Cecilia ia camera de pe trepied şi se mişcă cu ea, focusând-o pe Rosa.
Cecilia: Strălucire în iarbă. Despre ce e vorba în filmul ăsta?
Rosa: Nu strălucire, ci splendoare. Pare un film romantic, dar sfârşitul nu-i deloc aşa. Little Women e filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori, dar nu-i preferatul meu, doar că- l dau mereu. Cu cine vezi filmul, doar asta contează. (...)

Prezentare şi traducere de Luminiţa Voina-Răuţ

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara