Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jérôme Ferrari, Premiul Goncourt 2012: „Premiile sunt o conjuncţie fericită a unei multitudini de factori aleatorii.“ de Alexandru Matei

Aţi făcut filozofie. Cum aţi ajuns dintr-un domeniu adesea dogmatic, îndeobşte disciplinat, la literatură?

Nu se poate spune că am ajuns, pentru că am scris dintotdeauna. Voiam să fiu scriitor, dar nu-mi surîdea deloc să urmez Literele. În schimb, deşi nu mă trăgea aţa să scriu filozofie, îmi plăcea s-o citesc şi să o studiez. Am reuşit să le împac, aşadar, pe amîndouă. Îmi place să gîndesc conceptual, să explic lumea prin filozofie, dar nu să fac filozofie. N-am scris şi nu am de gînd să scriu filozofie.

Ştiu că romanul dumneavoastră a intrat la balotaj alături de Peste & Cholera al lui Patrick Deville. Literatura dumneavoastră e în multe privinţe foarte diferită de cea a fostului romancier minimalist: iubiţi imperfectul, durata, emoţiile şi exploziile afective, desfăşuraţi o sintaxă a iminenţei, şi apoi romanele dumneavoastră numără o mulţime de personaje, distribuite în familii complexe. Putem vorbi despre o literatură mediteraneană?

Deşi nu am conştientizat niciodată asta, acum, că mă gîndesc, cred că se poate vorbi, din punct de vedere cultural, de aşa ceva. Prima mea sursa de inspiraţie este Corsica. E drept că cititorilor din nordul Franţei le e greu să descurce toate iţele familiale care leagă personajele, pentru că în romanele mele putem vorbi despre o concepţie de clan despre familie, cu multe încrengături, ceea ce cred că nu se mai întîmplă decît în jurul Mediteranei. La nivelul scriiturii, nu sunt foarte sigur că putem vorbi despre o scriitură mediteraneană. Tipul de scriitură pe care l-am adoptat, din cîte pot să îmi dau seama, este unul bazat pe continuitate. Încerc să leg mereu lucrurile, astfel încît cititorul să aibă de a face mai degrabă cu un flux. Camus este un autor foarte important pentru mine, dar asta mai ales prin prisma analizelor morale decît prin cea a scriiturii. Străinul este însă un roman cu o scriitură foarte uscată, cu excepţia finalului care, e adevărat, vine ca o explozie şi are fraze lungi.

E drept că, în privinţa concepţiei de clan asupra apartenenţei personajelor, mă gîndeam că ceea ce li se opune este singurătatea personajului din romanele publicate la Minuit, ieşite din tradiţia lui Beckett sau a Noului roman.

Da, aşa stau lucrurile, dar cu toate astea, în ceea ce priveşte gusturile mele literare, îmi place să citesc ceea ce seamănă cu ce scriu eu. Cred că fiecare scriitor îşi alege la început nişte dispozitive, care ţin mai mult de ceea ce poţi face decît de ceea ce vrei să faci. Dar mie îmi place foarte mult, de pildă, Laurent Mauvignier, un autor tipic Minuit, care însă întrebuinţează acest tip de scriitură în flux, deşi scrie altceva decît mine.

Cum aţi primit Premiul Goncourt – şi ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră? Pînă la cîştigarea lui, toată lumea îl dădea cîştigător pe Patrick Deville.

Cred că el ar fi trebuit să-l cîştige, şi l-ar fi cîştigat dacă n-ar fi luat înainte Premiul Femina. Îmi place mult ce scrie Deville. Am avut două tipuri de reacţii la primirea premiului. Una a fost de a savura victoria şi cîştigul material care venea împreună cu el1, mai ales că nu mă aşteptam la aşa ceva. N-am fost niciodată pe vreo listă de premii importante, şi publicasem deja şase romane, şi nici acum nu-mi explic cum am reuşit, pe nepusă masă, să cîştig chiar Premiul Goncourt. Pe de altă parte, relativizez importanţa premiului, pentru că premiile sunt o conjuncţie fericită a unei multitudini de factori aleatorii, şi ar trebui să fii ultimul dintre imbecili ca să- ţi spui „eu sunt cel care a scris cel mai bun roman al anului”. Sigur, sper că n-am scris un roman de o nulitate absolută, dar nu pot să spun că altcineva n-ar fi meritat premiul, ci doar că soarta mi-a fost favorabilă. Premiul e însă foarte important pentru că aşa ajungi la un număr mult mai mare de cititori, pentru că îţi procură o libertate de creaţie mult mai mare, dar nu pentru că ar spune foarte mult despre calitatea literară a unei cărţi – există atîţia scriitori excepţionali care n-au avut niciodată un premiu (ştim cît de adevărat e!) – iar eu încerc să-mi conserv ambele reacţii, fără că una să o elimine pe cealaltă. Cred, de altfel, că noţiunea de „cel mai bun roman al anului”, sau de „cea mai bună carte” nu are în mod riguros nici un sens, e absurdă, e vorba despre raţionamente de hipodrom, nu despre judecăţi de valoare. În Franţa, premiile de toamnă sunt atît de importante încît prezenţa lor condiţionează întreaga economie ulterioară a pieţii de carte, de aceea avem o lună septembrie atît de bogată în apariţii editoriale. Dar peste 90% dintre romanele care apar atunci nu sunt citite decît de o minoritate nesemnificativă.

Există mult spirit în povestirile dumneavoastră. E oare influenţa catolicismului – doar sunteţi corsican la origine?

Nu, deloc. Sunt agnostic, nu mă duc la biserică. Am fost la catehism ca să-i fac pe plac bunicii, dar niciodată n-am dat importanţă acestor lucruri. Am citit textele sacre mai tîrziu, la vreo 25 de ani, şi ele m-au marcat intelectual, pentru că am găsit aici şi în alte texte mistice citite mai tîrziu o inteligenţă şi o captare extraordinară a complexităţii – ceea ce nu aflasem deloc la catehism. Aceste lecturi au dus la interesul meu tot mai mare pentru filozofie şi pentru metafizică, care mi-a influenţat literatura.

Descrieţi în Predică despre căderea Romei sfîrşitul a două lumi: cea interbelică, curmată de războiul dintre cele două superputeri ideologice, URSS şi Germania, apoi al lumii noastre. Dar scrieţi că “marmura nu trăieşte mai mult decît carnea” – iar fiecare sfîrşit anunţă un alt început.

Cînd am scris romanul, nu aveam de pus un diagnostic asupra lumii contemporane, dar e drept că nu aveam o perspectivă optimistă asupra lumii, una ascendentă, dar nu mă gîndeam foarte mult la asta, iar dimensiunea civilizaţională a romanului poate fi găsită mai mult prin intermediul personajelor care şi-o asumă – e vorba de Marcel, cel care a trecut printr-o succesiune de evenimente care au făcut istoria secolului trecut. Un astfel de personaj, care se naşte în 1910 şi moare în 2000, putem spune că a traversat mai multă istorie decît 25 de generaţii înaintea lui. Eu am vizat mai degrabă micile insule de coerenţă ale lumii pe care fiecare le are împrejur, ceea ce mă interesa era să pot pune în paralel marile civilizaţii şi spaţiile mici ale unor vieţi particulare. Avem însă, în ambele cazuri, de-a face cu două tipuri de efemer, chiar dacă unul pare mai solid decît celălalt. E vorba aici despre concepţia Sfîntului Augustin, care crede că marmura e la fel de perisabilă ca trupul. El încearcă să ne facă atenţi la faptul că scările noastre temporale nu schimbă nimic din trecerea timpului şi a lumilor care construiesc oamenii. Cît despre mine, născut în 1968, îmi amintesc foarte bine ce presiune a exercitat asupra timpului pe care-l trăiam sfîrşitul blocului comunist, pentru că trăiam cu credinţa că exista o împărţire eternă a lumii, între Est şi Vest. M-a interesat să observ cît de repede au putut lucrurile să-şi iasă din matcă, în urma unor evenimente totuşi puţine şi rapide.


1 Premiul constă în 10 euro, dar vînzările pe care le aduce sunt foarte importante.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara