Înapoi la pagina curenta

întoarcerea la cărţi:
Joyce şi Proust de Mihai Zamfir

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu…: lectura masivului tom consacrat lui Joyce şi compus de Mircea Mihăieş a avut asupra mea efect imediat – şi anume acela de a reciti fragmente întinse din Ulysses.

Mă refer la străvechea versiune franceză pe care am cumpărat-o în 1966, în celebra traducere Auguste Morel, revăzută de Valery Larbaud şi de Joyce însuşi. Fiabilă, deci! Îi împărţisem atunci textul în 14 secţiuni, cărora le căutasem corespondenţele în Odisseea. Dacă exegeza lui Mihăieş ar avea doar acest banal efect, şi tot ar fi meritat să fie scrisă şi apoi parcursă. Dar ea înseamnă ceva mai mult.

Întrebările pe care orice cititor onest şi le pune, după parcurgerea cărţii Ulysses, 732 nu pot fi ocolite: e posibil ca o analiză ingenioasă, precum cea de faţă, să incite la lectura operei propriu-zise? O carte precum Ulysses, 732 sporeşte sau reduce numărul cititorilor reali ai lui Joyce? Vor exista oare persoane care să se mulţumească cu analiza şi să nu mai citească romanul?

Pentru majoritatea oamenilor, asemena întrebări denotă simplă curiozitate intelectuală; pentru mine, ele reprezintă pariu existenţial. În urmă cu aproximativ 45 de ani m-am aflat într-o situaţie asemănătoare: cum să analizezi un mare şi întins roman? Tăindu-l în felii, disecîndu-l pînă la ultima fibră sau privindu-l de la o înălţime convenabilă pentru a observa ansamblul?

Scriind atunci o carte de 300 de pagini, format obişnuit, despre romanul lui Proust À la recherche du temps perdu, încercasem să spun esenţialul despre un roman cu nimic inferior – ca dimensiuni şi ca proiect – lui Ulysses. În ediţia de bază de la Gallimard ciclul proustian avea 18 volume, depăşind numărul paginilor lui Ulysses şi beneficiind, în epocă, de cele mai flatante caracterizări, între care aceea consacrată de „catedrală a prozei”.

În atmosfera intelectuală de la începutul anilor ’70, cînd structuralismul victorios îndemna la exegeze capabile să facă, în principiu, concurenţă operei analizate, am optat pentru prezentarea globală, adică pentru contemplarea celor 18 volume de la înălţime, coborînd însă de foarte multe ori la nivelul frazei şi al paragrafului, pentru un contact permanent cu textul.

Iată că, la aproximativ o jumătate de secol după apariţia cărţii mele Imaginea ascunsă, o altă capodoperă contemporană cu Recherche… este supusă de un alt cercetător român unei „analize totale”, adică unei operaţii opuse ca spirit celei ce-l slujise pe Proust. Mircea Mihăieş a optat pentru recompunerea anatomiei şi a fiziologiei romanului joyce-ian, recitindu-l pagină cu pagină. A refăcut circumstanţele compunerii operei şi pe cele ale aventuroasei sale editări. Mai mult: a re-scris un alt roman, a rescris un alt Ulysses, a compus o nouă operă din materiale strict autentice, din frazele şi paragrafele irlandezului, ca şi din scrierile principalilor săi critici. Ne-a dat un „Ulysses explicativ”, uriaş ca întindere, comparabil cu originalul, pentru uzul cititorilor de la începutul secolului XXI. A interpretat romanul-capodoperă de la 1922 pentru cei care ar vrea să-l citească un secol mai tîrziu. Asemenea exerciţiu, cel puţin periculos, nu s-a terminat din fericire printr-un dezastru; dar pentru asta a trebuit ca exegetul român să posede nu doar informaţia completă în legătură cu Joyce, nu doar să cunoască romanul paragraf cu paragraf, ci şi să posede un talent literar veritabil, în specialitatea proză.

Nu ştiu dacă sinteza mea asupra celebrei Recherche… a contribuit la sporirea numărului de cititori români ai lui Proust; dacă asta s-a întîmplat, un rol mai mare l-a avut minunata traducere integrală realizată de Irina Mavrodin puţin timp mai tîrziu.

Ştiu însă că o analiză „de tip Mihăieş”, compunerea în esenţă a unui roman paralel, reprezintă astăzi soluţia cea mai sigură pentru a face ca măcar o sută de persoane din România să citească, sau să recitească, romanul lul Joyce.

Dacă aş scrie din nou o carte despre romanul proustian, profitînd de toate achiziţiile din ultima jumătate de veac (ediţii noi ale romanului, corespondenţa lui Proust publicată integral, importantele analize apărute între timp), aş scrieo tot după metoda din anii ’70, adică tot prin rafinarea „privirii globale”. Privesc de aceea cu admiraţie şi poate cu invidie resemnată masiva operă produsă de Mircea Mihăieş.

Documente autentice – în primul rînd corespondenţa lui Proust – ne spun că Proust şi Joyce s-au întîlnit în viaţa lor o singură dată, la Paris, şi mai degrabă din întîmplare. Au stat împreună cel mult o jumătate de oră. Foarte politicos, Proust l-a condus după aceea în maşină pe Joyce la domiciliul său parizian. Apoi fiecare s-a retras în lumea lui. Nici unul dintre ei n-a fost impresionat în vreun fel de celălalt. Cei doi aştri ai prozei secolului XX au trecut foarte aproape unul de altul, apoi şi-au urmat fiecare orbita proprie, fără a se mai uita în urmă.