Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Joseph Daniel Haske: În bătaia puştii de Liana Vrăjitoru Andreasen


Joseph Daniel Haske s-a născut în Sault Sainte Marie, Michigan, în partea estică a Peninsulei Superioare, într-o zonă rurală de lângă graniţa cu Canada. A crescut într-un orăşel din apropierea graniţei, un loc pe care-l menţiona Hemingway în colecţia In Our Time. Un foarte bun atlet şi cititor avid de literatură, Haske s-a înscris la o universitate din zonă ca student cu veleităţi atletice, însă a trebuit să renunţe după un semestru din cauza dificultăţilor economice. S-a încris în armata SUA pentru a putea beneficia de ofertele educaţionale, sperând astfel să îşi poată continua studiile. În timpul serviciului militar, şi-a continuat lecturile în mod sistematic, devorând autori precum Faulkner, Twain, Hemingway şi Melville. Reîntors din armată, şi-a reluat studiile la aceeaşi universitate, unde şi-a primit diploma în literatură, cu summa cum laude. Şi-a continuat studiile cu trei masterate: în literatură, creaţie literară şi spaniolă, la Universitatea Bowling Green şi apoi la Universitatea Texas, Pan-American.
Acum Haske locuieşte în Texas, unde predă engleză şi de unde publică literatură şi critică literară. Romanul său, North Dixie Highway, îi va apărea în 2013, iar proza sa scurtă a fost publicată în reviste americane de elită, precum Boulevard, Fiction International, Texas Review sau Pleiades. I s-a conferit prestigiosul Premiu „Boulevard” pentru scriitori debutanţi, în 2011, iar poezia şi proza sa au apărut de asemenea în antologii şi alte publicaţii. Dintre influenţele sale îi menţionăm pe Cehov, Cormac McCarthy, Erskine Caldwell, E.M. Williamson. Tânărul scriitor Haske este deseori menţionat ca un autor în ascensiune, în contextul literaturii americane meta-realiste, un grup care îi include pe Eric Miles Williamson, Toni Morrison, Paul Ruffin, Larry Fondation, Cormac McCarthy, Richard Burgin, Ron Cooper şi alţii.
Criticii l-au numit pe Haske unul din cei mai promiţători scriitori din generaţia sa; ca prozator, alţi scriitori i-au remarcat deja talentul de a reda peisajul dur al nordului şi mai ales harul de a dezvălui sumbra realitate a inimii ce bate în ciuda incercărilor, a timpurilor grele, a ghinionului şi a muncii istovitoare.
În bătaia puştii este un fragment din romanul său în curs de apariţie, North Dixie Highway.


Mirosul ierbii de aici nu-i foarte diferit de cel de-acasă. Mai am trei luni până îmi expiră termenul şi la sfârşitul lunii se presupune că mă procesează, să mă car de-aici. Planul meu iniţial era să-mi fac serviciul militar la ONU fără incidente majore. Dar când se întâmplă mizerii din astea, ca acum, timpul încetineşte brusc – fiecare secundă pare o oră. Inima-mi bate atât de puternic, să-mi sară din piept nu alta, dar rămân la pământ.
O grenadă explodează la câteva sute de metri de capul convoiului, iar elicele elicopterelor murmură undeva peste dealuri. Se aude altă grenadă, mai aproape, undeva în faţa noastră la vale, şi pământul îmi zguduie corpul. Bucăţi metalice zăngănesc pe camionul din urma mea, pe dreapta, în timp ce tot dealul vibrează de la undele de şoc. Gloanţele străpung aerul pe deasupra căştii mele Kevlar, aşa că mă lipesc şi mai tare de pământ, strângând cu degetele mâinii stângi patul carabinei M16, în timp ce dreapta o înfig în pietriş, iarbă şi praf, târându-mă astfel centimetru cu centimetru către un pietroi de mărimea unei roţi de maşină, singurul adăpost pe care-l pot găsi. Zboară iarăşi gloanţele de mitralieră pe deasupra; muşchii capului, gâtului şi spatelui mi se contractă în spasme. Picioarele-mi furnică. Dacă aş putea, m-aş ascunde sub pământ, dar continui să mă tarăsc spre adapostul precar, cum mi s-a imprimat în creier la antrenamente. Ţin capul aplecat într-o parte până ajung la pietroi. Apoi mă iţesc de după el, în căutare de ţinte inamice. După ultima grenadă, e bine să fiu cu ochii în patru. Potrivesc ţeava puştii, cu mâna stângă ancorată în pământ, şi aud o voce strigând la mine: „Nu trage, tăntălăule. Nu pe noi ne ţintesc”. Elicopterele Apache zboară deasupra noastră, aproape de sol. Trupele ostile din vale se retrag, cu tot cu mitraliere, lansatoare de grenade şi camioane cu tunuri. Păsările de oţel urmăresc atacatorii până când din zumzetul lor nu rămâne decât un ritm îndepărtat.
Nu mi-am închipuit niciodată că menţinerea păcii ar fi atât de derutantă, dar aici nici măcar războiul convenţional nu are parametri clari. Toţi se omoară unii pe alţii, iar noi venim cu curăţenia generală. Bosniaci, croaţi, sârbi, sloveni, căşti albastre din ţările ONU şi mai ştiu eu cine altcineva, toţi încearcă să facă lumină în haosul ăsta. Împuşcăturile au durat doar treisprezece minute. Am cronometrat pe ceasul cu curea măslinie pe care l-am cumpărat de la magazinul militar înainte să plec spre Europa. După jumătate de oră, s-au potolit lucrurile, dar înaintăm greu pentru că inginerii caută mine pe şosea. E procedură standard. Căpitanul însărcinat cu transportul, cel care conduce convoiul, ne-a spus că vreo trei sau patru camioane au fost pulverizate, dar printr-o minune n-a fost niciun mort, doar câţiva s-au ales cu zgârieturi. Din cauza asta însă unii din noi trebuie să mergem pe jos.
Pantalonii militari ai soldatului Wiggins sunt uzi în faţă. Nimeni n-a observat până n-a luminat Robinson cu lanterna în direcţia lui. El se jură ca s-a udat de la o baltă în care s-a trântit în timpul atacului. Chiar dacă ăsta ar fi adevărul, e clar că nimeni dintre noi n-o să-l lase să uite incidentul.
Înapoi la garnizoană, multă lume, ca Wiggins de exemplu, vorbeşte întruna de cât de mult asteaptă să se întâmple ceva şi să fie trimişi pe câmpul de luptă. Suntem mereu în stare de alertă, închişi în barăci. Majoritatea timpului, nu se-ntâmplă nimic şi ne vedem de treabă. Apoi într-o zi, pe neaşteptate, te trezeşti în avion, zburând spre inima haosului. Îmi amintesc de prima dată când am fost trimis în acţiune. Toată lumea credea ca e doar un antrenament şi nici nu şi-au luat tot echipamentul, că erau obişnuiţi cu alarmele false.
Când eşti trimis în acţiune, toţi vorbesc doar despre casă. Majoritatea zilelor totul se petrece cu încetineală, exact ca acasă. Jucăm cărţi pe rupte şi discutăm – despre femei, muzică şi orice altceva ce ne trece prin cap. Câteodată chiar poţi uita de toate jucând cărţi şi pălăvrăgind – uiţi că eşti un soldat trimis pe câmpul de luptă într-o ţară aiurea, până când începe să plouă cu gloanţe de pe undeva sau se lansează grenade, sau dai peste lume care vorbeşte ciudat şi se-mbracă ciudat şi îţi dai seama deodată ca nu-nţelegi o boabă din ce spun. Le-am spus lui Stubb, Perry şi Morgan câte ceva despre ambuscada de ieri. În versiunea lui Wiggins a intâmplării, normal că n-a facut în pantaloni. Acum jucăm din nou cărţi la lumina lanternelor. Wiggins, Robinson şi cu mine ne-am adus scaune pliante de acasă. Suntem obişnuiţi să petrecem timp îndelungat pe câmp. Van Dorn e mai mult un funcţionar care nu se-aştepta să fie trimis încoace, aşa că el stă pe o canistră cu apă. Îşi tot schimbă poziţia când mânerul canistrei îi intră prea mult în carne. Pe masă sunt teancuri de cutii cu mâncare la conservă.
„După noaptea trecută, chiar am chef de acţiune. Nu ştiu voi ce părere aveţi”, zice Wiggins.
„Dac-ar fi după mine, n-aş mai auzi o singură împuşcătură cât mai sunt în ţara asta”, zic eu.
„Vorbeşti ca o şcolăriţă fricoasă”, zice Wiggins.
„Dacă mai dai mult din plisc, ai să ajungi iar la spălat veceuri”.
„Ia uite-te la tine, Metzger, îmi dai peste nas cu rangul tău. Credeam că suntem prieteni, chiar mi-ai face aşa ceva?”
„Ce să-ţi zic. Sper să ai parte de acţiunea pe care-o cauţi, Wig”, îi spun. „Doar că eu sper să fiu demult plecat când încep să-ţi zboare ţie gloanţele în jurul capului”.
Bunicul meu vitreg, Colonelul Henry, a fost în multe lupte şi mereu spunea că un bărbat care nu ştie să se bată nu merită numit bărbat, dar că acela care caută lupta cu lumânarea e un mare prost. Cât despre Wiggins, mai mult gura e de el, că nu cred că-i aşa prost cum pare.
Nişte lumini roşii sclipesc în vale, semn că-s ai noştri. Nu oricare căşti albastre, chiar americani.
„Tre’ să fie Hansen,” zice Stubb.
Hansen vine cu doi soldaţi după el, care par că de-abia au ieşit din pregătire. Au uniforme noi şi curate. Uniforma lui Hansen e uzată, dar el e ras proaspăt pe faţă şi pare curat, din câte văd eu la lumina lanternelor.
Şi-i aud pe Wiggins şi Perry respirând din greu, undeva lângă mine. Parcă le aud şi bătăile inimii, deşi nu-mi dau seama dacă pe ei îi aud, sau pe mine. Toţi trei suntem transpiraţi. Respirând, ţinta se mişcă de la abdomenul bărbatului, undeva deasupra umărului. Nu pot să-mpuşc un om intors cu spatele. Îmi calmez respiraţia iar silueta se intoarce în profil, dându-mi o marjă de eroare de doar câţiva centimetri. Se întoarce cu faţa spre noi. Mă sperii că ar putea să-mi vadă capul şi ţeava puştii, aşa că apăs pe trăgaci. Pe ecranul vizorului, bosniacul se împiedică şi cade.

O luăm cu toţii la vale. Van Doren scoate o sticlă de plastic din rucsac.
„Am nişte udeală”, îmi zice.
„Taică-meu mi-a trimis-o de-acasă. A ascuns-o printre bomboane şi salam uscat”.
Îmi dă sticla să beau primul din ea.
„Nu le zice nimic la ceilalţi. Doar tu meriţi whisky de la tata”.
Dau din cap. Van Doren trage şi el o duşcă şi îmi dă din nou sticla.
„Ce împuşcătură şmecheră ai tras. La toţi pe-aici le place să vorbească, dar tu eşti din cei care şi fac un lucru pân’ la capat”.
„Nu-i chiar aşa”, îi spun.
Cred că am închis ochii când am apăsat pe trăgaci. Un singur lucru vreau: să-mi termin încorporarea şi să plec naibii acasă.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara