Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
José Viale Moutinho - Casele noi de Micaela Ghiţescu


Prozator, poet, îngrijitor de ediţii clasice, portughezul José Viale Moutinho (n.1945), căruia cunoscutul romancier Urbano Tavares Rodrigues i-a remarcat "notabila capacitate de creare de atmosferă aliată cu arta de a povesti", a publicat, începând din 1968, mai multe volume de proză scurtă, două romane, Los Moros (2000) şi Entre Povo e Principais (ed.a 2-a, 2003), precum şi câteva culegeri de poezii. Majoritatea titlurilor sale au fost încununate cu diferite premii, iar o mare parte din opera sa este tradusă în italiană, germană, spaniolă, bulgară, rusă, slovenă, galiciană, catalană, maghiară etc.Are totodată o vastă operă dedicată copiilor, bazată în principal pe tradiţia populară portugheză.

Povestirea de mai jos, aparţinând volumului Já os Galos Pretos Cantam ("Cocoşii negri cântă deja"), 2003, este o mostră a artei lui Viale Moutinho de a reînvia, cu mare economie de mijloace, scene dintr-o lume apusă, lumea rurală pe cale de dispariţie pretutineni, ca şi la noi.

De cealaltă parte a coridorului urletele cumnatei. O chinuiau durerile. Cât timp va mai rezista Ludovina? A ridicat din umeri, până la urmă supravieţuise surorii ei. Dar Encarnaçăo se lăsase să moară fără să se plângă, de aceeaşi boală, dar cu buzele strânse, nerostind nici un cuvânt, nici măcar o monosilabă, un vaiet, nimic. Şi neacceptând decât un pahar cu lapte dimineaţa şi altul la jumătatea după-amiezii. Bineînţeles, şi comprimatele devenite inofensive, injecţiile. Pe când Ludovina nu era capabilă să suporte durerile, ceea ce o ucidea rozând-o. Chiar el îi făcea injecţiile şi vedea că nimic nu mai avea efect. Inima era cea care o obliga să mai rămână în viaţă. În viaţă?

Adică doar să-şi aştepte sfârşitul şi gata, în timp ce conacul se mistuia, arzând lemnele în sobă. Lemne? Buşteni de stejar şi de pin, bucăţi de mobile desmembrate, mai ales fotolii, lemne care se aflau pe acolo. Prin odăi, săli şi coridoare se răspândea fumul, fumul înţepa la ochi, şi de câte ori nu trimisese vorbă în târg ca să vină cineva să cureţe sobele? Temperaturile scăzute din iarna aceea obligau să se menţină aprinse toate focurile. Şi mai era un reşou la picioarele lui şi altul în camera cumnatei, lângă care moţăia Amoroso, pitic şi cocoşat, pe care îl ceruse cu împrumut de la părintele Custódio, ca să o îngrijească pe Ludovina. Amoroso îi dădea comprimatele, puţina mâncare pe care o accepta sau reuşea să o înghită, îi punea plosca şi pe urmă se ducea să o deşerte în fosa din spatele casei, veşnic tăcut, ca şi cum nu şi-ar fi părăsit niciodată somnolenţa în care părea să trăiască. Purta nişte mănuşi de bumbac albe, pe care le schimba de multe ori pe zi, de altfel lângă şemineul din salon atârnau întotdeauna asemenea mănuşi, acolo se uscau şi apoi le călca el însuşi, cu gesturi rapide. Ludovina vedea doar nişte degete luminoase îngrijind-o. O fi ţipând oare de frică? O fi luând acele mâini imaculate drept mâinile vreunui zeu care o înconjura cu tandreţe înainte de a o duce până la urmă în adâncimi?

Acum şedea el acolo, încercând să citească un ziar, dar cum să citească un ziar care data de trei, patru zile? La ce i-ar servi? Ziarele soseau de la Porto, la început îl interesau, dar pe urmă tot ce citea începea să se distanţeze de viaţa din sat, mai ales de tot ce mai putea supravieţui în casa aceea. Adevărul e că la început citea, chiar cu o oarecare lăcomie, dar nu a durat mult până când, tot mai rar, nu făcea decât să alăture literele, să se piardă în fotografii, mai ales în fotografii de război, informaţia nu mai avea sens, cu atât mai mult cu cât era de ajuns să intre o albină în sala unde citea ca să-l pună în defensivă. Războiul n-avea decât să se desfăşoare în Europa, în Extremul Orient, dar satul acela în ce parte a lumii o fi figurând? În Trás-os-Montes, dar la graniţă, dincolo de munţi, fără ieşire, fără şosele, fără altceva decât caniculă vara şi viscole iarna. Cât de mult se îndepărtase de lume! Iar când ningea era ca şi cum o armată sălbatică i-ar fi asediat, ca şi cum durerile reumatice s-ar fi intensificat la toţi cei care trăiau la conac şi ar fi sechestrat tot şi pe toţi.

Până la urmă, ce interes putea să reprezinte restul lumii în Avinhăo? Toate terenurile din sat aparţineau Caselor Noi, dar pământurile erau neproductive iar fostele Case Noi deveniseră, de mult, case vechi, de fapt era doar o căsoaie-conac aproape căzută în ruină. Octávio se lăsase înfrânt de nenorociri. Din sat emigraseră toţi cei care putuseră, locuiau acum acolo numai băieţii de pe timpul lui, acum toţi bătrâni, îi spuneau domnule doctor de câte ori îl vedeau, şi îl vedeau rar, dar preferau să se ducă la cei doi medici din târg decât să-i bată lui la uşă, mai ales de când murise Encarnaçăo. Dacă nu s-a priceput să-şi trateze soţia, cum să ne trateze pe noi? Şi a fost un timp când îi aduceau până şi animale ca să le vindece, iar el le dădeau toate mostrele farmaceutice pe care le primea prin poştă. Dar acum până şi laboratoarele îl uitaseră, reprezentanţii de propagandă medicală nu-l mai vizitau, desigur nici nu mai ştiau dacă era înscris în Ordinul medicilor. E adevărat că în timpul bolii soţiei sale încetase să mai plătească ce nu era necesar. Vânduse frumoasele mobile din sufragerie, două paturi cu căpătâiul sculptat, obiecte de familie, tablouri, printre care trei portrete ale bunicilor, se descotorosise de bunuri, pământ nu a vrut nimeni să-i cumpere, şi nici aşa nu reuşise să-şi salveze soţia. Iar cumnata zăcea acum acolo, doborâtă de aceeaşi boală fatală, urlând, speriind îngerii şi arhanghelii de la porţile raiului.

Dar pământurile soţiei sale, pământurile familiei Corval? Octávio trecea lupa enormă peste literele ziarului, care se contorsionau în faţa bieţilor săi ochi. Se părea că ziarele nu erau scrise, că nu spuneau nimic, că literele erau acolo doar aşa, fără nici o noimă, compacte sau răsucindu-se, în funcţie de distanţa de la care le privea. Ca şi cum ziarele ar fi strigat fără ca să se perceapă ceva. Niciodată nimeni din Casele Noi nu fusese dus la cimitirul satului, dar întotdeauna, chiar şi în timpul legilor contra înmormântărilor din biserici, întotdeauna îşi găsiseră odihna veşnică sub lespezile capelei Caselor Noi, de cealaltă parte a pieţei din faţa conacului. Acolo dedesubt trebuie să fi fost o imensă criptă îngheţată, pentru că niciodată mirosurile nu urcau când se ridica dala de pe mormintele colective, a căror intrare era chiar în faţa altarului.

La început, capela casei se afla acolo unde cei din sat asistau la misă, dar pe urmă primul paroh care nu aparţinea familiei, părintele Noé Santos, din Cabeceiras de Basto, când a aflat că încă se mai făceau înmormântări în capelă, a plănuit şi a reuşit să pună să se construiască o biserică la celălalt capăt al satului, plătind unui brazilian din Avinhăo de care nu-şi mai amintea nimeni şi care rămăsese acolo doar în scripte. Numele lui dăinuia gravat pe uşa micuţei biserici, ceea ce părea să îi garanteze intrarea în Împărăţia Domnului. Umbla zvonul că pentru a-l jefui îşi ucisese singurul patron pe care îl avusese, în jungla Amazoniei, şi că aşa îşi ispăşea acum remuşcările, spre nemulţumirea celor patru nepoţi. Emigranţii în cele germanii, franţe şi aragonii nu erau atât de mărinimoşi cât remuşcările brazilianului, personaj ce părea să fi venit din trecut. Ceilalţi apăreau vara şi de Crăciun, dar plecau repede lăsând o dâră de gunoi incomparabil, în cantitate şi calitate, cu cel produs în Avinhăo în timpul majorităţii anului.

Cu mare efort, Octávio Cerdeira a reuşit să deschidă uşa garajului. Ploua cu găleata, ploua cum plouă doar în Avinhăo în luna noiembrie, simţea cum apa îi biciuia pălăria cu borurile largi căzute şi pelerina, îşi ridica anevoie galoşii, intrând în vechile grajduri ale Caselor Noi. În faţa lui se afla Chevrolet-ul negru plin de pământ şi de paie, şi cu siguranţă, dacă l-ar pune în funcţiune, s-ar trezi fantomele care de atâta timp stăteau acolo adormite. În dreapta, stivuite, canistrele cu combustibil. A încercat să scoată una, dar păreau lipite unele de altele. Şi a văzut chipul fiului său Filipe, în dimineaţa când îi apăruse în Avinhăo, pe o motocicletă cu ataş, el şi cu Gonçalves Norte, să fi fost 26 sau 27 aprilie 1974 1) şi vremurile erau agitate. Voiau să treacă frontiera în chiar clipa aceea, doi ofiţeri din MFA 2) porniseră deja pe urmele lor. Encarnaçăo şi Ludovina şi-au unit puterile ca să le pregătească ceva de-ale gurii şi haine, el i-a dus cu maşina la Canta la Rana, primul sat de cealaltă parte a graniţei, i-a încredinţa primarului, un vechi prieten de pe timpul Războiului Civil. Îl salvase pe când îl căutau anarhiştii la sfârşitul lui iunie 36.

Acesta dormise mai multe luni în garaj, într-o ascunzătoare, până ce trupele lui Franco au ajuns în sat şi, atunci, a plecat să se alăture celor de culoarea lui politică. Insistase ca doctorul să-l însoţească, fiindcă voia să-l prezinte, dar acesta refuzase. În definitiv, nu făcuse altceva decât să-i salveze viaţa dintr-un sentiment umanitar, nu se simţea la îndemână cu fasciştii aceia de categoria a treia, care îi înconjurau pe Franco şi pe generalul Mola, ba chiar îi antipatiza pe ei în mod special.

În mai 1972, Octávio Cerdeira îi trimisese o scrisoare dură fiului său pentru că acceptase postul de şef de cabinet al ministrului, cu atât mai mult cu cât era vorba de un vechi coleg al său de cămin de la Universitatea din Coimbra, Gonçalves Norte, dintotdeauna atât de entuziasmat de salazarism. Era cunoscută anecdota că îi ceruse o audienţă lui Henrique Trindade Coelho 3) ca să-i permită să sărute fotografia pe care i-o oferise Mussolini cu dedicaţie. Ei bine, fiul autorului Amorurilor mele 4) a fost surprins de cererea tânăruluii student la Drept şi nu numai că i-a permis să facă acel gest, dar i-a şi trimis o reproducere a fotografiei dictatorului, aplicându-i o dedicaţie a sa. Pe atunci se răciseră relaţiile dintre cei doi studenţi. L-a revăzut, ciufulit, tremurând, strângând în mâini un săculeţ în care părea să păstreze ceva de preţ şi, până la urmă, erau doar o pereche de papuci de antilopă.

Un urlet, din acele urlete care ies din străfundurile corpurilor celor mai descărnate, dar au forţa brută a unui iatagan ce spintecă trupuri şi pietre, porţi şi grilajuri, un asemenea urlet a străbătut toate odăile şi sălile Caselor Noi şi a ajuns, teribil, până în garaj, răsturnând canistra de combustibil pe care Octávio Cerdeira încerca să o desprindă de celelalte. Revenind la uşa de intrare, medicul l-a zărit pe Amoroso, cu căpăţâna lui înclinată spre stânga, bâiguind ceva. N-a avut nevoie de cuvintele servitorului ca să ştie că dacă acesta se afla atunci acolo era pentru că urletul cumnatei însemna despărţirea ei de lume. Indecentă, spre deosebire de Encarnaçăo, sora ei, întotdeauna atât de blajină în viaţă ca şi la boală şi blândă la moarte, Ludovina sfârşise rău. Şi deodată el şi-a dat seama cum se cufundase totul în tăcere, cum însăşi ploaia, cu câteva clipe înainte atât de puternică, se oprise. S-a aplecat să ridice canistra cu combustibil, a pus-o din nou pe stivă. Nu mai era nevoie să se ducă în târg sau la oraş pentru nimic. Amoroso trimisese pe cineva în centrul satului după o persoană care să se ocupe de pregătirile de înmormântare şi să-l anunţe şi pe preot. Cât despre rest, îi era indiferent dacă Ludovina va fi dusă în cripta Caselor Noi sau la noul cimitir din Avinhăo.

Când Octávio Cerdeira, călare încă, a intrat în piaţă, între Casele Noi şi capelă, a văzut-o pe mama sa, greoaie - îmbrăcată într-un lung pardesiu bordo, cu pălărie gri care avea o pană de păun şi obrazul ascuns sub o dantelă - sprijinită pe două bastoane, înaintând spre micuţa biserică. La o anume distanţă, un grup de persoane, servitoare, servitori, oameni din sat, toţi o urmăreau. Studentul a descălecat, aruncând hăţurile argatului care venise după el în târg. Sosea de la Coimbra pentru vacanţa de Paşti. Şi văzându-şi mama, întotdeauna atât de veselă şi spectaculoasă în gesturi şi cuvinte, mama, acum greoaie, extrem de singuratică, traversând piaţa pietruită, pe atunci curăţată de ierburile şi de plantele care aveau să sfârşească prin a apărea pretutindeni, şi-a amintit de ziua când ea îi spusese că, la ora morţii, va ieşi pe picioarele ei de la Casele Noi mergând până la capelă, chiar pe marginea intrării în criptă, fiindcă nu voia să fie dusă pe umeri de nimeni, că se va lăsa să alunece lângă ai ei, că nu va avea nevoie de nimeni care să vină, nici măcar drept ghid, că ştia foarte bine unde erau toţi stămoşii ei. Octávio se uitase în jur în căutarea tatălui său, dar nu reuşise să-l descopere. Nimeni nu îi adresase cuvântul, ca şi cum toţi ar fi fost paralizaţi de femeia aceea care îşi ducea agonia de-a lungul a vreo cincizeci de metri. Studentul a observat că în mâna dreaptă a mamei, prinsă de baston, se afla cheia enormă a capelei. Dar picioarele nu îl mai ascultau, voia să alerge, s-o ia pe mama în braţe şi să o ducă înapoi în camera ei de la conac, dar nu reuşea. Lângă el, năucit, servitorul lega unele de altele hăţurile ambilor cai, în tăcere.

Dona Filipa înainta încet. Sub dantelele vălului trebuie să fi avut ochii aţintiţi asupra lemnului roşu de la poarta capelei Caselor Noi. Octávio ar fi vrut să scoată un ţipăt care să o imobilizeze pe mama lui, dar gâtlejul îi tăia toate sunetele. Tot aşa rămăsese când, chiar în anul întâi la Coimbra, colegii mai mari de la facultate, cum obişnuiau cu bobocii, i-au băgat în pat un schelet, şi el se trezise cu ochii aţintiţi asupra unui craniu. Trei zile rămăsese fără glas, mutându-se în alt cămin, unde îl cunoştea pe Gonçalves Norte. Ah, şi acela fusese un sfârşit de după-amiază deosebit de liniştit, fără câini, nici porci, nici găini, nici vreun păstor cu turma revenind din munţi, doar boieroaica împlinindu-şi agonia.

Mama vârând, cu un gest sigur, cheia în broască, o gaură în care încăpea mâna unui copil. Poarta, de la sine, a lunecat pe balamale şi, în faţa privirilor fiului ei şi ale grupului care o urmărea ca un cor grecesc mut, Dona Filipa s-a lăsat să cadă cu faţa în jos pe lespedea mormântului alor săi, chiar în faţa altarului. Octávio s-a apropiat, sprijinindu-i corpul, a vrut să-şi ia un ultim rămas-bun şi i-a îndepărtat vălul care îi acoperea faţa. Şi s-a speriat pentru că faţa încă destul de tânără a mamei sale, care îl sărutase, la plecare, în ianuarie trecut, era acum a unei bătrâne ridate, ca şi cum anii s-ar fi concentrat în acele trei luni şi ceva de despărţire. Atunci Octávio a înălţat capul şi l-a văzut, aplecat peste amândoi, pe tatăl său, bătrânul Dom Gonçalo Cerdeira, care se sfârşise în ajunul Crăciunului aceluiaşi an.

Parohul din Avinhăo, înainte chiar de a proceda la preliminariile înmormântării Ludovinei Corval, s-a întâlnit cu doctorul Octávio Cerdeira, i-a prezentat nişte condoleanţe formale şi i-a spus că ceremonia va avea loc a doua zi, când alaiul va pleca de la Casele Noi spre cimitirul satului. Medicul l-a privit într-un mod inexpresiv, şi până la urmă a ridicat din umeri. Între timp Amoroso dobândise o subită forţă şi mobilitate, începând chiar el să-i dirijeze pe cei de la pompele funebre, care măsurau cadavrul şi se interesau despre tipul de cosciug dorit şi alte chestiuni legate de funeralii. Părintele privea în jurul său, mirat de starea în care ajunsese conacul. Nevasta negrului de la bucătărie cerea să i se dea ordine, să ştie pe câte persoane să conteze pentru prânzul de după înmormântare, dacă ar putea să cheme pe cineva care să o ajute. Părând să iasă din torpoarea în care se afla, Octávio Cerdeira i-a răspuns că nu va veni nimeni. Nici domnul părinte?, a insistat femeia. Nici domnul părinte, a răspuns stăpânul casei, în timp ce se îndrepta spre camera lui, desigur ca să-şi schimbe cămaşa şi să-şi pună cravata neagră.


_________
1) "Revoluţia garoafelor" avusese loc în 25 aprilie 1974.
2) Mişcarea Forţelor Armate, care a iniţiat şi condus Revoluţia antifascistă din Portugalia.
3) Henrique Trindade Coelho, publicist, orator, jurnalist, a fost ministru de Externe (1929) şi unul dintre cei mai înfocaţi sprijinitori ai dictaturii militare.
4) José Francisco Trindade Coelho (1861-1908), tatăl celui de mai sus, scriitor şi jurnalist, a fost autorul, printre altele, al unui celebru volum de povestiri, Amorurile mele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara