Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jorge Luis Borges de Andrei Ionescu


Mereu acelaşi. Şi mereu altul. Borges. Nu numai romancierul, cum credea Barthes, ci şi poetul, la drept vorbind orice scriitor adevărat e o temă cu variaţiuni. Cu infinite variaţiuni şi digresiuni ce conturează, în mod paradoxal, din ce în ce mai net tema. Diversitatea expresiei confirmă în fond unitatea de viziune şi de accent.
Îndeosebi în poemele maturităţii depline îi auzim glasul inconfundabil, şi totodată fiecare îşi aude propriul său glas, la fel de inconfundabil şi în acelaşi timp parcă impersonal. O clasicitate majoră guvernează aceste poeme în care ne recunoaştem cu mirare şi încântare, şi pe care, citindu-le, avem senzaţia că le-am scris chiar noi, fiecare dintre noi şi toţi împreună. Bucuria participării solidare, a comuniunii de simţire şi a înfrăţirii în experienţe esenţiale înfruntate cu bărbăţie, dincolo de făţărnicii, pioşenii dulcege şi orice convenienţe, ne inundă calm şi statornic, binefăcător.
E de ajuns să numim lucrurile care îi populează universul, devenit acum şi al nostru, şi pe care adeseori la strânge el însuşi în mănunchiuri enunţiative, cum este bunăoară poemul Cauzele, pentru a ne regăsi în fiecare dintre ele, aluziv, reverberativ, definitiv.


Jorge Luis Borges

G.A. Bürger

Nu pot, nu izbutesc să înţeleg
de ce atât de mult mă afectează
tot ce i-a fost lui Bürger hărăzit
să i se-ntâmple
(datele naşterii şi morţii sale se află în enciclopedii)
într-unul din oraşele câmpiei
de lângă râul cu un singur mal
unde palmierul creşte, şi nu pinul.
Precum noi toţi,
a spus minciuni şi-a auzit minciuni,
a fost trădat şi fost-a trădător,
s-a perpelit de dragoste adesea
şi, după-o lungă noapte nedormită,
cleştar pâclos în zori de zi văzut-a.
Dar iată că aflat a fost el vrednic
de-un mare glas, acela al lui Shakespare
(pe celelalte-acesta le cuprinde),
şi de-altu-apoi, tot osebit, de glasul
lui Angelus Silesius, din Breslau.
Cu falsă neglijenţă şlefuit-a
şirag de stanţe-n stilul vremii sale.
Că altceva prezentul nu-i decât
vremelnică fărâmă de trecut
ştia prea bine, şi că din uitare
suntem făcuţi: ştiinţă-atât de vană
ca ale lui Spinoza corolare.
În urbea de pe mal de nemişcat
râu după două mii de ani de când
s-a săvârşit din viaţă-un zeu
(povestea ce v-o depăn este veche)
e singur Bürger, şi-n această clipă,
acuma chiar, tot stanţe şlefuieşte.


Cauzele

Apusurile, neamurile toate.
Şi zilele, niciuna n-a fost prima.
Şi apa ce sorbit-a din izvor
Adam. Şi rânduitul Paradis.
Şi ochiul ce-ntunericul scrutează.
Şi lupii care-n zori se-mperechează.
Cuvântul. Hexametrul. Şi oglinda.
Şi Turnul Babel şi trufia pedepsită.
Şi luna ce-au privit-o caldeenii.
Şi Gangele, nisip nenumărat.
Chang-Tzu şi fluturul care-l visează.
Şi merele de aur din ostroave.
Şi paşii rătăcind în labirint.
Şi pânza negătită-a Penelopei.
Şi timpul circular gândit de stoici.
Şi-n gura mortului obolul nelipsit.
Şi greutatea spadei pe balanţă.
Şi picurii de apă din clepsidră.
Şi vulturii, legiunile, triumful.
Şi Cezar la Farsalia în zori.
Răsfrânta umbră-a crucii pe pământ.
Şi jocul şahului ce-a născocit persanul.
Şi urmele-ndelungilor migraţii.
Supunerea regatelor cu spada.
Busola-n veci necontenită. Marea
cea largă. Şi tictacul de ceasornic.
Şi osânditul rege şi securea.
Şi praful ce rămas-a din oştire.
Privighetoarea care-n Danemarca
îşi nalţă trilul. Scrijelita slovă.
Sinucigaşul chip în ciob de-oglindă.
Şi cartea de trişor. Râvnitul aur.
Şi norii-mprăştiaţi peste pustie.
Caleidoscopul plin de arabescuri.
Căinţele şi lacrimile-amare.
De toate-acestea fost-a trebuinţă
ca astăzi mâinile să se-mpreune.


Cezar

Aici, ce răvăşit-au reci pumnale:
un mort. Aici e trupul spintecat
pe nume Cezar. Hoitul e-nsemnat
de cratere crestate de metale.

Aici temuta, azi înţepenita
maşinărie ce-i aduse slavă
acelui care fapte de ispravă
a săvârşit şi-a scris în împlinita-i

viaţă. Tot aici şi împăratul
ce laurii-nţelept i-a refuzat,
ce răsărit şi-apus a subjugat

şi-a stăpânit şi marea şi uscatul.
Şi altul tot aici, ce-avea să vină,
a cărui umbră fi-va-n veci lumină.

Înserarea

De ieri, de astăzi, ceasul înserării
e unul singur, greu de conceput.
Un limpede cleştar, stingher şi mut,
inaccesibil vremii şi uitării.

Se-aşterne-ncet eterna înserare
şi-apoi în tainic cer se cuibăreşte.
În cerul-acela spada îşi găseşte
loc hărăzit, şi iazul, fiecare,

precum ne-nvaţă-n nouă cărţi Plotin,
aidoma fiind cu arhetipul.
Se-nşiruie viaţa după chipul

şi-asemănarea unui ce divin.
Se-aştern lin roşii umbre de-nserare
ieri, astăzi, mâine-n veac neschimbătoare.




Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara