Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
John Updike şi „mijlocul“ dilematic de Rodica Mihăilă


La 27 ianuarie 2009 s-a stins din viaţă John Updike, unul dintre cei mai buni maeştri ai realismului american postbelic, un desăvârşit artizan al stilului şi limbii, a cărui operă vastă redescoperă America în suburbiile prospere ale orăşelelor de provincie, explorând moravuri, virtuţi, vicii, aşteptări şi dileme ascunse sub aparenţa unor existenţe banale. Prolific şi divers, în cei şaizeci de ani scurşi de la apariţia, în 1959, a primului său roman, The Poorhouse Fair (Bazarul Azilului de bătrâni), şi a primului volum de nuvele, The Same Door (Aceeaşi uşă), precedate de un volum de poezie The Carpentered Hen (1958), Updike a publicat douăzeci şi şase de romane şi peste treizeci de volume de poezii, nuvele, eseuri, critică, memorialistică şi publicistică, primind o largă recunoaştere şi numeroase premii şi distincţii literare şi culturale, printre care de două ori premiul Pulitzer, premiul PEN/Faulkner şi de două ori premiul naţional al cărţii..

Născut în 1932 într-un mic orăşel din Pennsylvania asemănător celor din romanele şi nuvelele sale, fiu al unui profesor de matematică şi al unei scriitoare debutante, Updike începe să scrie scurte povestiri încă de la vârsta de opt ani, la îndemnurile ambiţioasei sale mame, care îi intuise talentul. Dar de abia în 1954, anul absolvirii "summa cum laude" a Universităţii Harvard, îşi va vedea publicată prima nuvelă în New Yorker, revista care de-a lungul anilor a lansat şi certificat numeroase cariere literare strălucite. După absolvire obţine o bursă de un an în Anglia, unde studiază desen şi pictură la Ruskin School of Drawing and Fine Art (Şcoala de desen şi pictură Ruskin) din Oxford, îndeplinindu-şi astfel măcar în parte un mai vechi deziderat, acela de a deveni grafician şi caricaturist. La întoarcere este angajat de revista New Yorker, la care va colabora până la sfârşitul vieţii, în pofida faptului că după doi ani, în 1957, părăseşte oraşul New York, stabilindu-se la Ipswich, în Massachussets, pentru a se dedica exclusiv scrisului.

New York-ul devenise după război capitala culturală a Americii, iar revista New Yorker reuşise să strângă în jurul ei o serie de scriitori de talent printre care John Cheever, J.D.Salinger şi John Updike. Promotoare a unor direcţii noi în literatură, artă şi cultură, revista încuraja un gen de nuvelă modernistă care "să cristalizeze o clipă de trăire în toate dimensiunile ei personale şi sociale, adesea fără nici un element istoric sau politic", o povestire bine focalizată, scrisă cu economie de mijloace, limitată la detalii şi scene care să provoace momente de iluminare. în acest sens, colaborarea cu New Yorker îl va ajuta pe Updike să-şi desăvârşească arta nuvelei şi să dezvolte o formă de realism care să îi permită mai buna relaţionare a lumii materiale cu cea spirituală, a particularului cu universalul.

Ca majoritatea scriitorilor care încep să publice după război: Bellow, Mailer, Malamud, Styron, Capote, Sallinger, Cheever, ca să enumerăm doar câţiva, Updike fusese format la şcoala modernismului. Ororile războiului şi realităţile dure ale lumii postbelice reclamă însă o reîntoarcere la istorie, o reînvigorare a umanismului, precipitând astfel sfârşitul modernismului şi revirimentul realismului. In varianta sa europeană, reflectând scepticismul şi criza spirituală din acei ani, neorealismul postbelic conţine puternice nuanţe existenţialiste şi elemente ale absurdului. În Statele Unite, deşi realismul existenţialist profesat de Sartre şi Camus se regăseşte la unii scriitori cum ar fi Wright, Mailer, Ellison, sau chiar Bellow şi Updike, el ia preponderent forma unui realism moral, îndeosebi la scriitorii evrei, sau un realism al moravurilor şi instituţiilor sociale, ca în cazul lui Updike.

Întrebat care sunt subiectele lui preferate, Updike a răspuns într-un interviu că a pornit ca scriitor de la convingerea că "viaţa obişnuită de zi cu zi în timp de pace este suficient de interesantă pentru a servi drept material literaturii" (interviu D.Osen), iar în revista Life a adăugat "Orice poate fi interesant"... "Subiectul meu este clasa de mijloc protestantă din orăşelele Americii. îmi plac lucrurile de mijloc. în mijloc se înfruntă extremele, şi tot în mijloc domneşte o ambiguitate neliniştită." De unde Updike a şi fost numit cronicarul "mediocrităţii protestante" sau al "chintesenţei vieţilor şi minţilor unei Americi medii/mediocre (în Engl."middling America")" (S. Abell).

Personajele din romanele sale aparţin şi ele "mijlocului", "obişnuitului", "cotidianului" şi ca atare pot deveni un loc în care înfruntarea extremelor şi ambiguităţile legate de responsabilitate, alegere, culpă, eroare, rătăcire, irosire, credinţă, finalitatea morţii sunt generatoare de dileme şi de spaimă existenţială ("angst").

Centaurul (National Book Award, 1963), unul din romanele cele mai complexe, unde relaţia autobiografică tată-fiu este abordată din perspectiva mitului clasic al centaurului Chiron, profesorul lui Ahile, care renunţă la nemurire pentru a-l salva pe Prometeu, are drept moto un citat din teologul Karl Barth, care se referă exact la "mijlocul" dilematic, sursă a tragismului condiţiei umane: "Cerul este o creaţie de neconceput pentru om, pământul, creaţia pe care o poate concepe. El însuşi este o creatură la graniţa dintre cer şi pământ."



Tetralogia Rabbit

În universul prozei lui Updike speranţa graţiei divine nu este iremediabil pierdută. Fără a recurge până la capăt la un realism existenţialist, scriitorul îşi plasează protagoniştii între tentaţiile societăţii de consum şi spaima sau neliniştea la gândul morţii, al irosirii (waste), al sfârşitului, între satisfacţiile mediocrităţii universului domestic în suburbiile înstărite şi dorinţa de evadare, de libertate. Viaţa e o "fugă" cum sugerează şi titlul primului roman din tetralogia Rabbit, Rabbit, Run (Fugi, Iepure 1960), o fugă zadarnică de nicăieri spre nicăieri, într-un circuit închis. între frica de moarte şi vaga posibilitate a graţiei divine cu care se înfruntă protagoniştii săi, în spiritul protestantismului liberal al lui Paul Tillich, Updike nu pledează pentru posibilitatea transcendenţei, ci la fel ca Norman Mailer în manifestul existenţialismului american, pentru "Curajul de a fi" (titlul cărţii lui Tillich), care la Updike înseamnă "pentru descoperirea urmelor graţiei divine în universul material, a sacrului în profan".

Cele patru romane din seria Rabbit avându-l drept protagonist pe Harry Angstrom (sublinierea mea), poreclit Rabbit (Iepure), cândva campion de baschet, oferă o perfectă ilustrare a modului în care Updike face radiografia Americii contemporane, transformând romanul de moravuri în ceea ce Philip Fisher numeşte, mult mai cuprinzător, "romanul culturii", o cultură unde visul american se confundă cu goana după câştig, unde prosperitatea societăţii de consum secătuieşte fiinţa interioară şi atrofiază conştiinţe. Caracteristic, peisajul citadin aparţine orăşelelor de provincie, cartierelor populate cu oameni de rând sau suburbiilor locuite de proaspeţi favorizaţi ai soartei, asemănătoare celor cunoscute de Updike în Pennsylvania şi Massachussets, iar existenţele lipsite de strălucire se proiectează pe fundalul unei Americi în care speranţele, optimismul, etica muncii şi afluenţa postbelică fac treptat loc risipei, irosirii (waste) şi entropiei, iar dragostea e înlocuită de adulter şi divorţuri.

Urmărită de-a lungul a patru decenii, evoluţia lui Harry "Rabbit" Angstrom, omul mediocru, personaj tipic pentru Updike atât în ce priveşte dilemele cu care se confruntă cât şi incapacitatea de-a le rezolva, oferă un amplu comentariu, uneori ironic, alteori nostalgic, asupra culturii şi societăţii americane, în primul rând prin prisma moravurilor dar şi a valorilor şi speranţelor, pornind de la prosperitatea şi conformismul anilor '50 în Rabbit Run (Fugi, Iepure, 1960) trecând prin radicalismul explozivilor ani '60 zguduiţi de războiul din Vietnam, de avântul mişcărilor de protest ale afro-americanilor, femeilor şi studenţilor şi de asasinate politice în Rabbit Redux (1971) şi prin exacerbarea individualismului şi alienării în America narcisistă a anilor '70 în Rabbit is Rich (Iepure este bogat, 1981. Premiul Pulitzer ) şi ajungând la neoconservatorism, adâncirea inegalităţilor sociale şi ascensiunea multiculturalismului în America anilor '80 din ultimul roman al tetralogiei, Rabbit at Rest (Iepure se odihneşte, 1989. Premiul Pulitzer), în care Harry Angstrom, după o perioadă de adâncă dezamăgire şi depresie, îşi dă sfârşitul.

Comentariul asupra culturii americane oferit de tetralogia Rabbit este unic prin aria de cuprindere, acurateţa detaliului şi forţa introspecţiei. "Rabbit şi lumea în care trăieşte se aseamănă mai mult decât oricare alt text din literatura americană cunoscut mie, cu lumea pe care am observat-o şi eu în perioada la care se referă cele patru romane - din 1959 până în 1989", recunoştea scriitorul Thomas Disch după ce şi ultimul roman din serie primea premiul Pulitzer.

Este un adevărat tur de forţă, posibil în principal datorită modului în care Updike îşi orchestrează strategiile discursive, în primul rând cele axate pe detaliul fizic, universul domestic, sexualitate si erotism, religie şi credinţă (David Lodge) corespunzătoare celor patru mari direcţiilor urmărite, cu accente diferite, în aproape toate romanele sale. La aceasta se adaugă calitatea ironiei şi darul de a folosi imaginativ limba, asemenea lui Nabokov care îi serveşte drept model, precum şi precizia sa stilistică, pentru care James Wolcott l-a numit pe Updike "arcaşul suprem" al literaturii americane, "care mânuie arcul cu agilitate şi fermitate."

Feţele Americii "de mijloc" sunt dezvăluite şi în alte romane publicate în acest răstimp. Sexualitatea, adulterul şi aventurile erotice văzute de obicei din perspectiva emancipării facilitată de mişcarea feministă au ocupat întotdeauna un loc central pe lista de moravuri care apar într-o formă sau alta în mai toate romanele lui Updike, dar ele au un impact şi mai mare când reprezintă faţa ascunsă şi total neaşteptată a suburbiilor respectabile, cum se întâmplă în romanele Couples (Cupluri, 1968) si Marry Me (Căsătoreşte-te cu mine, 1976). Succesul ca bestsellerul nr.1 al anului repurtat de romanul Couples, povestea a cinci cupluri din Noua Anglie ale căror vieţi erotice se intersectează, determină revista Time să-şi intituleze unul din numere "Adulterous Society" şi să pună pe copertă poza lui Updike.

Adulterul, sexualitatea agresivă, chiar criminală, a unui grup de femei de vârstă mijlocie şi din clasa de mijloc ajung subiect de scandal în micul orăşel Eastwick în Witches of Eastwick (Vrăjitoarele din Eastwick, 1984), cartea devenită film de succes trei ani mai târziu. Continuarea ei, după aproape un sfert de veac, sub titlul Widows of Eastwick (Văduvele din Eastwick, 2008) va fi ultimul roman scris de Updike.

În amplul proiect de documentare a Americii "de mijloc", nu de puţine ori romanele lui Updike se transformă în adevărate cronici de familie. întrebat de ce îl interesează atât de mult genetica, Updike răspunde "...în mediul provincial tradiţional, aşezat, în care am crescut eu, îţi cunoşteai toţi strămoşii începând cel puţin cu generaţia străbunicilor..." Istoria lui Rabbit include trei generaţii, romanul In the Beauty of the Lilies (1996) acoperă mai bine de 80 de ani şi patru generaţii din familia pastorului presbiterian Clarence Wilmot din Paterson, N.J., Brazil (1994) acoperă un sfert de veac, iar în Villages (2004), protagonistul, care asemenea lui Rabbit ajuns la o vârstă mai înaintată, se teme de moarte, e muncit de dileme existenţiale, nu ştie încotro să găsească salvarea, în lipsa hotărârii de a alege, se consolează recapitulându-şi viaţa şi mai ales legăturile amoroase.

Antologia Norton de literatură americană îl consideră pe Updike "cel mai important...creator al stării de mijloc (Engl. "middleness") din literatura americană de la W.D.Howells până în prezent," iar Malcolm Bradbury observă că Updike este "adesea văzut ca cel mai realist dintre toţi remarcabilii romancieri noi care s-au ridicat în generaţia de imediat după război."

Updike singur îşi evaluează arta şi succesul creîndu-l pe Henry Bech, scriitor evreu-american de succes, care are câte ceva din Mailer, Bellow, Portnoy, Singer, Roth şi Salinger, un alter ego ficţional de care se detaşează cu uşoară ironie, de fapt auto-ironie şi cu vădite intenţii parodice. Lui Bech, de pildă, i se acordă premiul Nobel, pe care Updike, perceput drept scriitor WASP (alb, anglo-saxon, protestant), l-a asteptat zadarnic. Henry Bech este protagonistul a trei cărţi care îi poartă numele în titlu: Bech, a Book (1970), Bech is Back (1982) şi Bech at Bay. A Quasi-Novel (Bech încolţit: un quasiroman, 1998) şi care discută locul scriitorului în societatea americană, diversele politici culturale, dilemele şi angoasele înaintării în vârstă, situaţia scriitorilor din alte ţări, printre care se numără şi Uniunea Sovietică, Romînia şi Bulgaria, vizitate la iniţiativa Departamentului de Stat la sfârşitul anilor '60. Un loc important se acordă discuţiilor directe sau în subtext privind realismul. Căci Bech este aclamat ca maestru al realismului.

Dar cât de consecvent realist a fost Updike?

Încă de la publicarea romanului Coup (1978), scris din perspectiva unui ex-dictator de religie musulmană al unui stat din Africa, fost student în Statele Unite, se observă la Updike o deschidere spre introducerea de elemente exotice, care se va accentua odată cu folosirea realismului magic în cărţi cum ar fi Witches of Eastwick şi urmarea ei, Widows of Eastwick, Brazil, o transpunere în Brazilia contemporană a povestii de dragoste dintre Tristan şi Isolda, care aduce în discuţie şamanismul, criza religiei şi relaţia dintre sex şi religie, Gertrude şi Claudius (2000), o reevaluare şi rescriere a piesei Hamlet.

După cum spuneam la începutul comentariilor mele, realismul lui Updike este în permanenţă dublat sau mai bine zis nuanţat, de un discurs teologic care avansează ideea, deloc nouă, a existenţei semnelor dumnezeirii în universul material, în detaliile realităţii.



Un subiect important: credinţa

Dar aşa cum subliniază Gail Caldwell vorbind despre Updike, este neîndoielnic faptul că "subiectul cel mai important şi mai stăruitor al discursului său a fost credinţa - credinţa în aparenţa sau în posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, credinţa în raza de lumină care vesteşte ziua, credinţa în prezenţa, plină de bucurie sau de amărăciune, a "tumultului tăcut" al sufletului."

Faptul că această preocupare persistă în condiţiile în care protagoniştii lui Updike dau toate semnele că suferă de angoasele, dilemele şi alienarea pe care existenţialiştii le semnalează într-un univers în care omul este iremediabil părăsit de Dumnezeu, aduce în prim plan originalitatea cărţilor lui Updike.

În romane precum Roger's Version (Versiunea lui Roger, 1986) în confruntarea dintre ştiinţă şi religie, raţiune şi credinţă, religia se regăseşte în lumea contemporană în acele rare momente de împlinire spirituală pe care protagoniştii romanelor lui Updike le descoperă dincolo de sterilitatea unei lumi secularizate. Pierderea credinţei în In the Beauty of the Lilies este asociată cu o versiune a Americii contemporane dominate de cultura media, în care cinematograful ia total locul bisericii.

Dacă în Roger's Version discursul teologic se construieşte în jurul protestantismului, romanul fiind interpretat de unii critici drept o re-scriere a cărţii lui Hawthorne, The Scarlet Letter (Litera stacojie), în penultimul roman al lui Updike, Terrorist (2006), în centrul atenţiei se află islamismul şi comparaţia lui cu protestantismul.

În Terrorist Updike investighează America post-11/9 tot prin mijlocirea unui oraşel de provincie, New Prospect din statul New Jersey, fost centru industrial locuit de imigranţi din Europa de Est şi zona Mediteranei, căzut acum în paragină, plin de arabi şi supus procesului de "creolizare," care reproduce schimbările etno-rasiale de la nivelul întregii societăţi multiculturale. Protagonistul, Ahmad Mulloy de 18 ani, fiul unei americance de origine irlandeză şi al unui fost student egiptean în Statele Unite, care îl părăseşte la trei ani, cade sub influenţa Sheikhului Rashid, împreună cu care studiază Coranul. Acesta îl îndoctrinează, convingându-l să accepte o misiune sinucigaşă, care presupune detonarea unei bombe în tunelul Lincoln din New York. În ultima secundă, Ahmad renunţă să declanşeze bomba, dovedind că umanismul său e mai puternic decât fanatismul îndoctrinării religioase.

Cartea se încheie cu imaginea mulţimilor de pe străzile New-York-ului, un oraş unde chiar şi reacţia faţă de terorism este marcată de tradiţionalul individualism şi materialism american, un oraş unde oamenii din mulţime, asemănaţi cu o mare de insecte, nu-şi aruncă unul altuia nici măcar o privire, prinşi cum sunt în goana existenţei cotidiene: "metropola e plină ochi de oameni... Toţi reduşi de construcţiile impunătoare din jur la dimensiunile unor insecte, însă mişunând peste tot, grăbindu-se în lumina lăptoasă a soarelui de dimineaţă, concentraţi asupra unui plan sau a unui proiect sau a unei speranţe la care ţin, raţiunea lor de a trăi încă o zi, fiecare ţintuit de viu în acul conştiinţei, dedicaţi autoavansării şi autoconservării. Atât şi numai atât. Diavolii ăştia, gândi Ahmad, mi l-au luat pe Dumnezeul meu". (310)

Terrorist este un aspru rechizitoriu la adresa Americii zilelor noastre, a îndepărtării de la idealurile părinţilor fondatori şi a denaturării virtuţilor puritane. în acelaşi timp, interpretarea minuţioasă a multor pasaje din Coran, redate şi în arabă, ceea ce îngreunează fără îndoială textul romanului, introduce convingător idea manipulării ideologice în procesul hermeneutic, care poate distorsiona esenţa oricărei religii, transformând-o în armă destructivă.

Dilema religioasă căreia se străduieşte să-i găsească un răspuns în multe din romanele sale, este aici înlocuită de credinţa în divinitatea esenţei umane. Confruntat cu dezastrul provocat de atacul terrorist, Updike pledează cauza umanismului, nevoia de a reînvia speranţa în posibilitatea de acţiune şi în solidaritatea umană. Realismul său devine un realism moral.

Schimbarea din abordarea lui Updike anunţă o schimbare la nivelul mare al culturii şi al vremurilor, pe care el a sesizat-o ca atare, deşi fireşte nu mai putea fi parte din ea. Cum altfel am putea interpreta ultima sa carte, Văduvele din Eastwick, scrisă imediat după Terorist, în care vrăjitoarele se întorc acasă pentru a-şi redobândi puterile magice?

Generaţia din care a făcut parte Updike a apărut pe scena literară în anii '40 şi '50 într-o lume total schimbată, care cerea scriitorilor abordări noi. Sentimentul de sfârşit al unei epoci - al modernismului, dar nu numai - a fost atunci amplificat şi de dispariţia într-un timp scurt a unor mari scriitori: Scott Fitzgerald şi Nathaniel West în 1940, Sherwood Anderson în 1941, Gertrude Stein în 1945.

La scară redusă, atacurile teroriste din 11 septembrie au fost şi ele o piatră de hotar care au marcat începuturile unei alte lumi, ale cărei realităţi întrec de multe ori şi imaginaţia şi puterea de înţelegere şi pentru scrierea căreia mijloacele postmodernismului sunt de mult epuizate. Ca şi în anii '40, literatura americană a pierdut într-un timp scurt o serie de scriitori de excepţie: Saul Bellow şi Arthur Miller în 2005, Norman Mailer şi Kurt Vonnegut în 2007. Plecarea lui John Updike amplifică sentimentul că se sfârşeşte o epocă, la a cărei glorie literară au contribuit din plin eleganţa prozei sale, exigenţa inteligenţei, fineţea redării detaliilor şi nuanţelor, profunzimea introspecţiei şi intuiţia alegerii momentului revelator pentru a redescoperi America.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara