Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
John Updike - Rabbit se odihneşte de ---

John Updike (1932-2009) a studiat literatura engleză la Harvard, apoi arta grafică la Ruskin School of Drawing and Fine Art, la Oxford. S-a întors în Statele Unite în 1955 şi a lucrat vreme de doi ani la prestigioasa revista „The New Yorker”. A debutat cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures. Primul său roman, The Poorhouse Fair, a fost publicat în 1959. Opera sa în proză cuprinde „ciclul Rabbit” — Fugi, Rabbit (Rabbit,Run, 1960; Humanitas Fiction, 2008), Întoarcerea lui Rabbit (Rabbit Redux, 1971), Rabbit Is Rich (1981, Pulitzer Prize 1982), Rabbit At Rest (1990, Pulitzer Prize 1991) –, The Centaur (1963), Of The Farm (1965), Couples (1968), Bech: A Book (1970), Museums and Women (1972), A Month Of Sundays (1975), Marry Me (1976), Toward the End of Time (1977), The Coup (1978), Bech is Back (1982), Vrăjitoarele din Eastwick (The Witches of Eastwick, 1984; Humanitas Fiction, 2007), Roger’s Version (1986), S. (1988), Bech at Bay: A Quasi-Novel (1998), Gertrude and Claudius (2000), Licks of Love (2000, volum ce cuprinde şi nuvela Rabbit Remembered), Seek My Face (2002), Villages (2004), Teroristul (The Terrorist, 2004; Humanitas Fiction, 2007), The Widows of Eastwick (2008) etc. Printre volumele sale de poezie se numără: Telephone Poles and Other Poems (1963), Midpoint (1969) şi Tossing and Turning (1977). John Updike a călătorit mult în calitate de ambasador al Statelor Unite, iar în 1974 a semnat, alături de alţi scriitori americani, un protest adresat guvernului sovietic, în care erau condamnate măsurile represive luate împotriva lui Aleksandr Soljeniţin. Cărţile sale au fost distinse cu PEN/Faulkner Award for Fiction, Pulitzer Prize, National Book Award, American Book Award şi National Book Critics Circle Award şi sunt traduse în întreaga lume.
Ultima parte a tetralogiei dedicate de John Updike lui Harry Angstrom alias Rabbit, Rabbit se odihneşte (Rabbit at Rest) – roman distins în 1991 cu Premiul Pulitzer – ne poartă în America anilor 1989–1990. Făcând naveta între Pennsylvania natală (vara) şi Florida (artificialul paradis hibernal al pensionarilor americani), Rabbit se confruntă cu noi crize şi începe să se simtă muritor. (Nota editorului)

II. PA

Soarele şi luna, fluxul şi refluxul: roţile de-acum fumate ale naturii, care în Florida fac prăpăd în locul unde plaja se întâlneşte cu marea, în Pennsylvania sunt mult atenuate, potolite, sedimentate, poartă straiele familiarului. Pe sfertul de pogon din Penn Park achiziţionat de Janice şi Harry cu un deceniu în urmă există, înspre casa din vecini construită din cărămidă arsă, un cireş exotic şi lui Harry îi place să fie acasă să-l vadă înflorind, asta cam în jur de zece aprilie. Până atunci, începe şi sezonul de baseball în nord – în acest an Schmidt realizează două home runuri în primele două jocuri, tăind macaroana celor care spuneau că ar fi terminat – iar pe pajişte răsar smocuri de usturoi. Magnoliile şi gutuii sunt în floare, apar şi mugurii de forsiţia, chemarea lor bucuroasă, răcoroasă, din fiecare curte e aidoma unei declaraţii neaşteptate a vitalităţii secrete ce impregnează vieţile tuturor. Mugurii năpădesc ca o pâclă roşie coroanele arţarilor de pe trotuare şi străbat pădurile care mai există pe ici, pe colo, tot mai rare, la marginea investiţiilor imobiliare mai vechi sau mai noi.
În primele zile de la întoarcerea acasă, lui Rabbit îi place să se plimbe cu maşina, să-şi împrospăteze memoria şi să-şi facă rău cu crâmpeiele fostului său eu, care continuă să se agaţe cu disperare de fiecare colţişor al zonei Brewer. Străzile pe care a copilărit sunt la locul lor, deşi tramvaiele au dispărut. Podurile de fier, depourile de cale ferată ruginesc în laţul pasajelor rutiere ce înconjoară în prezent oraşul. Plăcuţele de înmatriculare continuă să aibă la mijloc o cheie de boltă portocalie, dar acum pe ele scrie Ai un prieten în Pennsylvania, o chestie care lui i s-a părut dintotdeauna o prostie, una mai mare şi decât imitaţiile alea de plăcuţe ce pot fi înşurubate pe bara de protecţie din faţă şi au mesajul Ai un prieten în persoana lui Isus. Copertele cărţilor de telefoane se mândresc cu The UnCommonwealth of Pennsylvania1. La volanul maşinii sale, se lasă în chip inexorabil atras de Mt. Judge, orăşelul unde s-a născut şi a crescut, pe partea opusă a Brewer-ului privit dinspre Penn Park. În această biserică din gresie, cu aspect de fortăreaţă şi cu aripa ei nouă de-o arhitectonică total neadecvată, Biserica Evanghelică Luterană din Mt. Judge, a fost botezat şi a primit confirmarea, într-o cămaşă ce-i rodea gâtul de parcă ar fi fost apretată în leşie şi tot pe Central, ceva mai încolo, în faţa unei prăvălii de dulciuri, acum un atelier de copiatoare, a simţit pentru întâia oară fiorul dragostei, s-a îndrăgostit de Margaret Schoelkopf, cea cu codiţe împletite şi ghetuţe. Îşi simţise inima paralizată, emoţionată deasupra pătratelor de pe trotuar, ca un dirijabil din văzduh, iar pătratele de ciment păreau cvartalele unor oraşe cu mult sub inima lui copilăroasă, ce plutea departe. Fiecare a doua casă din acest orăşel drag lui păstrează stafia unei persoane pe care a cunoscut-o şi care, între timp, s-a dus. Pentru el goale ca şi scoicile de mare ale unui colecţionar, aceste domicilii urâte, cu verandele lor susţinute de coloane din cărămidă şi cu sufrageriile lor clarobscure din faţă, nu se schimbă prea mult; până şi casele de la mahala, lipite una de alta, ca aia în care a locuit el cu Janice pe Wilbur Avenue după ce s-au căsătorit, au aceeaşi formă, urcând la deal ca treptele unei scări, deşi tencuiala de ciment urâtă, sinistră, care părea zgâriată şi mânjită cu bălegar, a cedat locul unor substanţe ceva mai festive, ce imită piatra cioplită sau scândurile din lemn, aplicate în strat mai gros pe unele faţade decât pe altele, aşa că la margini apar mici denivelări când cuprinzi şirul de case cu privirea. Harry uită întotdeauna ceea ce-i şi greu de imaginat în Florida cea atât de plată, aglomeraţia pestriţă, înghesuiala arhitectonică bizară, dealurile albăstrii din zare, care împing în prim-plan casele cu frontoane, silindu-le să urce şi să se agaţe de partea de sus a străzilor, zidurile de sprijin ascuţite şi pantele abrupte încununate de garduri de magnolii sau straturi de lalele, povârnişuri pe care tot mai mult se plantează, în locul gazonului de altădată, iederă sau ienuperi, să nu mai trebuiască să tunzi iarba o dată pe săptămână cu cositorile alea antice şi de demult. Unii îşi ataşau o funie la cositoare şi o lăsau să alunece la vale huruind, după care o trăgeau înapoi. Stând la volan, Rabbit zâmbeşte când îşi aduce aminte de vechile cositori cu mânere de lemn şi de vecinul lor metodist, de mult răposat, de pe Jackson Road, cu care mami se ciondănea din cauza că tundea fâşia de iarbă de jumătate de metru dintre cele două alei betonate lipite de zidurile de fundaţie ale caselor lor. Bătrânul cuplu metodist cumpărase casa de la familia Zims, când aceasta s-a mutat la Cleveland. Carolyn Zim fusese aşa de frumuşică – aidoma lui Shirley Temple, dar fără gropiţa ei, mai curând avea ceva din senzualitatea Deannei Durbin grefată pe trupşorul ei de copiliţă – de mami zicea că domnul şi doamna se ceartă tot timpul, din cauză că doamna ar fi geloasă. Stătea la fereastră aşteptând să o zărească fie şi numai o clipită, în serile line, de la o distanţă atât de mică, pe Carolyn dezbrăcându-se să se bage în pat. Camera lui: aproape că-şi aminteşte tapetul, ceva mai îngălbenit deasupra radiatorului, poliţa lăcuită pe care şedeau ursuleţii lui, coşul în care avea jucăriile mecanice, cu spiţe şi butuci, soldaţii de cauciuc şi avioanele de plumb. Camera aia avea o aromă a ei, ca de muşama sau ca de vopsea de pervaz, sau ca de vanilie şi nucşoară când mami făcea o prăjitură, aproape că o simte din nou, dar nu-i chiar aşa, se retrage în penumbră, se furişează în spatele radiatorului argintiu, cu ţepii lui ce descriau spirale într-un basorelief discret.
Şi Brewer, acest cuib apatic, îi vorbeşte tot despre sine, despre trecutul lui, devenit venerabil de îndepărtat, astfel încât lucrurile de care-şi aminteşte el unul, Ziua Victoriei sau duminica în care Truman a declarat război Coreei de Nord, sunt de-acum istorie, lucruri despre cei mai mulţi oameni au aflat doar din cărţi. Brewer a fost oraşul copilăriei lui, singurul oraş pe care l-a cunoscut. Şi azi e emoţionat să se afle printre blocurile lui urâte, de culoarea ghivecelor de flori, fabricile lui din cărămidă, casele sordide de mahala şi impozantele lui biserici sinistre, toate amestecate grămadă, solide, masive, construite cu un zel decorativ demodat. Centrul aproape complet abandonat, Weiser Street cea largă, pe care şi-o aminteşte scăldată de lumina felinarelor şi aglomerată ca bâlciul de la Crăciun, a devenit o cârpăceală de moloz şi parcări şi câteva clădiri cu ziduri de sticlă, tentative de reconstrucţie ce găzduiesc mai ales bănci şi agenţii guvernamentale, magazinele refuzând să se-ntoarcă aici din mall-urile de la periferie. Vechiul Bagdad, odinioară cele cinci-şase cinematografe de pe Weiser unde rulau numai premiere, se întinde acum între două terenuri virane, dalele în stil arab au fost scoase, iar marchiza, care ultima oară făcea reclamă unor perechi filme de porno, se scorojeşte şi rugineşte, au mai rămas pe ea literele JUTOR şi, dedesubt, SALV – rămăşiţe haotice ale unui apel la restaurarea istorică. Cinematografele copilăriei, cu miresmele lor dulci şi catifeaua închisă la culoare, cu şuşoteli, chicote şi mâini înlănţuite, ţin tot de istorie. AJUTOR SALVEAZ|-M|. În foaier exista un fel de havuz maur, pe apa zglobie săltau lumini colorate. Magazinul de muzică Chords ’n’ Records pe care îl ţinea Ollie Fosnacht cu douăzeci de ani în urmă la câteva uşi mai încolo de Bagdad şi care avea să se numească mai apoi Fidelity Audio, tot magazin e şi acum, îi zice The Light Fantastic, se vând pantofi de atletism şi are ditamai vitrina dublă. O fi o piaţă bună pentru minorităţi. Dă-i omului la cap şi ia-o la fugă.
Întorcându-se din centrul găunos al Brewerului, în şirurile înghesuite de case din cărămidă construite cu un secol în urmă, când marile fabrici, acum abandonate sau transformate în magazine, unde marfa se vinde la preţ de producător, încă fumegau şi fremătau pline de viaţă, torcând textile şi turnând oţel, viaţa merge înainte la fel de vivace ca întotdeauna, deşi într-o nuanţă ceva mai întunecoasă. Îi place să şofeze pe aceste străzi. Cel puţin în aprilie, dau pe-afară de-o energie inocentă. Patru tineri negri cu picioare lungi se-adună ciorchine în jurul unei biciclete, s-o repare. În razele piezişe ale amurgului, o fată hispanică iese din căsuţa ei strâmtă, în pantofi de mătase cu toc cui şi o rochie de seară de culoare liliachie, cu un brâu lat, purpuriu, petrecut în diagonală, şi cu un trandafir mare de pânză în talie; clipa afirmă că ea e o floare şi o liotă de băieţi se-adună dându-şi coate, trăncănind, toţi îmbrăcaţi în canadiene de un gri metalizat şi pantaloni verzi, ca de armată, un fel de uniformă a unei bande, îşi zice Harry. În Brewer, lumea tot mai iese pe stradă, se aşază pe treptele şi micuţele verande ale caselor, de zici că aşteaptă ceva, ceea ce nu ţi-e dat să vezi în Deleon. Iar casele astea tipizate din Pennsylvania îţi oferă un adăpost simplu, direct, seamănă cu oraşele din cutii de cereale pe care învăţătoarea te punea să le construieşti în clasa întâi din cutii de cereale, cu uşile decupate şi ferestrele desenate cu creioane colorate; Harry e fericit să le revadă după iarna petrecută în Florida, cu blocurile ei rezidenţiale întreţ esute cu terenuri de golf, cu blocurileturn cu acoperişuri de ţiglă şi apartamentele în co-proprietate, cu satele care nu sunt sate, cu miile ei de găinării şi cosmetizări ale prostului gust.
În Celica gri-închis, cu două rânduri de portiere, pe care o încuie în garaj când, împreună cu Janice, urcă în Camry-ul gri-perlat şi porneşte spre sud la sosirea toamnei, se simte în siguranţă înaintând lin, fără să atragă prea mult privirile semenilor săi, deşi în zona rău famată, de lângă şine, pe treptele rotunde ale unei bombe închise peste iarnă, o bruneţică dolofană în trening stă în poala unui băiat care-i deja la bustul gol, deşi aerul primăvăratic e încă destul de rece, fata îl sărută languros, deschizând ferm gura şi oprindu-se în răstimpuri, timp în care se uită cu neruşinare la maşinile ce se succed una după alta. Băiatul pe jumătate gol e, probabil, prea mangă să se holbeze şi el, dar ea îi aruncă pe geamul lateral o privire care, dacă ar putea, i-ar face felul. Dă-o în mă-sa. Du-te-n mă-ta, par să-i spună ochii ei. Ea pare să-şi fi dat seama ce face el, se plimbă să-şi clătească ochii cu un pic de viaţă de pe scena Brewerului de sud, vieţile astea sunt tinere, se înalţă viguroase ca seva, pe când a lui e bătrână şi pe ducă.
Străzile astea obosite freamătă de viaţă. Vechile case cu ziduri comune au fost revăruite, reproiectate, modernizate cu marchize din aluminiu şi cu balustrade de fier forjat care au început şi ele să prindă patină. Sunt nişte fante umplute şi pe mai departe, constructorii prind numerele străzilor pe gemuleţele în formă de evantai de deasupra uşilor de la intrare. Blocurile erau construcţii solide, n-aveau nevoie de nici o renumerotare. Cândva a locuit şi el într-unul dintre astea – la numărul 326, şi-a amintit de asta de la numărul rezervei lui de la spital – împreună cu Ruth şi, când avea nevoie de ceva urgent, îşi făcea cumpărăturile la prăvălia de pe colţ, care acum se numeşte B|C|NIA LUI ROSA (Tienda de Comestibles), şi se uita pe fereastră la geamurile rozalii ale unei biserici de calcar transformate între timp în PAL2 Centru comunitar / Centro Comunidad. Oraşul e mai rapid decât şi-l aminteşte el, cuprins de frenezie, cvartalele se succed cu repeziciune, iar clădirile care în copilărie îi păreau spaţiate acum zici că-s adiacente. Fabrica de bombonele pentru tuse, tribunalul din blocul zgârie-nori şi Y-ul unde a încercat să ia lecţii de înot, dar s-a ales cu o pneumonie când a ieşit iarna pe stradă cu părul ud, sunt înşirate la primul colţ de stradă, una după cealaltă, aproape de oficiul poştal, cu holul lui straniu, lung şi pustiu, forfotitor şi luminat doar întrun capăt, unde se lucrează la un ghişeu sau două, şi de Benjamin Franklin, hotelul central, cu ştaif, devenit între timp Ramada Motor Inn. Acolo a avut balul de absolvire promoţia lui, Mt. Judge ’51, el s-a dus într-un frac de vară, iar Mary Ann într-o rochie de satin de culoarea levănţicii, fără bretele, a cărei crinolină le-a şi dat bătaie de cap după aceea, în maşină, de le-a venit şi lor să facă haz de necaz, coapsele ei albe, rotunde se pierdeau în cutele şi tighelurile foşnitoare, erau ouă de Paşti într-un cuib de hârtie, cu chiloţii fleaşcă de-atâta dansat, ca o pernă de bumbac spongioasă, umplută cu flocii ei, cu o mireasmă puternică, umedă, de mosc, Mary Ann, prima femeie a cărei mireasmă şi-a însuşit-o, pe care a posedat-o în totalitate, bucurându- se de fiecare fisură, de fiecare sentiment al ei înainte de-a pleca să-şi satisfacă stagiul militar de doi ani, iar ea, fără să-l avertizeze cu un cuvânt măcar, s-a măritat pe urmă cu altul. O fi simţit ea ceva la el. Că-i un ratat. Deşi la optsprezece ani arăta, mai curând, a învingător. Ori de câte ori ieşea cu Mary Ann, ştiind că-i a lui, că el o să se bucure de nurii ei în automobilul încălzit, în Plymouth-ul albastru al familiei, se simţea învingător, dezinvolt, calm, cu viaţa intrată pe un făgaş promiţător.
La două cvartale de Ben Franklin, spre munte, sub Eisenhower Avenue, în locul unde bulevardul se cocoşează pe-un pod cu balustrada de lemn, muncitorii de odinioară au săpat cu cazmalele o tranşee uriaşă, să aducă şinele de tren în oraş, sunt şine lăsate în paragină, iar adâncitura asta, zidită cu calcar, a ajuns o groapă în care lumea aruncă cutii de bere, sifoane, ba chiar şi saci întregi de gunoi şi saltele; Brewer întotdeauna a fost un oraş dur, un oraş feroviar, cu străzile astea din vecinătatea şinelor locuite de oameni duri, cu vagabonzi de ultima speţă, care ţi-ar fi luat-o în gură pentru un sfert de dolar, cu hoteluri jegoase, în care jocurile de cărţi ţineau zile-n şir, cu baruri cu ferestrele crăpate de la trepidaţia trenurilor ce treceau prin imediata lor apropiere, trenuri lungi de kilometri întregi, cu vagoane pline de cărbuni, ce traversau Weiserul, blocând circulaţia, ca atunci când el şi Ruth au aşteptat să treacă unul în timp ce lumina împrăştiată de firma de neon a unui restaurant chinezesc de mult dispărut licărea jucăuş în părul ei multicolor.
Aceste cărămizi vopsite în roşu, aceste imitaţii de gresie au fost, fără să-şi dea seama, martorele multor întâmplări cutremurătoare. La un cvartal-două depărtare de vechea stradă a lui Ruth – se numea Summer Street, deşi ei au locuit împreună primăvara, iar vara a adus sfârşitul aventurii lor – spre munte, Rabbit se trezeşte brusc trecând printr-un tunel alb, pe marginile străzii se-nşiră copaci în floare, îmbrăcaţi în alb, sunt pomi tineri, cu coroanele de formă ovală, ce se întrepătrund aidoma norilor, văzduhul e albastru în tării, împrumutându-şi nuanţa florilor din vârf, la fel ca şi luna vizibilă peste zi. Iar în vârf, unde lumina-i mai puternică, frunzele încep să răsară lucioase şi mititele, în formă de inimă, ştie asta fiindcă e suficient de impresionat ca să trag pe dreapta şi să parcheze Celica lângă bordură, să coboare şi să rupă o frunzuliţă, pe care o studiază de parcă i-ar oferi un indiciu privitor la splendoarea asta toată. Pe trotuar, în acest lung crâng radios, lumea spectrală împinge cărucioare şi stă la şuete în prag, părând să nu observe frumuseţea aninată deasupra ei, ce-i acoperă şi ninge asupra ei confeti de petale: se află în Rai. Vrea să-ntrebe pe cineva ce denumire au pomii ăştia şi cum de-au fost sădiţi în zona asta de blocuri din cărămizi a Brewerului, luxurianţi ca ficuşii aliniaţi pe marginea bulevardelor din Naples, din Florida, dar privirile oamenilor îl intimidează, el însuşi e doar un spectru în acest tunel filtrat de lumină a pomilor în floare, un vizitator, un intrus venit din trecut, şi îşi închipuie că nici ei n-ar şti ce să-i răspundă sau, dacă ar şti, li s-ar părea prea ciudat punând asemenea întrebări.
Janice, însă, ştie. Când îi descrie experienţa prin care a trecut, ea îi spune:
– Sunt peri de Bradford pe care primăria-i sădeşte în toate locurile unde ulmii şi arţarii dau în primire. Înfloresc, dar nu rodesc deloc şi-s foarte robuşti, adaptaţi la mediul urban. Nu-i deranjează monoxidul de carbon şi-alte chestii de-astea.
– De ce nu i-am mai văzut până acum?
– Ba, cu siguranţă, i-ai văzut, Harry. Au început să-i sădească de cel puţin zece ani. S-a scris şi în presă. Soţul unei dintre fetele de la club face parte din Comisia de Îmbunătăţire a Mediului.
– N-am mai pomenit ceva aşa de frumos. M-au făcut praf.
Ea este ocupată cu relocarea lor în casa din Penn Park, curăţă pânzele de păianjen adunate peste iarnă şi lustruieşte argintăria Koerner, lăsată moştenire de către maică-sa, aşa că pleacă nerăbdătoare de lângă el.
– I-ai mai văzut, doar că acum îi vezi cu alţi ochi.
De la atacul de cord, vrea ea să zică. De când puţin a lipsit să moară.

Traducere de Viorica Boitor si George Bolceanov
Volum in curs de aparitie la Editura Humanitas Fiction, in colectia "Raftul Denisei"


NOTE

1 Joc de cuvinte intraductibil. Pennsylvania este, alături de Massachusetts, Kentucky şi Virginia, unul dintre cele patru state americane a căror legislaţie locală le defineşte statutul administrativ prin termenul de commonwealth (republică) în loc de state (stat). Prefixul un- sugerează insolitul, neobişnuitul din adjectivul uncommon. Aşadar, Pennsylvania ar fi un stat / o republică insolit(ă).
2 Acronimul, ambiguu, se poate referi la liga poliţiştilor sportivi, o asociaţie de protecţie şi adopţie a animalelor, o organizaţie ce oferă consultaţii juridice părinţilor etc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara