Înapoi la pagina curenta

Editorial:
Jocuri de putere de Nicolae Manolescu

L-am întrebat pe Rareș Bogdan dacă, atunci când a ales pentru emisiunea lui de la RealitateaTV denumirea Jocuri de putere, s-a gândit că ea se va potrivi atât de bine cu situația actuală din politica românească. Mi-a răspuns că nicio clipă nu i-a dat prin gând o atare potrivire. Ce e drept, nimeni n-ar fi prevăzut ce se întâmplă astăzi. Și, mă rog, ce se întâmplă atât de important încât să nu mă lase să-mi reiau șirul cronicilor literare?
Aș spune, pe scurt, că se întâmplă un lucru pe care toți optimiștii și l-ar fi dorit și altul, pe care nici cel mai pesimist nu și l-ar fi închipuit.
Primul este transparența activității instituțiilor statului. Mai țineți minte de câte ori am reclamat- o? O avem, iată, din plin. Doar că e vorba de o transparență cinică și bazată deseori pe minciuni gogonate. Întrebat de ce încasează anticipat, acum, redevențele companiilor cu capital majoritar de stat, premierul răspunde: „Fiindcă acum ne trebuie”. Banii, desigur. Asta, deși, cu numeroase ocazii înainte, tot el declara că banii nu reprezintă o problemă. Ministresa Muncii recunoaște, în fine, candid, ceea ce analiștii au observat mai demult, și anume că la 1 ianuarie 2018 (vorba ministresei: sau, devansat, la 1 martie!), salariile medicilor și profesorilor nu vor crește cu 25%, ci cu 3,8%. Iar prin trecerea unor plăți de la angajator la angajat, mărirea anunțată cu surle și tobe va fi, ca și recenta rectificare bugetară, negativă. La finele lui septembrie, se aflau în stradă medicii și asistenții de la Ambulanță, care nici măcar nu cereau măriri de salarii, ci doar să li se plătească în continuare sporurile de risc și bonurile de masă. Sincera (într-un târziu) ministresă a muncii, a cărei lege a salarizării a bulversat întreaga societate, absenta de la manifestație, refugiindu-se în sânul protector al PSD, tocmai, hăt departe de masele de salariați, la Sucevița, unde în Consiliul Executiv s-a făcut descoperirea epocală că există un conflict între parlament și guvern. I-a zburat păsărica din gură președintelui: de parcă nu același parlament a bușit cu câteva luni înainte guvernul aceluiași PSD! Adevărul e că nici atunci, nici acum, n-a existat un conflict instituțional, ci o răfuială personală a lui Dragnea cu Grindeanu, respectiv a lui Dragnea cu Teodorovici. Transparență deplină a motivațiilor: cine nu e cu mine, e împotriva noastră.
Celălalt lucru este negarea evidenței. Omul doi în Stat declară că prețul benzinei și motorinei la pompă n-a crescut. Că ratele la bănci nu reprezintă un atentat la buzunarele cetățenilor, deși indicele ROBOR a crescut enorm, fiindcă... el nu are rate. Iar primul ministru mărturisește pe același post de televiziune (corupt până în măduvă!) că își ține puținii (sic!) bani la saltea, fiindcă nu are încredere în bănci, dar obligă guvernul să se împrumute la bănci, ca să poată plăti salariile și pensiile și, încă, cu o dobândă tot mai mare, pe măsură ce indicele ROBOR aruncă în aer dobânzile. Și mai inventează un conflict: între Guvern și BNR. Cât despre prețul benzinei, de vină sunt... uraganele din SUA. La televizor se perindă o mulțime de condamnați penal, strigându-și, nu, pur și simplu, nevinovăția, ceea ce e deja un clișeu, dar pretinzând că sunt victime politice. Primarul sectorului 3 București, acuzat de o fraudă de câteva milioane, rezultată din neplata impozitelor, și căruia, în consecință, i s-au confiscat numeroase imobile, vrea să ne facă să credem că e „politic”. Patronul Antenelor, cu zece ani de condamnare și ieșit după trei, ar fi și el politic. Un fost ministru ieșean declară cu tupeu, la ușa pușcăriei din care abia a ieșit, că nu va restitui un ban din cei imputați de o justiție, vezi bine, politică. De altfel, nici patronul Antenelor n-a restituit decât un procent infim din ce a furat. Și totuși instanțele de judecată au considerat că ambii pot fi eliberați anticipat, unul nu se știe pentru ce, altul fiindcă a scris o groază de cărți în pușcărie, deși tribunalul nu le poate aprecia valoarea! Se pare că tribunalul cu pricina n-a auzit de experți. Ca să nu spun că, eliberându-l pentru a fi scris cărți, tribunalul le apreciază în felul său. Evidența e sfidată și de liderii PSD-ALDE, când continuă să-și susțină programul din decembrie (deși modificat de două ori, ba chiar întors pe dos), în pofida dezastrului produs: întârzieri ale salariilor, șomaj „tehnic”, dublarea normelor, creșterea prețurilor. Aceiași miniștri din guvernul Grindeanu, care au rămas în funcție după o demisie cvasicolectivă, nu mai sunt socotiți remaniabili, deși este evident, din nou, că li se datorează catastrofa actuală. Fie și numai din obediență și nepricepere. Ministrul Educației dă peste cap școala și face de rușine, prin exprimările incorecte, o întreagă breaslă. Ministrul Energiei recunoaște că habar n-are de creșterea costurilor electricității sau ale gazului, implicit ale carburanților, fiindcă... nu are carnet de conducere auto. Ca o încoronare a negării evidenței, iată, în plin dezmăț al prețurilor, președintele PSD se declară satisfăcut de activitatea noului și totodată vechiului Executiv. De ce nu cere și părerea cetățenilor? Probabil fiindcă e convins de valabilitatea sondajelor pe care le-a comandat? Evidența e nesocotită și când același sondeur dă 54% nemulțumiți de starea lucrurilor sub domnia coaliției, dar aproape 50% voturi pentru PSD. (Stai să vezi cum ne va explica Avangarde contradicția, când PSD va fi în opoziție. Căci va fi. Și asta e o evidență.)
O ultimă și îngrozitoare evidență este politica de trecere în proprietatea statului a activităților PMB sau a editării de manuale școlare de către Editura Ministerului Educației. Despre măsura adoptată de Liviu Pop, am tot scris. Iat-o acum pe primărița generală înființând 22 de companii menite să ia, ne comunică ea, locul fostelor direcții administrative și regii. Și cu ce salarii! Nu era oare mai firesc să construiești parcări în loc de a crea o companie care să le administreze pe cele existente în număr insuficient. Etatizare pe toată linia.
Mă întreb de unde provine mentalitatea cu pricina după 28 de ani de la căderea regimului comunist, când promotorii proprietății de stat erau niște copii. Și de ce această flagrantă încălcare a regulilor economiei de piață nu numai că nu e condamnată de guvernanți, dar e acceptată fără rezerve. Cum de n-au aflat acești oameni că statul s-a dovedit de-a lungul anilor de comunism cel mai prost administrator, acesta fiind și cauza care a condus regimurile comuniste la pieire. Și se urmează unii pe alții în prăpastie, ca orbii din caricaturile lui Mihai Stănescu.
De la o vreme, îmi revine deseori în minte romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul. E vorba acolo de niște tineri cărora li se aplica pe cap o bășică de cămilă, care, uscându-se, strângea atât de tare, încât îi transforma în mancurți, oameni lipsiți de creier, gata de orice li se ordona. Că mancurții sunt deja printre noi, asta e cât se poate de evident. Ceea ce mă alarmează este numărul lor în creștere, ca al rinocerilor (tip Mirel Palada!) dintr-o piesă de teatru la fel cunoscută ca și romanul lui Ahmatov, aceea a lui E. Ionesco. Să ne pască pe toți o mancurtizare sau o rinocerizare?