Numărul curent: 47

Cronică Literară:
Jocuri de putere de Cosmin Ciotloş


Dora Pavel, Do Not Cross,
Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 184 pag.

N-aş supralicita neapărat aspectul invertirii (cum, elegant, i se spunea între războaie) în Do Not Cross. Fără să fie abundentă, proza de inspiraţie gay nu lipseşte din literatura română.

E de-ajuns să ne gândim la Remember, de Mateiu Caragiale sau, mai încoace la memorialistica unor Petre Sirin (recent publicată la Humanitas sub titlul Castele în Spania) sau Ion Negoiţescu. Pudoarea cititorului, ştiută şi evidentă, nu i-a sensibilizat, iată, pe autori. Ar fi, de aceea, naiv să conferim ultimului roman al Dorei Pavel o calitate pe care nu o are: aceea a pionieratului tematic. Sigur că subiectul poate naşte acum, sub aspectul mentalităţilor, mai mult interes decât vor fi generat, la vremea lor, antecedentele pomenite. Dar nu aceasta e, cred eu, ambiţia romanului.
Cu atât mai mult cu cât cele câteva scene de dragoste (sau numai de tandreţe) homerotică, toate memorabile, nu sunt, dacă pot să spun aşa, „orientate”. Nu au o amprentă specifică în virtutea căreia să nu poată trece, la rigoare, drept imagini de o irezistibilă senzualitate. Cineva remarca asta chiar de curând: dacă este bine scrisă, o mângâiere (sau chiar o acuplare) între doi bărbaţi echivalează cu una straight, cât se poate de clasică, de „ortodoxă”, la urma urmelor. Dacă şi numai dacă, adaug.
Aşa se face că, probabil, cele mai reuşite pagini ale cărţii (pp. 119 - 121), amintesc pregnant de un episod celebru din Thalassa lui Macedonski (anume cel în care neştiutoarea Caliope ajunge să descopere, naiv, intimitatea eroului principal). Ca şi la excentricul poet, la Dora Pavel spaima, speranţa, epica musculară, entuziasmul iau primplanul eventualelor concupiscenţe pe care le presupune momentul. Totul într-o singură frază, imensă, din care voi cita doar a doua jumătate: „se răsuceşte fulgerător cu faţa-n sus, izbucnind în râs, cu ochii încă închişi, şi fără măcar să-şi mişte capul, îmi indică zona lui inghinală, uite ce-ai făcut iar, mă animalule, mă, nemâncatule, mă şicanează Ţeus cu glas hârâit, apoi mă prinde de grumaz şi îmi îndreaptă brutal ţeasta într-acolo, eu opun rezistenţă, bărbia i se ridică, tendoanele gâtlejului i se umflă, creştetul capului i se adânceşte în cearşaf ca un piron care-şi caută culcuşul să se înşurubeze, pieptul i se înalţă, cât de bine-i cunosc fandarea asta de arc voltaic, mă întorc maşinal în direcţia înspre care îmi arată degetele lui şi-i văd mădularul refăcut mai repede decât mă aşteptam, mai rapid decât am fost eu însumi vreodată în stare să-l refac pe-al meu, i-l văd cum zvâcneşte răsărind parşiv, ca şarpele chemat cu fluier, dintre coapsele stufoase între care încercase iar să şi-l ascundă, dar nu mai poate, recunoştinţa mea e atât de devastatoare, încât m-arunc asupra acelei vietăţi alungite cu toată expansiunea de moment, cu toată dojana pe care mi-o adresez mie, ce tâmpit ai fost, bă, ce tâmpit, te iubeşte, vezi că te iubeşte încă, pe când Ţeus, taci, îmi spune, ce tot bolboroseşti acolo, taci acum, şi-mi presează şi mai tare ceafa cu palma lui răsfirată, pe care mi-o încleştează în păr” (pp. 120 - 121).
Fragmentul oferă până şi el un indiciu de lectură: romanul reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât o sumă de jocuri de putere. Care, având resorturi psihologice puternice, nu se limitează la acestea (Freud, Jung şi ceilalţi sunt citaţi antifrastic într-un rând). Dimpotrivă, evoluează pe o paletă atât de întinsă încât acoperă aproape complet gama posibilităţilor. Relaţiile de forţă aproape că exclud femeile (cu vaga excepţie a unor reflecţii privitoare la mama protagonistului). Privilegiază în schimb elementul masculin, care se manifestă nu numai erotic, dar şi fratern, şi filial. O notă gravă aduce aici conflictul fizic. Întreaga relatare imaginată de Dora Pavel are loc pe fondul unei sechestrări destul de ciudate. Naratorul (personaj principal, totodată), Cezar Braia este răpit în plină zi dintr-un magazin de antichităţi de către un maniac (cu atât mai greu de înţeles cu cât nu se arată nici dispus, nici capabil să spună ceva). Căutaţi de autorităţi, cei doi stabilesc instinctiv un regim de alianţă (instrumentat de fapt de Cezar, atacatorul rămânând destul de inert). E mai mult decât aşa numitul sindrom Stockholm: victima îşi asumă starea aproape extatic. Dacă la început lasă impresia că obiectivul este supravieţuirea (este, până la urmă, singura monedă de schimb pe care o posedă psihopatul), de la un punct încolo, gestul său se arată cu adevărat insidios: agresorul e o marionetă pe care Cezar o dirijează cum doreşte. Însăşi răpirea pare a fi fost înscenată de acesta, în virtutea unor complexe personale şi, cum e limpede deja, a unor pulsiuni sexuale. De altfel, chiar descinderea torţionarului în magazinul cu vechituri de preţ are aparenţa unei capcane de o infinită senzualitate.
Nu e prima oară când Braia se pretează unor asemenea regii. Lungul său monolog interior (un soi de autobiografie excesiv de analitică) relevă încă din copilărie o tentaţie teatrală: pentru a obţine atenţia părinţilor şi dragostea fratelui mai mic, Cezar îşi inventează spaime şi debilităţi pe care le interpretează cu un cinism înspăimântător. Fineţea acestor farse e atât de mare încât nimănui nu-i trece prin cap adevăratul lor caracter. Ba chiar Flaviu, mezinul, ajunge să-şi dedice cea mai mare parte din timp îngrijirii rănilor morale ale acestui impostor infantil. În mod conştient, nici o dramă nu pare să-l marcheze pe Braia: divorţul părinţilor, moartea mamei, apoi sinuciderea lui Flaviu (care, schimbând ce-i de schimbat, e un fel de prinţ Mâşkin) îl lasă mai degrabă indiferent. Începe să studieze psihologia, pe care o abandonează după numai doi ani, convins că acolo se va aliena şi că ratarea îi oferă, lui, atât de reflexivului, mai mari şanse de evoluţie.
Singurele dezastre din viaţa lui sunt legate de iubiţii pe care i-a pierdut (din avanposturi sau după lungi tergiversări): un aviator cu înclinaţii pedofile deschide şirul. Printre numeroşii parteneri ocazionali, Ţeus (pronunţie germanofonă a mitologicului cuceritor Zeus) şi un anume Sever Caprini (faţă de care tânărul trăieşte frustrarea iubirii neîmpărtăşite) reprezintă, cel puţin discursiv, constantele. Mai cu seamă cel din urmă aduce un plus categoric romanului. Nu pentru că avusese cândva o aventură decisivă cu mama lui Cezar (amănunt psihanalizabil, dar, în datele romanului, inutil), nu pentru că, deşi etalează gesturi provocatoare, sfârşeşte prin a-l refuza pe tânăr. Ci pentru că este, într-un mod greu de explicat, destinatarul întregii confesiuni de aici. Lui, Cezar îi adresează un soi de epistole mentale din captivitate. Atât de intense şi vădind o atât de frapantă continuitate încât predispune la suspiciuni. (Şi aşa, premisele romanului trimiteau către un policier). Cea mai scandaloasă dintre ele e legată de identitatea răpitorului: aflăm că acesta şi-a pierdut simţul realităţii în urma unui accident. Că n-a fost de la bun început psihopatul periculos de acum. Tăcerea lui clinică e o consecinţă a acelui moment de restart. Ca şi prostraţia în care pare să-l urmeze pe Cezar. E un om înnoit, unul cu memoria, reflexele şi discernământul primenite. Pe jumătate inconştient.
În aceste condiţii, devine tot mai greu de stabilit (cel puţin de la un moment încolo) cui i se mărturiseşte Braia. Între Sever şi răpitor se produce o foarte stranie suprapunere. Frazele lui Cezar îi cuprind pe amândoi, indistinct. Ceea ce ar putea fi o consecinţă deformatoare a unei surescitări sau (ipoteza ar schimba întregul sens al cărţii) o realitate. Capitolul al optsprezecelea aruncă totul în plină confuzie. Începe ca o relatare a prizonieratului şi sfârşeşte ca un dialog live: „Mă urmezi legănat, călcând superficial pe piciorul stâng care îţi sângerează abundent. Căutasem toată noaptea o bucată de textilă şi aşteptam momentul în care aş putea să te conving, să mă apropii, să te pansez. Neîngrijită, rana îţi poate fi fatală. Nu dai semne să mă accepţi. Când oboseşti, îţi propun oblojirile arhicunoscute, nu reacţionezi, eşti acelaşi opac de dinainte, nu comunici, nu răspunzi, doar stai în şezut şi mă priveşti. Dacă te-ai vedea, Sever şsubl. meaţ. Stai în propriul bazin cum ai sta pe un tron regal. Mă priveşti compătimitor. Nu te înfurii, nu eşti violent, nici nu mă neglijezi. Mă asişti important, mă studiezi curios, ca pe un spectacol din afară, la care n-ai consimţit vreodată. Doar atât pot face: la fiecare popas, din zece în zece metri, te aştept să-ţi verifici genunchiul prin ruptura pantalonului” (p. 175). Avertismentul din titlu e încălcat chiar de autoare: ea însăşi trece linia care desparte o poveste pe alocuri neplauzibilă (scena cu îngrijitorul de la grădina zoologică sfâşiat de leu e parcă din alt film) şi monocordă, fără salturi narative, de un roman excelent, construit, întradevă r, pe o găselniţă (fie şi numai una psihologică) prin care destinatarii, ascultătorii, publicul, toţi, sunt absorbiţi discursiv de torenţii verbali ai unui personaj dictatorial şi nevrotic.
Că acesta e şi gay literar, nici o importanţă. Excelenţa, romanul o atinge altfel (cu totul altfel) decât tematic.