Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Jocul grav al poeziei de Iulian Boldea

Markó Béla Badminton. Poezii oportune şi inoportune, 2008-2015, traducere şi note de Kocsis Francisko, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2016

Poet şi eseist important, politician de notorietate şi anvergură, intelectual rafinat, Markó Béla scrie, în volumul Badminton (cu subtitlul Poezii oportune şi inoportune, 2008-2015) o poezie în care atenţia la vibraţia sinelui se conjugă cu reflecţia asupra cotidianului, dar şi cu rememorări ale trecutului, cu fixarea, în imagini dense, incisive, pregnante, a unor ipostaze ale eului, istoriei sau ale prezentului.

Arhitectura cărţii, cu poemul liminar Dar cine a supravieţuit? şi cele patru cicluri poetice (Întreg, Lesă, Revistă pe gheaţă, Gard) are continuitate şi organicitate, rezumând fluxul ideaţiei şi meandrele imaginarului, atât la nivelul poemelor ca individualităţi semantico-stilistice, cât şi la nivelul unităţii şi coerenţei întregii cărţi. Un joc grav şi resemnat al destinului, al vieţii şi al morţii, al confluenţei dintre implacabila forţă gravitaţională a trecutului şi ponderea insesizabilă a prezentului este desenat în poemul de început, articulat prin răsturnări semantice şi devieri paradoxale de la logica temporalităţii, a viului şi a neantului, în numele unei legitimări a adevărului lăuntric al fiinţei: „După ce am murit, câţiva ani/ mi-a mai crescut barba şi am scris şi poezii,/ Apoi am abandonat./ Nu ştiu precis când m-a ajuns moartea./…/ De când am murit,/ am revenit de multe ori,/ mi-au apărut şi cărţi de versuri,/ dar degeaba mi-ajunge numai până la glezne apa nefiinţei,/ dacă-n veşnicul crepuscul/ exală pestilenţial/ şi cine o trece/ prinde şi el miros de cadavre /…/ Îmi contemplu chipurile supravieţuite,/ ei bine, lor le-a fost dat să vadă/ ceea ce eu nu pot vedea”. Finalul poemului aduce cu sine o radicalizare a timbrului etic, provenită din antinomia schizoidă trecut/ prezent, dar şi din valorificarea semantismului verbului a avea. Trecutul – comunist – e valorificat mai ales prin valenţe privative, ale negativităţii („Nu aveam căldură, nu aveam benzină,/ nu aveam curent, nu aveam carne,/ nu aveam unt, nu aveam cafea,/ dar aveam turnători/ şi aveam speranţă”), în timp ce prezentul se revendică de la abundenţă materială şi carenţă în ordinea spiritualului şi eticului („Acum avem căldură, avem benzină,/ avem curent, avem carne,/ avem unt, avem cafea,/ avem turnători,/ dar mai avem speranţă?”). Într-un astfel de lanţ al antinomiilor şi anomiilor, al paradoxurilor şi al reduplicărilor etice, întrebarea finală a poetului este cât se poate de justificată („Asta întreb eu, care am murit,/ am plecat în lume, în altă lume,/ cu un glonţ pitit undeva în mine,/ un glonţ ascuţit de kalaşnikov, / dar şi un mort are dreptul de a pune întrebări,/ mai ales într-un regim democratic,/ aşa că vă întreb pe voi,/ dragi chipuri supravieţuitoare,/ nu era mai bine/ când era rău,/ sau de ce-i rău acum/ când de-altfel e bine,/ respectiv poate să-mi fie patria din urmă/ ţara numită Nostalgia,/ şi dacă da, care-i este sigla statală?/ No?/ Nono!”).

Un desen al suavităţii transpare în textele în care e vizibilă propensiunea spre inabordabilul tărâm al sacralităţii, spre transcendenţă, precum în poemul Către instanţa supremă, unde percepţia detaliilor, sugestiile cotidianului şi ale umilităţii se întâlnesc cu clamări ale orgoliului, ale refuzului expunerii şi ale ororii de a trăi şi de a muri, într-o parabolă sugestivă a destinului creaturii care se simte în permanenţă spionată, vulnerabilă, torturată de capriciile unei divinităţi absconse, care se infiltrează în cele mai mici cute ale existenţei făpturii. Creatorul înfăptuieşte, astfel, un ultraj la adresa intimităţii şi individualităţii creaturii, instrumentând spionarea eului prin intermediul celor mai nevinovate elemente ale naturii („Vrăbiile se răsucesc pe ramuri/ ca nişte minuscule camere gri,/ albine zumzăitoare îmi înregistrează paşii,/ se spune că ştii totul despre mine,/ nu vreau să ai grijă de mine, Doamne!/ Mi-ai împânzit viaţa cu camere de luat vederi,/ nu vreau să vezi ce fac/…/ Catifeaua moale a margaretei se scămoşează/ ca buretele microfoanelor acoperite,/ nu mă urmări!/ Nu mă privi, nu mă asculta!/ Nu sunt niciodată singur,/ întotdeauna eşti cu mine,/ îl trimiţi la mine pe singurul tău fiu/ ca să-mi spioneze păcatele?/…/ Nu mă ţine sub observaţie, Doamne! Nu te îngrijora pentru mine!/ Permite-mi accesul la procesele verbale/ îngăduie-mi să aflu/ ce am făcut/ de ce trebuie să mor?”). Un limbaj al tandreţii sub forma sugestiei parabolice a jocului de badminton se cristalizează în poemul ce dă titlul volumului, unde jocul ritualic al dragostei derivă din schimbul de mingi efectuat într-o grădină simbolică, în care iubirea trece printr-un registru divers de atitudini, afecte şi gesturi, de la erosul declarativ, la patosul gestual sau la expunerea trăirilor nude, directe, necenzurate de convenţiile pudorii („Printre prunii din ce în ce mai violeţi,/ un zbor lent dintr-o parte-n alta,/ de la bărbat la femeie/ şi-napoi/ arcul perfect al singurului cuvânt/ pe firul nevăzut,/ dar într-un fel în care numai prelungirea corpului/ îl atinge pe celălalt,/ de fapt numai mingea, când/ pe cerul abia pătat cu nori se desenează/ la început cu mare sfială/ ceva de genul: te iubesc/ sărind apoi din ce în ce mai alert:/ te iubesc, te iubesc, te iubesc/ trebuie să ajungi la un fel de lovituri afectuoase/ ca între două corpuri transpirate/ să sentiondă dintr-o parte în alta./…/ numai mingea delicat dantelată/ mai trage firele prin eter, neobosită,/ o coapsă de bărbat contopită cu o coapsă de femeie,/ apoi şterge cu totul trupurile lor,/ absoarbe în sine toată patima,/ pulsează insuportabil de îndelung în centru/ şi când se rupe şi ultimul fir, se prăbuşeşte/ cu greutatea multor tone/ în ţîrîitul greierilor”).

Culoarea nostalgiei umple spaţiile de goluri şi plinuri ale unor poeme, printr-un lirism de atmosferă ce conturează întâmplări, scene, figuri ale copilăriei (emblematic e, aici, chipul simbolic al mamei), nu lipsite de o amprentă a afectivităţii care măsoară, în fond, distanţa dintre eu şi propriul trecut: „Atît de tare rîdeam şi noi/ că din ochii mamei au început să curgă/ şiroaie de lacrimi de neoprit şi i s-au aburit ochelarii,/ iar mie întotdeauna mi se punea un junghi în ceafă/ ca o cine ştie cînd petrecută detunătură de pistol,/ pentru că noi doi născoceam tot felul de jocuri/ cînd nu eram preocupaţi să trimitem/ soluţia rebusului la revista copiilor,/ am şi cîştigat odată o carte,/ odată o tabletă de ciocolată,/ iar odată o sonerie electrică demontabilă,/ ne plăcea să concurăm la orice,/ era fericită că am cîştigat concursul de trotinete/ şi împreună am cărat acasă cutia verdenchis/ de popice pe masă care răsplătea cîştigătorul,/ e adevărat că nu ne-am jucat niciodată cu ele,/ era plictisitor, ca şi concursul de trotinete,/ mai bine ne băteam capul cu idei care de care mai năstruşnice,/ mama a fost întotdeauna mîndră de flexibilitatea ei,/ îl necăjea şi pe tata cu asta,/ se aşeza şi-şi apuca cu uşurinţă/ degetul mare de la picior cu gura,/ apoi se uita rîzînd cum mă necăjesc s-o imit”. Jocurile copilăriei dintr-un trecut cu amprentă idilică se transformă, mai apoi, în vibraţie tragică a destinului, în care ritualul flexibilităţii primeşte un rol de acută tranşanţă, surâsul transpunându-se în lacrimă, în rană, în durere („şi de fapt numai peste decenii/ mi-am amintit din nou/ de jocul acesta inocent cu degetul mare de la picior,/ cînd, cu cîteva zile înainte de moarte,/ mamei i-au amputat laba piciorului,/ tata nu mai trăia de mult atunci,/ durerea îmi pulsa în ceafă,/ din ochii mamei se prelingea un fel de lacrimă,/ şi m-a străbătut ca un val o jenă cumplită/ în timp ce stăteam alături de ea/ şi nu înţelegeam de ce nu mă mai pot gîndi/ decît la ce va fi, că de-acum, Doamne, cum va mai fi?”).

Poemul Întreg e documentul, de liminară sinceritate, al unui sfârşit, al suferinţei, al traumei, cu atât mai dramatice cu cât anamneza se întemeiază pe detalii prezentate cu răceală premeditată, cu detaşare aparentă, cu echidistanţă calculată: „Nu ştiu/ ce s-a întîmplat cu laba amputată a mamei/ şi-n realitate nu ştiu nici/ care a fost mama,/ partea tăiată cu ferăstrăul/ sau partea rămasă,/…/ şi-a împlîntat braţul drept în aer/ ca pe un catarg fără pînză/ sau ca pe o creangă uscată,/ din cînd în cînd i-l coboram cu grijă, dar/ îl înălţa iar şi iar,/ zbîrcit, grialbui/ se prelingea pielea pe el/ ca şiroaie de ploaie nesfîrşită”. În cartea lui Markó Béla se regăsesc, în mod emblematic, viziuni intense, senzaţii de maximă tensiune şi fragmente de cotidian surprinse în regimul unei scriituri atroce, mărturie a unei poetici a corporalului, a suferinţei şi degradării, din care adie, însă, şi o aromă simbolică a nevăzutelor care adastă în cele mai umile metamorfoze ale cotidianului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara