Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Jocul de funii al lui Teo Chiriac de Nichita Danilov

Un aer melancolic, de sfârşit de secol, pluteşte ca un halou pe deasupra paginilor recentului volum de versuri al lui Teo Chiriac, cer lângă cer. Deşi titlul volumului, după cum se vede, e scris cu caractere mici, în maniera ultimului val, cel minimalist, cartea lui Teo Chiriac nu are nimic de-a face nici cu minimalismul, nici cu fracturismul, nici cu alte tendinţe ale poeziei afirmate după anul 2000.

„Poet al abstracţiunilor pure şi inventator al unei maşini ficţionale ce procesează i-realul”, cum afirmă criticul Eugen Lungu în prefaţa cărţii, lirica lui Teo Chiriac se apropie mai degrabă de aripa poeţilor „discreţi” ai generaţiei şaizeci (Cezar Baltag, Ana Blandiana, dar şi de lirica lui Nichita Stănescu, bineînţeles), cât şi de anumite tendinţe ale poeziei şaptezeciste, reprezentate de un Adrian Popescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Ion Mircea, Dinu Flămând, Vasile Vlad etc., fără a fi străină de traiectoria urmată de poeţii optzecişti de aici şi dincolo de Prut (Matei Vişniec, Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Petru Romoşan, Alexandru Muşina, Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Aurel Nicolae Sava, Daniel Corbu, Marta Petreu, Nicolae Coande, Ioan Es. Pop, Magda Cârneci, Marian Codruţ, Arcadie Suceveanu, Eugen Cioclea, Vasile Gârneţ, Valeriu Matei, Leo Butnaru, Emilian Galaicu Păun, Gheorghe Chiper, Nicolae Spătaru etc.), pentru care construcţia şi deconstrucţia realului constituie miza adevăratei poezii. Teo Chiriac face parte din categoria poeţilor preocupaţi de latura absconsă a lucrurilor, pentru care comunicarea verbală şi noncomunicarea (tăcerea) se îngemânează între ele alcătuind un tot indestructibil. Asemenea regelui Midas care prefăcea în aur tot ce atingea, Teo Chiriac, întrun remarcabil poem (un adevărat eşantion de artă poetică), intitulat semnificativ Anticuvintele, doreşte să posede „forţa divină de-a transforma în cuvânt” materia în toate formele ei de manifestare, întorcând-o la starea ei primordială. „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, spune apostolul Ioan în Evanghelia sa. Deci, Cuvântul era la Dumnezeu. şi, totodată, Cuvântul era însuşi Dumnezeu, creatorul Lumii. Căci „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Teo Chiriac încearcă să readucă lumea din nou la stare de cuvânt. Sau măcar la stadiu de cuvinte. Să-i redea măcar o parte din dimensiunea ei profundă: „trec prin regatul meu analfabet/ pun mâna pe capul tuturor cerşetorilor/ şi cerşetorii devin tandre neologisme.” Odată declanşat procesul de conştientizare, materia se converteşte, cristalizându-se în alte forme, mai apropiate de sensul existenţial. Paradoxal, universul închipuit de Teo Chiriac, urmând legile fizice, dar şi alchimice, ar fi trebuit să se prăbuşească în propriul său neant, astfel ca materia, ajungând în stare de crepuscul, să se transforme în antimaterie, iar cuvintele în anticuvintele unui alfabet mereu uitat şi relevat, aspaţial şi atemporal: „Ating cu ochii lacrimile ostaşilor/ rănile lor dintr-o bătălie istovitoare şi nedreaptă/ transformându-i în cuvinte paşnice”. Tot în cuvinte paşnice ar trebui să se transforme, odată cu lacrimile ostaşilor şi a celor care-i aşteaptă să se întoarcă de pe front, steagurile găurite de gloanţe, gloanţele, săgeţile, puştile şi tancurile cu şenile, arcurile rupte şi rachetele balistice, halebardele şi scuturile, şi tot arsenalul uzitat de-a lungul istorie umanităţii. Pentru a aduce istoria la un curs paşnic, Teo Chiriac vorbeşte cu „marele însingurat şi angeolog”, Creatorul lumii, refugiat în „clopotniţa bisericii sodomizate” de teroarea roşie, despre „obârşia sângelui şi a graiului”. Ascultându-l, acesta se preschimbă „într-un cuvânt de aramă împărţit în silabe/răsunătoare: ding-dang-dingdang- ding-dang”. Trecând prin dreptul „stelelor decadente”, prin dreptul trandafirilor albi, semn al purităţii sentimentelor şi al păcii, mereu însângeraţi, poetul se opreşte lângă „canalul de scurgere al oraşului”, loc unde mai pot fi văzute „rămăşiţele unui mit escatologic” năpădit de aureolele ruginite ale bătrânilor magi ce s-au ospătat la ultimul festin. Între timp „moartea pupă frunţile socratice/ dar funia se apropie de păr”.

Plumbul, gloanţele „cu reflexe birocratice” şuieră pe lângă tâmplele poeţilor şi filosofilor şi tuturor acelora care visează la o lume mai bună. Tronurile dictatorilor îşi ling singure rănile acoperite de „roşiile zdrenţe”, sferele sunt posedate de cuburi, semn al unei lumi rigide, dominate de atoputernicia cifrelor. Pentru ieşirea impusă de retorism, Teo Chiriac schimbă tonalitatea gravă a discursului său liric într-una arlechinească, cu sonorităţi desprinse parcă de pe arena unui circ, unde clovnii levitând fac tumbe-n aer, spre hazul spectatorilor: „văd sfere posedate de un cub/ şi ochi mânjiţi subtil cu frumuseţe// doar mormintele mă mai aşteaptă-n sat/ în oraş m-aşteaptă puşcăria/ până se deschide berăria/ urc la cer pe-o funie de spânzurat” (Joc de funii). În fundalul acestui decor ritmat se profilează „catedrala de sânge cu portale închegate de vremuri”, unde, transfiguraţi de lumina divină, „fluturii se joacă de-a oamenii”, sufletele „pozează şlefuitorilor de piatră şi cuvânt”, iar copacii îşi înfig rădăcinile prin „pereţii strâmbi” precum „ramele icoanelor” pictate de maeştri moderni, sfidând timpul şi spaţiul, „desperechind eternitatea de etern”. „Când alert, când monoton, când spontan”, năpădit de literele cuvintelor şi anticuvintelor sale, atingând „din aproape în aproape, vârful cel mai înalt din neant”, Teo Chiriac accesează „perioadele istorice şi literare înălţătoare/ alternând cu cele decadente”, pentru a ridica pe un eşafod închipuit, clădit cu acribie, propria sa creaţie, expunând-o judecăţii publice. Ajuns la capătul drumului, Autorul, printr-un gest de umilinţă demiurgică, se metamorfozează în „unicul său cititor” – un cerşetor penitent „colindând – inocent, apostolic, sentimental – prin labirintul „noului centru comercial/ construit cu patimă şi multă abnegaţie/ pe ruinele Casei de Creaţie”.

Parcimonios cu sine însuşi, cu ieşirile sale publice, întotdeauna pus la patru ace, atât în ceea ce priveşte ţinuta sa vestimentară, cât şi în privinţa discursului auctorial, indiferent de locul în care ar fi susţinut acesta, în aula unei academii sau pe holul uniunii, Teo Chiriac pare a descinde dintr-un spaţiu şi un timp spiritual, în care sobrietatea şi dandysmul îşi dau mâna, pentru a conferi publicului savoarea unei epoci apuse. Discursul său liric este înzestrat cu rigoare şi nobleţe. Rarele sale efuziuni pot fi detectate în spatele conceptelor, în fundal, unde descoperim o sensibilitate vie, străbătută de un rictus condescendent.

Inventator al unei maşinării – ca să revenim la cuvintele criticului Eugen Lungu – , ce procesează i-realul, conferindu-i o tentă postmodernistă, Teo Chiriac nu abuzează de invenţia sa, în sensul că deţinând formula sau matricea magică nu se apucă să producă poezii în serie, ci, cu răbdare şi migală de ceasornicar din epoca luminilor, făureşte opere unicat, fără să neglijeze însă latura afectivă a discursului său liric, proiectând-o în golul existenţial. Anticuvintele sale ar trebui privite ca o mănuşă întoarsă pe dos pe care autorul volumului cer lângă cer o aruncă peste pragul eternităţii la picioarele Necuvintelor lui Nichita Stănescu. Nu e un gest de sfidare, nici o provocare la un duel, ci un îndemn la meditaţie pe marginea sensurilor creaţiei artistice.

Dacă necuvintele desemnează tăcerea, nerostitul, anticuvintele ar putea desemna golul din care izvorăsc cuvintele. Şi, de ce nu, şi necuvintele. Un text poetic, o operă de artă în genere, e alcătuită din astfel de „entităţi”, care nu se văd, nu se aud, dar pot fi percepute, totuşi, la nivelul ideatic sau afectiv.

Teo Chiriac e conştient că jocul său cu anticuvintele s-ar putea întoarce împotriva sa, dărâmând eşafodajul artei sale poetice clădite cu atâta trudă, de aceea, prin intermediul conceptelor, el parează lovitura pe care i-ar pute-o da hazardul sau haosul ca partener de dialog. Nu e de mirare, deci, că în poezia lui există „arhaismul călău” care stă cu ştreangul ridicat deasupra creştetului autorului gata oricând să-l sugrume pentru orice silabă pusă nelalocul ei. Anticuvintele, aşezate de o parte şi de alta a paginii scrise, asistă la execuţia publică a autorului. Alura lui e cea a unui Crist postmodernist, dacă mi-e permisă astfel de sintagmă, suferind pe cruce din pricina cuvintelor. Cu chipul întristat de moarte şi cununa de litere însângerate, el rosteşte cunoscuta replică a lui Isus adresată mamei sale prezente la supliciu: „Femeie, iată fiul tău!” Răspunsul care vine reverberându-se-n ecouri din „piaţa arhiplină de mulţimea anticuvintelor” bulversează logos-ul: „Fiule, iată poezia ta!” Decriptată, replica poate fi privită ca arta răstignirii prin cuvânt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara