Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Jocul de-a literatura de Alex. Ştefănescu

Ara Şeptilici, 100 de zile pînă la 1000 de ani, romanţ antiepic, prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, Ed. Herg Benet, 2014. 102 pagini.

Prima carte publicată de Ara Şeptilici – Dublul, un roman – conţine un cuvânt înainte al autoarei care poate constitui pentru cititor un mod d’emploi. Ion Bogdan Lefter, prefaţatorul unei noi cărţi a Arei Şeptilici – 100 de zile pînă la 1000 de ani (la care mă voi referi) – crede că acele explicaţii sunt valabile în continuare şi are, fără îndoială, dreptate:

„Ara Şeptilici spunea în Cuvîntul autorului din deschiderea Dublului, confesiune foarte interesantă, păcat că ignorată pînă acum de puţinii săi comentatori: «Cred că nu am scris o carte cu personaje, nu are început, cuprins şi încheiere [...] Îmi dau seama că oamenii mei curg unii din alţii, că poate deveni derutant, că nu mai ştii cine cu de ce şi cum cu cine. Şi îmi place că se întîmplă aşa, îmi place că gândul e mai important decât cel care-l gândeşte» (Dublul, un roman, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 9). Ambiguităţile sunt la putere şi în 100 de zile..., cu un adaos special, în egală măsură atractiv şi «derutant»: situaţiile descrise au în permanenţă o dimensiune reală, realistă, şi una fistichiu-fantezistă, «trăznită», de unde o ambivalenţă foarte expresivă, dar greu sau imposibil de descifrat, de «tradus» într-o naraţiune terre-à-terre, bazată pe logică şi cauzalitate.”

De fapt, autoarea ne propune nu un roman, ci un posibil roman. Ea ne arată, ca şi alţi colegi de generaţie – exagerez, ca să mă fac înţeles – cum ar scrie dacă ar scrie. Această paradă de virtualitate a fost dusă până la ultimele consecinţe de Matei Vişniec, în cartea sa Negustorul de începuturi de roman din 2013. Ara Şeptilici nu organizează chiar o orgie de romane posibile ca Matei Vişniec, dar şi ea se scaldă în reveria scrierii unui roman. În locul unei construcţii epice, ne oferă o acordare a instrumentelor narative, care seamănă cu acea hărmălaie veselă creată de orchestre înainte de începerea concertului propriu-zis:

„Am vrut să scriu o poveste pentru tine. Ai zis nu, nu mă interesează poveştile tale. Nu mă interesezi decât tu. Am amuţit. Cum adică doar eu? Dar cine sunt eu să te interesez, cine sunt eu fără poveştile mele? Şi cine eşti tu să nu ţii cont de ele? Sunt poveşti minunate, cu oameni, cu cai, cu feţe de masă frumoase peste care e aruncat un evantai japonez cu înscrisuri.” etc.

Din punctul meu de vedere, regăsim în această carte unul din acele jocuri literare studenţeşti din care optzeciştii, ca şi mulţi dintre autorii afirmaţi după ei, şi-au făcut un mod de a fi scriitori. Sunt jocuri literare care au farmecul lor, inventate îndeosebi de studenţii de la Litere, dar care practicate la nesfârşit creează o impresie de imaturitate şi devin neproductive.

În timpul lecturii ne place, dacă ne place, nu atât cartea, cât autoarea, care face o demonstraţie de virtuozitate stilistică. Ea ştie multe despre literatură şi are o remarcabilă mobilitate a gândirii asociative. Aşa se explică de ce poate să mimeze, în treacăt, şi realismul, şi suprarealismul. Şi are, totodată, o libertate artistică datorată nu amatorismului, ci, dimpotrivă unei supercompetenţe în materie de inginerie a textului. Încalcă oricând cu graţie logica, trecând cu uşurinţă de la un plan al gândirii la altul:

„Îi venise să-şi facă o funie din pânză albă de cearceaf, să se izbească cu capu’ de ciment, să se arunce de pe trotuar pe strada plină de salvări şi de BMWuri conduse de copiii din cartier, să ia o sută de pastile dac-ar fi avut atâtea în sertarul plin cu mătuşi, bunică, mamă şi documentul de vânzare de la rotile.”

Sunt şi pasaje neclare, aproape ininteligibile în carte, explicabile probabil prin răsfăţul pe care şi-l îngăduie autoarea de a-l ignora din când în când pe cititor. Ea scrie cu dezinvoltura cu care unii oameni cântă pentru ei înşişi în baie.

În general, însă, cuvintele ei par să compună un mesaj, despre ceva important prezentat ca neimportant. Contribuie la această impresie şi rimele ascunse, care dau prozei o melodie discretă:

„Şi mie ce-o să-mi laşi. O să-ţi las ceaiul de gălbenele, ăla care face bine la albine şi la trântor deopotrivă, o să-ţi las o locomotivă dezafectată în care am cunoscut o fată în gară la Ploieşti, o să-ţi las când mă uit la tine şi văd că nu ieşti.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara