Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Jean Vilar, o legendă de George Banu

Odată cu afirmarea lui Vilar ca actor, regizor şi animator de teatru, se încheie epoca precursorilor – Copeau, Jouvet, Dullin, Baty, Pitoëff – şi începe epoca reformatorilor, printre ai cărei protagonişti se va număra şi el.
Vilar rămâne „eroul cultural” al scenei franceze postbelice, scenă căreia i-a modificat structurile şi i-a reînnoit practicile. Legenda îl consacră ca pe o fiinţă deopotrivă solitară şi solidară, ca pe un soi de „monarh republican”, dar şi ca pe un vizionar care a avut şansa de a-şi vedea realizate utopiile mai înainte de a se prăbuşi ca fulgerat din pricina unor eforturi niciodată drămuite, a unei nedomolite energii şi a unei generoase dăruiri de sine. Vilar a izbutit să reaşeze teatrul în miezul problematicii naţionale şi istorice, fără a abandona însă omul, cu zbuciumul lui lăuntric şi cu eternele lui frământări. Această dublă opţiune, această pendulare în fond sfâşietoare îi vor fi nu o dată reproşate, dar măreţia lui Vilar tocmai de aici vine, din curajul de a nu fi făcut o unică şi definitivă alegere cu preţul unei mutilări pe care, fidel crezului său, a avut tăria s-o refuze. Două decenii mai târziu, Antoine Vitez, plasat şi el la aceeaşi răspântie, implicat cu aceeaşi responsabilitate şi cu aceeaşi frenezie în destinele teatrului, se va prăbuşi la rându-i, aidoma lui Vilar, cu doar câteva luni înainte de a împlini şaizeci de ani.
Născut la Sète, în 1912, Vilar este un mediteraneean; nu e, aşadar, greu de înţeles de ce, în fiecare vară, va resimţi nevoia de a revedea marea şi de a se odihni pe ţărmurile ei. Îl îndeamnă la asta, fără îndoială, şi ceva din irezistibila lui atracţie pentru întinderile nemărginite, pentru spaţiile vaste. Aşa se explică şi faptul că, mai târziu, vrând să evite meschinele şi sufocantele săli de teatru pariziene denumite, pe bună dreptate, „bomboniere”, îşi va căuta şi găsi un refugiu în imensa Curte a Palatului Papilor de la Avignon sau se va afunda în adâncurile subterane ale Palatului Chaillot. Vilar a fost un om al perspectivelor ample, al panoramicului, însă fără emfază, fără retorism! Pur şi simplu el s-a aflat veşnic în căutarea locurilor unde se poate respira în voie! Unde omul se simte în largul lui, în libertate!
Provenit dintr-o familie de modeşti negustori, posesori ai unui mic magazin, Vilar nu va trăda niciodată gustul pentru concret moştenit de la părinţii săi. Ca un veritabil „comerciant”, el ştie cum să ţină socoteala banilor, verifică preţul costumelor, se cufundă în calcule lăsându-se absorbit de ele până-ntr-atâta încât, într-o seară, uită să intre în scenă; tot el stabileşte retribuţiile actorilor, având mereu grijă să nu nedreptăţească pe nimeni, ignorând democratic ierarhiile salariale, reuşind chiar să introducă salariul fix pentru membrii trupei sale. E şi aceasta o motivaţie a succesului de care s-a bucurat!
Maturizat înainte de vreme – „eu n-am avut tinereţe!” – şi totodată ca fervent discipol al lui Gide şi ca admirator al romanului acestuia, Falsificatorii de bani, Vilar îşi părăseşte familia (dar fără s-o urască, precum modelul său literar!) şi „urcă” din sud la Paris, oraşul pe care îl socoteşte „lăcaşul vieţii”. Întâlnirea cu Charles Dullin – figură proeminentă a vieţii teatrale care, la al său „l’Atelier” de pe colina Montmartre, atrage seară de seară un public extrem de divers – e decisivă pentru orientarea lui Vilar spre cariera dramatică: aici îşi va face el ucenicia asistând la repetiţiile maestrului, urcând uneori pe scenă ca halebardier figurant, descoperindu-şi aplecarea spre artizanatul teatral, o vocaţie la care nu va renunţa niciodată, căci Dullin a ştiut să-i inculce respectul faţă de munca bine făcută şi faţă de produsul de calitate, atent meşteşugit, iar asta îl va face să preţuiască mai mult ca oricine altcineva meseriile implicate în realizarea unui spectacol. Tatăl din Sète, negustorul, şi tatăl adoptiv, artistul, l-au învăţat, amândoi, acelaşi lucru: concretul înainte de toate!
Lui Vilar îi place să iniţieze proiecte, să fie nu atât promotorul, cât mai ales creatorul lor, „omul cu ideea”. În anii 40 va crea o trupă teatrală pe care o va numi l’Equipe – iată cum transpare, de la bun început, atracţia lui pentru activitatea de grup, pentru munca „în echipă”, cu condiţia ca liderul să fie el însuşi – iar mai apoi va anima, împreună cu André Clavé, La Roulotte. Vilar recunoaşte astfel vocaţia nomadă a teatrului, strânsa lui înrudire cu spectacolul de bâlci; de aici şi oroarea lui faţă de teatrele stabile, cu sălile lor impunătoare, elegante, de aici şi plăcerea de a bate drumurile Franţei şi de a juca pe scene improvizate. Marea provocare constă, aşadar, în a ajunge la Paris ocolindu-l, fugind de el! Iar odată ajuns îşi va lua libertatea să înfiinţeze La Compagnie des sept (Compania celor şapte). În ciuda aparenţelor, Vilar este un ambiţios, un combatant dinamic şi plin de zel!
Adevăratul său debut, cel ce îl va impune ca remarcabilă prezenţă teatrală, ne apare astăzi de-a dreptul surprinzător, întrucât îi contrazice flagrant legenda. El se produce într-un teatru minuscul, „Théâtre de Poche Montparnasse”, având doar 60 de locuri, unde Vilar pune în scenă un autor nordic aproape necunoscut pe atunci, Strindberg. Piesa acestuia, Dansul morţii, va fi dansul de celebrare a naşterii unui regizor! Gide, Cocteau, Paulhan, Artaud însuşi au cuvinte de laudă pentru spectacol. Mediteraneeanul Vilar îşi găseşte în septentrionalul Strindberg primul său aliat. De altfel, el se va întoarce deseori la această dramaturgie nordică de care Parisul nu ştia mai nimic şi o va explora cu o reală pasiune. Paulhan îi prezice un viitor strălucit „atunci când îţi vei găsi autorii potriviţi, autorii tăi”..., dar Vilar îi va căuta mai ales în trecut, căci, cu una sau două excepţii neînsemnate, prezentul nu îl satisface, nu-i oferă „autorii săi”. Asta a şi fost drama lui Vilar! Dar oare nu va spune el, cu riscul de a stârni indignarea multora dinrte scriitorii vremii, că „autorii contemporani lui sunt regizorii”? Desigur, admitem că Vilar nu avea capacitatea de a reacţiona la un text dramatic cu acuitatea, cu sensibilitatea unui Roger Blin sau Jean Louis Barrault şi nici nu prea era la curent cu repertoriul teatrelor neînscrise în circuitul instituţional, unde începuseră să fie jucaţi un Beckett, un Ionesco... Dar de ce să-i cerem unui erou al scenei să fie şi un descoperitor de opere?
În 1947, Vilar răspunde unui apel venit din partea acelui mare poet şi fost luptător în Rezistenţă care era René Char, apel prin care i se propunea organizarea unei „Săptămâni a artelor” la Avignon. Ideea fondatoare a celebrului festival este, aşadar, de sorginte poetică! De aici îşi trage, de altfel, şi forţa! Un reputat critic de artă, Christian Zervos, li se alătură iniţiatorilor în această tentativă de reunire periodică a artelor, destul de firavă, însă, din moment ce, sub bagheta autoritară a lui Vilar, teatrul se instalează în prim plan, impunându-şi supremaţia. Să recunoaştem totuşi că, în ultimii săi ani de viaţă, Vilar a căutat să repună în drepturi proiectul iniţial: amfitrionul de la Avignon s-a arătat dispus să găzduiască spectacole de balet, invitându-l în acest scop pe însuşi Béjart, şi a oferit spaţiu unei serii de expoziţii. De altminteri, pentru propriile lui spectacole, Vilar a colaborat întotdeauna bucuros cu reprezentanţii celorlalte arte: cu pictorul Léon Gischia pentru scenografie, cu compozitorul Maurice Jarre pentru muzică: El a înţeles că are nevoie de aliaţi din afara teatrului pentru a-şi îmbogăţi şi perfecţiona munca dinlăuntrul teatrului.
În 1947, cu prilejul inaugurării „Festivalului de artă dramatică de la Avignon”, Vilar scria: „Mă rog Celui de Sus din tot sufletul, eu, ateul”. Începând din acel moment, Vilar se va erija în liderul unui cult păgân ce va atrage aici, an de an, pelerinii teatrului, fideli ce respectă cu sfinţenie protocoale devenite legendare: primirea în sunetul trompetelor, urcuşul spre Curte, adunarea mulţimii în piaţa din faţa palatului papal. În acest loc, sub cerul când senin, când ameninţător al Provenţei, s-a născut un rit de comuniune. Se întâmplă rar ca o fiinţă omenească să ajungă, graţie unei extreme devoţiuni, la împlinirea unui vis măreţ, la materializarea unei aspiraţii atât de înalte. Wagner la Bayreuth, Reinhardt la Salzburg, Vilar la Avignon.
Festivalul s-a impus după îndelungate şi mereu reluate dispute şi înfruntări făţişe cu municipalitatea oraşuluigazdă. S-au cheltuit enorme resurse de energie, s-a recurs la cele mai diverse strategii şi la nenumărate tertipuri, cu o îndârjire şi cu o tenacitate justificate doar de nobleţea unei obsesii artistice. Vilar a fost atacat în fel şi chip, dar nu a cedat. Nu a fost însă singur în această bătălie: deşi mulţi politicieni locali i s-au împotrivit, a avut de partea lui şi mulţi apărători care, indiferent de apartenenţa lor politică, l-au ajutat nu numai să reziste ostilităţii faţă de un „om cu convingeri de stânga”, ci şi să învingă acea veche neîncredere a provinciei faţă de „parizianismul” pe care Vilar însuşi îl detesta în cel mai înalt grad. La capătul a cinci ediţii ale Festivalului, după triumful celei din 1951, Jeanne Laurent, o doamnă al cărei gest se cuvine omagiat, obţine numirea lui Vilar la conducerea „Teatrului Chaillot”, celebrul „Teatru Naţional Popular”. Vilar se va angaja acum în cea de-a doua mare bătălie a vieţii sale, încă şi mai aprigă, bătălia politică în sânul teatrului francez, al cărei mesager şi consecvent susţinător a fost. Nimic nu-l va putea clinti în mijlocul furtunii dezlănţuite împotriva lui (Furtuna fiind chiar titlul unui text de Strindberg pe care îl montase cu succes), o adevărată furtună de proteste venite atât din rândurile dreptei clasice, cât şi din cele ale stângii critice. Vilar s-a apărat şi i-a răspuns lui Sartre precizând că T.N.P. – siglă la care ţinea atât de mult – „nu înseamnă «Teatru Naţional Proletar», ci «Teatru Naţional Popular»”. A fost deseori trădat de confraţi, dar niciodată de un public pasionat, care nu la părăsit şi l-a înconjurat cu căldura lui. Ca într-o veritabilă premoniţie, una dintre primele imagini ale lui Vilar – actor la Sète – ni-l arată „răstignit pe cruce”. Cum am puteao uita? Într-o epocă a dezbinării, el a militat pentru reconciliere, iar asta nu i-a iertat-o niciuna dintre taberele aflate în conflict. Ani în şir, în timp ce ulcerul îl făcea să se încovoaie de durere, nu s-a întâmplat să lipsească vreodată de la o reprezentaţie cu Macbeth sau de la o cină în tovărăşia lui Camus. Sacrificat în numele lui Brecht, şi-a văzut prietenii din tinereţe abandonându-l rând pe rând. A trăit la propriu simbolica „răstignire” de odinioară, „sfânt şi martir” laic al teatrului francez, care, dăruinduse trup şi suflet scenei, a înfăptuit miracolul acelor reuniuni efervescente care au fost serile mitice de la Avignon sau de la Chaillot.
Vilar a ridicat la rangul de program estetic faimoasa definiţie dată de el statutului pe care şi-l acorda: acela de „régisseur”, cum nota el (un fel de „regizor tehnic”, s-ar putea spune), adică un director de trupă care se mulţumea să urmărească atent lectura textelor şi interpretarea actorilor, neimpunându-le acestora acea abuzivă „prezenţă” dictatorială, de atâtea ori reproşată colegilor săi regizori. Statutul acesta implica mai ales responsabilitatea alegerii unui repertoriu evaluat cu grijă în funcţie de scopurile propuse; el va cuprinde mai ales texte clasice prea puţin jucate, de la Don Juan la Lorenzaccio, sau – îndrăzneală extremă, de-a dreptul sfidătoare pentru perioada postbelică – Moartea lui Danton sau Prinţul de Homburg. În consecinţă, Vilar va trebui să ţină mereu piept unor serii de atacuri cu tentă „naţionalistă”, vizând numărul mult prea mare de autori străini selectaţi, dar le va rezista curajos. Repertoriul echivala pentru el cu asumarea clară a unei atitudini, cu angajarea într-o bătălie având ca ţintă finală unificarea unei Europe fracturate de războiul de-abia încheiat. Căci Vilar, fără să-şi clameze profesiunea de credinţă, nu se va abate niciodată de la crezul său politic, rămânând ceea ce a fost dintotdeauna: un artist de stânga.
Vilar ştia prea bine că forţa teatrului rezidă în oamenii pe care îi strânge laolaltă. Şi tocmai de aceea, în ciuda felului său de a fi – mai degrabă rezervat, nu foarte comunicativ – el a izbutit să alcătuiască cea mai bună trupă a vremii, ai cărei membri vor ajunge să constituie gloria scenei franceze, de la Maria Casarès la Jeanne Moreau, de la Philippe Noiret şi Daniel Sorano la Michel Bouquet şi la atâţia alţii. Vilar îi descoperea şi îi dirija discret, zgârcit cu indicaţiile, căci, spunea el, „dacă autorul se pricepe la vorbe, actorul se pricepe la tăceri”. Deasupra trupei plana umbra mitică a lui Gérard Philipe, căruia, prin 1950, în cabina în care se demachia, Vilar îi propusese rolurile Prinţului de Homburg şi Cidului! Philipe acceptase, iar această alianţă pecetluită atunci avea să asigure momentele triumfale ale T.N.P. şi ale Festivalului de la Avignon. Izbânzile teatrului se vor datora întotdeauna fericitei întâlniri dintre oameni de excepţie!

Mai există şi o altă latură a activităţii lui Vilar, o iniţiativă care îi aparţine în exclusivitate: lucrul cu publicul, în încercarea de a-l familiariza cu teatrul şi de a-i cultiva vocaţia de spectator, „de a-l satisface fără a-l măguli”, pentru a-i procura astfel „plăcerea dureroasă resimţită deopotrivă de minte şi de suflet”. Vilar a organizat în acest scop la Avignon, în grădina Papei Urban V, întâlniri – pe atunci o noutate absolută – între actori şi spectatori; a impulsionat constituirea CMEA, asociaţii active chiar şi în prezent; a participat la întrunirile Comitetului prietenilor Teatrului Popular, la conferinţe, la dezbateri, la orice manifestare destinată să faciliteze dialogul cu spectatorii, încurajând permanent schimbul de opinii. Tot lui i se datorează şi celebra formulă „teatrul trebuie să devină un serviciu public”, întocmai ca gazul sau electricitatea. Vilar nu a încetat nicicând să gândească şi să acţioneze democratic, în folosul „poporului” şi al „naţiunii”!
Mai mult ca oricare altul, Vilar a cultivat virtuţile scenei nude. Totul pentru cuvinte, totul pentru actor – acesta i-a fost crezul artistic! El protesta astfel energic împotriva teatrului de divertisment sau a celui spectacular. Auster, Vilar a privilegiat platoul gol, al cărui elogiu îl făcuse cu mult înaintea lui Copeau, cel ce, cu o metaforă inspirată, îl asemuise unei „pagini albe”: Claude Régy îşi mai aminteşte şi astăzi cum, în acest spaţiu de o extremă sobrietate, Gérard Philipe înainta cu paşi tărăgănaţi, în timp ce vorbele rostite de el căpătau o sonoritate aparte, un soi de puternică reverberaţie. Vilar, căruia nu-i plăcea Racine şi care îl prefera pe Corneille, rămâne jansenistul prin excelenţă al teatrului francez. El a crezut ca nimeni altul în scena cufundată în întunericul nopţii, mai întâi noaptea de la Avignon şi apoi, ca o reluare, ca o prelungire, noaptea de la Chaillot: ea învăluie actorii şi face ca vorbele lor să răsune în faţa unui public vrăjit de puterile magice ale teatrului. Platoul pe care Vilar a lăsat doar câteva accesorii exploatate cu parcimonie, dar cu un simţ acut al resurselor lor poetice, e traversat de siluete eroice, care evocă patetic bătălii şi înfrângeri, iar vorbele le trădează paroxismul trăirilor. Teatrul – acel loc unde, pentru Vilar, spiritul se întrupează, vântul acompaniază cuvintele, omul se încordează înfruntându-şi eroic destinul.
Da, într-adevăr, Vilar avea ceva din Charles De Gaulle. Ca şi acesta, şi el „va cădea” în momentul afirmării unei alte generaţii, a unui alt discurs, în... ’68! Niciunul dintre ei nu va mai avea o percepţie exactă, corectă, a lumii, nu o vor mai înţelege. Vârtejul istoriei îi va scoate din scenă pe amândoi, dar urmele lăsate de ei vor rămâne, timpul nu le va putea şterge. Legenda lui Vilar s-a păstrat intactă; astăzi, ea reînvie în fiecare vară la Avignon! Iar la Chaillot se poate vedea, la intrare, statuia lui Vilar stând călare pe un scaun. Nu e un stăpân atotputernic al lumii, ci un artist apropiat, familiar, intim!
Azi, când ranchiunele s-au stins, când atacurile au fost date uitării, Vilar rămâne un reper indispensabil al teatrului francez. A-l omagia înseamnă, într-un anume fel, a rezista.

Traducere de Ileana Littera

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara