Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jean Portante - Ca ecoul îndepărtat al unui foc de armă de ---

Jean Portante (n. 1950), luxemburghez de origine italiană care i-a marcat viaţa şi literatura, este poet, romancier, traducător, conducător de reviste literare, organizator multă vreme al Festivalului de la Mondorf la care, între alţi scriitori importanţi ai lumii, au participat şi Marin Sorescu, Dumitru Ţepeneag, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu ş.a. Ca poet, a obţinut în 2003 premiul parizian „Mallarmé”. Dintre romanele sale două (“Memoria balenei”, 1977, Albatros, şi „Să mori oriunde numai nu la Differdange”, 2005, Universal Dalsi) au apărut, în aceeaşi traducere, şi în româneşte. Fragmentul de mai jos face parte din romanul recent „L’architecture des temps instables” (Editions Phi, 2015).

1

Ceva, animalul dinăuntru, mi-a şoptit: Du-te, el o să fie tot aici când ai să te întorci. Era ca şi cum mi-ar fi spus că viaţa tatălui meu era legată cu un fir de plecarea mea şi că dacă rămâneam acolo, va muri. Nu se înşela aproape niciodată, ghemuit cum era în straturile adânci ale conştiinţei mele.
Totuşi, de câteva luni eram mai mult sedentar decât rătăcitor. O nouă viaţă începuse, încă una. Nu ştii să închei lucrurile, îmi spusese cineva. Suferi de nu se ştie ce. Cineva, era Vivivane. Eu aş fi spus mai curând că sunt un colecţionar. Ca şi tatăl meu. El aduna pietre, timbre, viniete de pe cutiile de chibrite, inele de pe trabucuri şi monede în mansarda lui strâmtă de pe Strada Nordului care-i servea şi ca birou, şi ca celulă de izolare. Eu colecţionam începuturi. Şi, logic, plecări. Plecări de acasă, de la lucru, de la iubită, din ţară, de pe continent, şi chiar de pe Pământ, dacă aş fi ştiut unde să mă duc. Docil, ascultam de animalul dinăuntru. Pentru că după început e deja sfârşitul, citisem undeva.
Această furie a plecării mă muncea la cam doi sau trei ani. În schimb, în golurile dintre plecări mă înrădăcinam. Deveneam mai sedentar decât un chiparos. Picioarele mi se împlântau în pământ. Prindeam rădăcini. Mă îndrăgosteam. Urzeam planuri. Viitorul exista. Puteam să fac drumuri dusîntors fără să mă pierd. Animalul îmi spunea: Iată-te în sfârşit ajuns, n-ai să mai pleci nicicând. Îi ceream iubitei momentane să vină să stea la mine. Sau o imploram să mă primească la ea. În timpul perioadelor sedentare eram monogam, sincer, fidel. Asta e, aşază-te, îmi spunea animalul dinăuntru.
Dar când Viviane mi-a spus: Nu pleci când ai un tată pe moarte, sau aşa ceva, nu aveam nicio intenţie să-mi fac valizele. Nimic nu mă îndemna nici spre o plecare, nici spre un nou început. Abia începusem o perioadă de înrădăcinare, cu ea. Dovada: eram gelos. Oare gelozia poate fi o dovadă a ceva anume? Nu ştiu. Viviane urma să plece în Normandia, iar eu voiam cu orice preţ s-o însoţesc.
Era invitată pentru un concert la Deauville, un duo, vioară şi pian. Ea era cu pianul, la vioară va fi Camille. Degeaba îmi spuneam şi îmi repetam că nu era nimic între ei. Camille tocmai se logodise cu o matematiciană la antipodul lui Vivane. Dar poţi să ştii... Tot fiind împreună, dădeau o şansă dorinţei să se nască, iar o dorinţă care se naşte are mari şanse să crească, să înmugurească şi să dea în floare. Aveau aceeaşi vârstă ei doi, pe când eu aş fi putut să le fiu tată. Viviane îmi tot spunea că era tocmai ce-i plăcea la mine: mustaţa sare şi piper, labele de gâscă din ce în ce mai adânci la colţurile ochilor, cele cinci riduri paralele de pe frunte, pe care le descifra cât e ziua de lungă. Camille, în schimb, strălucea de tinereţe şi făcea să-i apară pe buze, de câte ori se vedeau, un surâs mai larg decât cornul lunii culcat pe spate. Aveau amândoi o gură foarte mare. Aproape prea mare pentru feţele lor. Două guri făcute una pentru alta. Bineînţeles, nu i-am mărturisit Vivianei adevăratul motiv care mă îndemna s-o însoţesc în Normandia. I-am spus: Am nevoie de puţină distanţă, de spaţiu, de vânt, de mare. Şi ca să fiu ceva mai convingător: cartea mea nu înaintează. Era mai de crezut. Chiar şi pentru mine.
Când reintram într-o perioadă sedentară, o făceam în general pentru a reîncepe scrisul. Afară de cazul că legam sedentaritatea regăsită de o muncă mai mult sau mai puţin stabilă, cu scopul de a umple punga golită de rătăciri. O muncă stabilă, e fapt cunoscut, e un rozător care sapă moralul animalului sălbatic al creaţiei. Şi, de data asta, rozătorul luase chipul unui jurnalist. Nimic nu mă predestina pentru asta, dacă nu hazardul, puţin noroc şi vanitatea de a adăuga încă o perlă la şiragul meu de inceputuri. Ceea ce făcea ca de curând să mă ocup într-un cotidian de bună reputaţie, cel puţin printre cei numiţi poporul de stânga, de un supliment cultural. Farul. Dacă nu era o chemare a mării, îi semăna. Mi se ceruse să-l conduc. Cel care o făcuse înaintea mea tocmai fusese numit ataşat ministerial, îmi spusese cineva. Acel cineva era directorul general al ziarului. Un tip cu aparenţă jovială căruia nu-i lipsea nicicând surâsul de pe buze. Îl însoţea cel mai adesea cu o privire aproape tristă, iar vorbele lui, parcă de frică să nu-şi rănească interlocutorii, erau de o blândeţe dezarmantă, colorată în locuri strategice cu o ironie aproape imperceptibilă. Mă revăd în faţa lui, lipsit de apărare ca un începător, înghiţindu-mi saliva şi odată cu ea, vorbele lui, aprobând totul. Ştia cum să te ia. Am înţeles numaidecât că îndărătul bonomiei lui se ascundea un caracter de conducător implacabil care dintr-o trăsătură de condei îţi ruina viaţa.
M-a făcut să cred că în cratiţa Farului se coc cariere strălucitoare. Toţi cei care trecuseră pe acolo urcaseră treptele. M-a înştiinţat de asemenea că ziarul nutrea numeroase proiecte pentru mine. Că acolo aveam viitor. Cele două cuvinte, viitor şi proiect, ar fi trebuit să mă înspăimânte. Dar eu tocmai începusem o perioadă sedentară. Nu mă temeam decât de trecut. Pe deasupra, se plătea bine. Am apucat deci stiloul Montblanc pe care mi-l întindea şi mi-am mâzgălit semnătura în josul contractului de angajare. Dar mi-am muşcat degetele foarte repede. Jurnalul se voia un jurnal de opinie. De stânga. Social-democrată. Şi toţi intelectualii de doi bani pe carei avea acea stângă făceau coadă ca să fie publicaţi în suplimentul meu. Se descopereau poeţi, critici, filozofi. Textele cele mai eteroclite aterizau pe biroul meu. Mai înainte, autorii lor se duseseră cu un etaj mai sus să trăncănească cu directorul. Mai vechi sau mai noi prieteni de-ai lui. Deci el spunea da. Era o tensiune permanentă. Mă chema în biroul lui. Faţa lui jovială nu se schimba nicicând. Şi chiar dacă nu îndrăznea să clameze pe faţă ce nu mergea, rozătorul din mine săpa moralul animalului sălbatic al creaţiei. Şterge-o de aici, îi spunea. Să pleci când ai un tată pe moarte nu se face, spusese Viviane.

2

(...)

Ca să ne apărăm de freig, Ettore şi cu mine ne înfofoliserăm din cap până-n picioare într-o pătură de lână groasă şi închisă la culoare. Cu genunchii strânşi la piept, semănam mai mult cu doi saci de cartofi plini ochi decât cu nişte siluete de oameni gata să răstoarne cursul istoriei. Numai picioarele şi degetele ieşeau de sub cutele întunecate, încotoşmănaţi cum eram. Eu făceam de gardă, Ettore dormea. Era vremea aşteptării. Aşteptarea nu se mai termina. Aşa o şi voiam. Nu doream să se sfârşească în niciun fel. Nimic altceva decât acest început, enigmatic şi indescifrabil, cufundat în bezna iernii. Fără rost, poate, ca şi cartuşul care zăcea în încărcătorul armei mele Carcano, salvată dintr-o mulţime de bătălii anterioare. Cartuş gata să-şi înceapă călătoria, gata să-şi întâlnească fratele geamăn care, dincolo de perdeaua timpului, pornise într-o zi frumoasă de la sfâşitul războiului din 1918, trimis de o mână inamică să găurească fruntea tatălui meu. Sunase în sfârşit ceasul răzbunării. Va suna. Nu se putea altfel. Nu era ceea ce fusese prevăzut, dar trebuia să fie aşa. De acum, imprevizibilul trebuia să-şi impună legea. Hazardul trebuia să fie chemat în ajutor. Degetul care, la celălalt capăt al istoriei, apăsase pe trăgaci o impunea. Glonţul pornise cu atâţi ani în urmă şi astăzi îşi va atinge ţinta. Era soarta mea. Era soarta. Nimeni nu putea să se interpună între soarta mea şi soartă. Ar fi fost o uzurpare dacă altcineva mi s-ar fi substituit. Dacă ar fi existat un alt deget pe un alt trăgaci.
Iată la ce mă gândeam în timp ce Ettore dormea. Ultimul foc îl trăsesem cu câteva săptămâni mai înainte, pe insula dalmată Curzola unde regimentul nostru, din divizia 93 Messina, fusese surprins de armistiţiul din 8 septembrie. Încă nu mă ascundeam. Eram soldat al armatei italiene. În debandadă, dar ordonată. Luptam ziua. În căldura molcomă a toamnei şi soarele care trăda inamicul făcând să sclipească tot ce strălucea. Pe ultimul îl înfruntasem faţă în faţă. Trimiţându-i glonţ după glonţ în corp. Soldat ales de hazardul întâlnirii. Nu mă numeam încă Amilcar, ci Alessandro Fontana. Aşa cum Ettore nu avea încă pseudonimul Toni. Toni Rossi.
Tragerea la sorţi îl desemnase pe el. Eram patru. El, Aldo şi cu mine faţă cu comandantul Virgilio. Ce era în mintea celor doi camarazi în clipa în care s-a tras paiul din mâna comandantului nu ştiu. Foarte puţină ezitare răzbătea din privirile lor strălucitoare, chiar şi când mâinile li se opriseră un moment deasupra paielor înainte de a trage unul. Nu ştiam cu certitudine, atunci, ce rost avea o asemenea punere în scenă. Ni s-a părut totuşi evident că ceva important se pregătea. O ciudată solemnitate plutea în aer. Să ne reunim toţi patru, în plin Cardabello, în vechea noastră tâmplărie, era riscant. Naziştii erau la pândă, cămăşile negre vegheau. Nici Toni nici noi nu ne prezentaserăm la chemarea lansată de ocupantul german după 18 septembrie. Puteam să fim arestaţi în orice moment şi trimişi pe front, la închisoare sau într-un lagăr de muncă în Germania.
În mine care înfruntasem cel dintâi hazardul, răsuna plăcutul val al răzbunării, repede dezamăgit când am văzut că paiul pe care-l trăsesem era lung. Cât despre Toni, n-a avut niciun efort de făcut. Nu mai rămăsese decât un singur pai între degetele comandantului. Cel scurt. Soarta îl alesese pe nepregătite. Înghiţi în sec. Grumazul i se umflă. Dar îşi reveni îndată, străduindu-se să zâmbească. O seninătate şi prefăcută, şi sinceră îi lumina ochii. Soarta îl desemnase. Avea s-o sfideze. Nu-mi era ciudă pe el. Mi-am spus că între soarta lui şi a mea exista o marjă. Că multe se puteau strecura în acea marjă. Dar paiul meu fusese lung. Iar al lui Toni scurt.

Traducere de Constanţa Ciocârlie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara