Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jean Piaget şi deconvertirea filosofiei de Radu Cernătescu

Filosofia lui Caliban

Doctrina lui Platon despre adevăr conţine o ambiguitate, spune Heidegger. Când vorbeşte de adevărul reflectat (αληθεια), Platon ar avea în vedere, în fapt, adevărul, justeţea reflecţiei (ορθοτεσ/ Richtigkeit). Pe această ambiguitate şi-a construit Jean Piaget teoria lui (de)constructivistă, vorbindu-i omului trecut de vârsta modernităţii de umilirea ştiinţei şi de ridicarea ei din îngenunchierea în faţa adevărurilor impalpabile ale filosofiei. Privind din această perspectivă vindicativă, întreaga viziunea postmodernă a cunoaşterii nu ar fi decât o răzbunare a ştiinţei, ostracizată şi visând la emancipare încă de pe vremea când nu era decât o ancilla philosophiae „în subordonare totală şi continuă faţă de filosofie”i. În rol de sufragetă, Piaget scandează următoarea apoftegmă, citându-l însă trunchiat şi tendenţios pe Karl Jaspers: „ştiinţele au câştigat cunoştinţe clare ce folosesc tuturor; în vreme ce filosofia, în ciuda efortului milenar, n-a reuşit”. Citatul nu este însă decât o meschină scoatere din context, Piaget făcânduse că, pe aceeaşi pagină cu citatul de mai sus, Jaspers vitupera cu 15 ani mai înainte la adresa cunoaşterii empirice (ştiinţifice), care se confruntă cu graniţe pe care nu le-a putut nicicând transcende: „Ceea ce încercăm să cucerim prin filosofie nu este certitudinea ştiinţifică, aceeaşi pentru orice înţelegere, căci cunoştinţele ştiinţifice privesc obiectele particulare şi nu-i sunt necesare fiecăruia. În filosofie însă, care se adresează tuturor fiinţelor, vorbim de un adevăr care, acolo unde luminează, atinge omul mai profund decât oricare cunoaştere ştiinţifică”ii.

Cu reputaţia lui de „bon sauvage”, Piaget se face că uită până şi de caracterul dezinteresat al filosofiei, în mod repetat subliniat de Aristoteliii, dimpreună cu caracterul divin al acestei ştiinţe inexacte. Paradoxal, tocmai de la „inutilitatea” – vizibilă azi în cifra de şcolarizare de la facultăţile de filosofie – îşi revendicase filosofia superioritatea ei. Căci, sophia (ca înţelepciune teoretică) diferă esenţial de phrónesis, de gândirea raţional aplicativă, care nu este decât voluptuosul preludiu al agnosticului. Pe Piaget nu îl interesează însă decât înţelepciunea redusă la epísteme, adică o metodologie a cunoaşterii sau, mai exact, o punere în ordine a cunoştinţelor menită să evacueze în subsolul unei false antinomii pe insalubrii adoratori ai metafizicii. A acestei discipline care, cum au spus-o cândva Aristotel (Etica nicomahică, VI, 8) şi Platon (Tim., 69 a; Gorg., 505 d), „încoronează ştiinţa”.


Ştiinţa veselă şi ambiţioasă

Uitând toată tradiţia care a făcut cândva din filosofie o suveranitate a fiinţei, Piaget decretează ritos că filosofia nu ar fi decât „o luare de poziţie raţionată faţă de totalitatea realului”iv. Conceptul care nedumereşte şi te face să ridici din sprânceană este aici tautologia „totalitatea realului”. Căci realitatea luată în calcul de Piaget nu este decât lumea sensibilă, o reducţie ce văduveşte fiinţa de „eroarea” numită absolut şi o limitează la un univers care nu mai este decât, de la Leibniz la Stéphane Lupasco, un „ansamblu al posibililor”. Aceast univers măsurabil nu este, din perspectiva gândirii metafizice, decât o periferie a realităţii, o convenienţă a necesităţii. Înghesuirea omului între parantezele contingenţei scoate din discuţie, făcându-le superflue, concepte precum morală, libertate, absolut (absolutus înţeles ca participiul pasiv al verbului absolvo, ‘a elibera’) şi le substituie cu răspunderea, conştiinţa, necesitatea. În acest fel, cunoaşterea ştiinţifică devine un superb şi inefabil câmp dedicat tehnolatriei, de unde a fost ierbicidată metafizica şi plivită conştiinţa de sine.

După o cercetare critică a posibilităţilor de cunoaştere propuse de Kant, cu ochianul oferit de „principiile filosofiei” lui Descartes, părintele constructivismului conchide că „nu există nicio deosebire de natură între problemele cognitiv filosofice şi ştiinţifice, ci numai o deosebire în delimitarea sau specializarea lor şi mai ales în privinţa metodelor, care sunt fie pur şi simplu reflexive, fie întemeiate pe o observaţie sistematică sau experimentală a faptelor şi pe algoritmi riguroşi în ce priveşte deducţia”v. Cu alte cuvinte, gândirea ştiinţifică nu poate exclude iraţionalul, ci îl deghizează într-un tratat asupra vidului. Vânând evidenţa primă, indubitabilă şi apodictică, Piaget nu uită totuşi, spre cinstea lui, să îşi exprime rezervele asupra exceselor care, de la pozitivismul logic încoace, au pus semnul de egalitate între epísteme şi phrónesis, limitând astfel filosofia la un ansamblu de probleme ştiinţifice. Mai mult, el postulează că o problemă fără semnificaţie cognitivă actuală nu trebuie îndepărtată, căci iraţionalul are întotdeauna şansa de a deveni cândva o problemă cu semnificaţie umană permanentă. Ştiinţa victorioasă e astfel sfătuită la temperare şi pusă să mărşăluiască avântat, dar sobru, mereu „deschisă şi liberă”, către noi orizonturi şi provocări. O ştiinţă care, mai spune Piaget, trebuie să se deosebească de incontinenţa şi demagogia filosofiei printr-o mărinimie ce poate accepta oricând că metafizica, dincolo de platitudinile ei, rămâne un habitus cognitiv menit să orienteze mintea spre lucrurile esenţiale, cele pe care abia aşteaptă ştiinţa să le descopere.


Filosofia ca matrice a ştiinţelor

Rămâne un loc comun faptul că toate ştiinţele au fost considerate cândva un produs al filosofiei. Este teza hegeliană pe care o disecă Piaget, întrebându-se când şi cum a început filosofia să joace rolul de matrice originară pentru ştiinţe, îmbogăţindu-le cu un etern habitus reflexiv. Concluzia lui este că reflecţia raţionată trebuie să continue în interiorul ştiinţelor, articulându-le astfel mereu pe interogaţii despre realitate, aducându-le la logica unei cunoaşteri continue.

Dincolo de ierarhia dintre ştiinţă şi filosofie, Piaget vede o continuă simbioză menită să folosească deopotrivă cunoaşterii lumeşti şi celei eidetice (distincţia husserliană), întrebându-se, o întrebare căzută în retorism până la Piaget, dacă nu cumva „cunoaşterea este subordonată existenţei unui subiect”, caz în care existenţa nu ar fi decât „marea descoperire a subiectului epistemic”. Întrebarea se poate pune însă şi altfel. Dacă existenţa este subordonată cunoaşterii, ca în metafizică? Atunci cogito nu mai este decât verificarea unui clişeu, iar esenţa filosofiei devine, cum spune existenţialistul Jaspers, citat şi subliniat din nou de Piaget, „căutarea adevărului şi nu posesiunea lui”vi. O căutare care, iată, a condus la secularizarea filosofiei, trecută definitiv în proprietatea ştiinţei. Pentru exemple, Piaget îi aduce pe toţi întemeietorii marilor sisteme filosofice, sisteme care, spune el, „au fost construite de autorii lor în raport cu o ştiinţă, fie deja constituită (înainte sau de către ei), fie întrevăzută de ei înainte de a se constitui”. Astfel, Platon şi Aristotel, moştenitorii unui realism sistematic, dar static, presocratic, sunt pentru Piaget cei care au scos cunoaşterea în afara individului, aducând-o în realitatea statică şi metafizică. Diferenţa dintre cele două sisteme filosofice, platonic şi aristotelic, ar fi doar de orientare ştiinţifică, unul spre biologia şi logica la Aristotel, altul spre matematica la Platon. Tributul de pietate plătit ştiinţelor aplicative continuă cu Descartes, al cărui sistem epistemic „ar rămâne inexplicabil” fără descoperirile lui din domeniul geometriei analitice, acolo „de unde derivă tema carteziană permanentă a relaţiilor dintre gândire şi spaţiu”. Leibniz, „se ştie prea bine – îşi continuă abuzul Piaget – a fost influenţat în mod direct de propriile descoperiri ştiinţifice [din domeniul] calcului infinitezimal”. Hegel, la rândul lui, a fost preocupat de istorie şi de sociologie, iar empirismul lui Locke şi Hume rămâne tributar psihologiei, aşa cum şi naturfilosofia lui Kant s-ar datora „unei întâlniri, până în amănunte, a deducţiei logicomatematice cu experienţa”. Nu la urmă, e amintită şi filosofia lui Bergson şi Husserl, care „s-a născut, ca toate celelalte, din progresele unei ştinţe particulare”, recte psihologia.

La aceste minimizări l-am putea adăuga chiar pe autorului Înţelepciunii şi iluziilor filosofiei!, Piaget însuşi fiind un psiholog care a adus argumentele acestei ştiinţe în filosofie şi a militat pentru înţelegerea psihologiei ca ştiinţă cognitivă. Sau, cum spune el, ca „psihologie filosofică”.

Toate aceste sisteme filosofice au crescut în marginea ştiinţelor ca nişte „varietăţi de interpretare epistemologică”. Desigur, sistemele minore, precum neoplatonismul sau filosofia medievală, nu încap în acest „schematism cam dezinvolt” (ipse dixit!) care se grăbeşte să tragă concluzii din cazuri particulare. In reductio, tot ceea ce vrea să demonstreze Piaget este „existenţa a două dominante mari în istoria filosofiei, una relativ constantă, cealaltă – variabilă”. Una ar fi „problema coordonării valorilor”, ce ţine de epistemologie, cealaltă se preocupă de procesul de cunoaştere, de gnoseologie. Ultima este inferioară teoriei cunoaşterii ştiinţifice, neavând valoare epistemică „decât dacă ţine seama de toate formele speciale de epistemologie în funcţie de diferenţierea ştiinţei însăşi”.


„Omul care nu a trecut prin filosofie este iremediabil incomplet“

În ciuda schematismului său dezinvolt care reduce filosofia la epistemologie, o ramură care încă mai crede că poate da lecţii ştiinţei, Piaget dovedeşte în Înţelepciunea şi iluziile filosofiei că bătrâna Doamnă Filosofia trebuie privită ca o eşuare a ştiinţei. Ea nu este şi nu va mai fi niciodată activitatea esenţială a omului grec, cel mult, o îndeletnicire de care omul postmodern nu poate uita, chiar dacă face eforturi în acest sens, spunând împreună cu Leibniz, „filosofiei nu trebuie să i se consacre decât o zi pe lună […], iar celelalte zile să fie consacrate unor ocupaţii cum ar fi calculul sau disecţia”vii. Dincolo însă de prejudecăţile (supra)omului de ştiinţă, Piaget ajunge, transfigurat de credinţa într-o ştiinţă ridicată până la orizontul revelaţiilor, la aceeaşi concluzie cu metafizicianul Jaspers, cel din Introducere în filosofie: „Omul nu se poate lipsi de filosofie”. O axiomă pe care Piaget o traduce astfel: „Orice om care nu a trecut prin filosofie este iremediabil incomplet”. Şocul, comoţia, prin care Piaget şi epistemiologia constructivistă au deşteptat filosofia din somnul ei dogmatic trebuia să fie pentru toţi filosofii o „revenire la fire”. Şi chiar dacă, de aici înainte, omul nu se va mai luptă cu îngerul, decât poate online, lupta cu sinele va rămâne preocuparea lui de căpătâi, atâta timp cât prejudecata unicităţii îl va locui cu o „adâncime – cum spune Sf. Augustin – mai înaltă decât omul însuşi”.

____________
i cf. J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei (1965), trad. rom., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 198.
ii K. Jaspers, Introduction à la philosophie, trad. J. Hersch. Plon, Paris, 1951, p. 61.
iii v. Aristotel, Met., A, 982 b 20 – 983 a 11.
iv J. Piaget, op. cit., p. 70.
v idem, p. 76.
vi K. Jaspers, apud Piaget, op. cit., p. 233.
vii Leibniz apud J. Piaget, op. cit., p. 77.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara