Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jean Mattern: „Nu mă interesează realitatea, ci adevărul“ de Ana Chiriţoiu



Jean Mattern (n. 1965), scriitor şi editor francez, coordonează colecţiile de literatură străină „Du Monde Entier” şi „Arcades” la Editura Gallimard. Născut într-o familie de origine est-europeană, scriitorul a dezvoltat istoria exodului postbelic al familiei sale spre Occident, în două volume de ficţiune: Băile Király (2008, tradus în româneşte de Silviu Lupescu, Polirom, 2009) şi Lapte şi miere (2010, tradus în româneşte de Anca Băicoianu, Polirom, 2011). Jean Mattern a fost prezent, ca editor, în 2006, la Festivalul de Literatură „Zile şi Nopţi”de la Neptun-Constanţa, cînd Editurii Gallimard i-a fost decernat un premiu, acordat de ICR, şi din nou anul acesta, în calitate de scriitor, la ediţia a IV-a a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti.

Aş începe cu o întrebare pusă mai mult în glumă: nu este un act de curaj din partea dumneavoastră, ca francez, să vă asumaţi şi să vorbiţi deschis despre rădăcinile dv estice astăzi, cînd Europa de Est e the underdog pe plan politic?
N-am pornit la drum cu intenţia de-a scrie despre povestea mea proprie. Dar scrisul e ceva ciudat, în sensul că înţelegi mult mai bine ce-ai făcut după ce termini de scris. În timp ce scrii, cred că motivele pentru care o faci sînt obscure pînă şi pentru tine. Scrisul e un mecanism declanşat de ceva necunoscut, pe care apoi nu-l mai poţi opri. Sigur că, o dată manuscrisul terminat, mai e mult de lucru. Dar întreaga construcţie şi povestea curg de la sine. Cînd am început aceste două cărţi nu mi-am dat seama că vor avea un fundal puternic est-european, aşa că n-aş zice că a fost vorba de curaj, ci de ceva inconştient. Declanşatorul primului roman n-a fost Europa de Est, ci sentimentul de durere, de pierdere şi modul în care poţi comunica acest sentiment cuiva cînd te pregăteşti să-ţi întemeiezi propria familie.

Aşa se şi deschide romanul.
Exact. Faptul că a trebuit să mă confrunt cu partea est-europeană a biografiei şi a familiei a venit ulterior. Dar nu mă sfiesc să-mi recunosc originea est-europeană.

Ce-i drept, chiar şi Sarkozy are origini est-europene.

Da, dar cred că el încearcă să uite acest detaliu. Eu nu. De fapt, originea mea est-europeană a făcut dintotdeauna parte din backgroundul meu cultural.

Personajul din prima dv. carte aminteşte că părinţii săi nu mai voiau să se întoarcă în ţara de origine, îşi vorbeau limba originară doar pe furiş etc.
Da, şi părinţii mei au făcut la fel. Dar cu cît încerci mai mult să taci în legătură cu ceva, cu atît mai mult vorbeş ti, de fapt. În cărţi apar, ficţionalizate, mai multe elemente care se trag din povestea mea proprie. Dar nu mi-am propus niciodată să scriu un volum autobiografic. Doar că, pe măsură ce scriam, ficţionalizam diferite lucruri din viaţa mea. Actul de-a scrie transformă lucrurile, le schimbă. Pe mine nu mă interesează realitatea, ci adevărul. Iar adevărul nu se găseşte în detaliile concrete. Uneori ajungi la el prin intermediul ficţiunii. Cred că ficţiunea e un mijloc mai bun de-a ajunge la adevăr – fie el al unor senzaţii sau al unor sentimente. Genul acesta de adevăr îl caut în ceea ce scriu, nu adevărul factual.

De-asta v-aţi şi păstrat scrisul, aşa cum remarcă mulţi comentatori, simplu, sobru?
Da, încerc să evit exagerările şi complicaţiile. La nivelul construcţiei există o pendulare între prezent şi trecut, dar altfel limbajul e foarte simplu. Grija mea cea mai mare e să găsesc cuvîntul potrivit. Dacă l-am găsit, am senzaţia că nu mai trebuie să adaug nimic. Nu mă preocupă să fac valuri, ci să transmit ce am de spus. De-asta cărţile mele sînt foarte scurte, cu toate că a doua în special se întinde pe o durată lungă de timp, din anii 1920 pînă în anii 80, e o perioadă încărcată de o istorie dramatică.

A fost nevoie de documentare pentru acest roman? Pentru că unele dintre scene sînt foarte vii şi puternic localizate.
Oarecum. M-am dus la Timişoara şi la Ciacova – în sensul acesta am făcut muncă de documentare. În plus, eram deja destul de bun la istorie – mi-erau cunoscute cărţile despre retragerea nemţilor şi tratatele de pace.

Aţi vorbit cu vreo rudă rămasă în ţară?
Da, am găsit o doamnă care-l cunoscuse pe bunicul meu, ceea ce a fost emoţionant, pentru că nu mă aşteptam să mai găsesc pe cineva. Ultimii veri pe care-i mai aveam în România au murit acum zece ani, aşa că nu mă aşteptam să mai găsesc pe cineva. Am avut o lungă discuţie cu doamna respectivă. Am fost surprins de cît de mult m-a impresionat acest episod; mă aşteptasem să fiu mai raţional: o casă e o casă, un scuar e un scuar, o bancă e o bancă. Dar faptul că tatăl meu murise deja a făcut vizita aceasta foarte dificilă. În plus, tatăl meu n-a vrut niciodată să se întoarcă aici; cred că a fost foarte traumatizat de evenimente şi nu voia decît să dea pagina. Iar faptul că eu m-am întors a fost un fel de transgresare a unor reguli, ca şi cum aş fi făcut ceva interzis. În fine, acesta a fost doar unul dintre sentimentele pe care le-am trăit venind aici.

Îmi imaginez că un alt sentiment era acela de recuperare a ceva ce stătea să se piardă.
„Recuperare” e un cuvînt foarte potrivit: bunicul meu a părăsit România în 1957, cînd statul român l-a expropriat. Mulţi dintre prietenii mei români îmi spun că ar trebui să încerc să recuperez casa care i-a fost luată atunci – o casă foarte mare, cu care de fapt n-aş şti ce să fac, pentru că e un obiect concret, o materializare a trecutului, dar ridică şi o problemă psihologică. Nu e vorba doar de casă, dar nu ştiu cum să fac faţă nici situaţiei concrete, şi nici întregii istorii din spatele ei. Acum în casă este sediul poliţiei, ceea ce a făcut lucrurile şi mai ciudate. Evident, a fost distrus interiorul, care nu mai seamănă cu o casă de familie, dar exteriorul este exact acela pe care-l ştiu din fotografii. Doar interiorul e complet diferit. Am intrat şi am întrebat dacă putem să vizităm casa. Am putut. Ofiţerul care ne-a condus era foarte mîndru de acest sediu, dar, cînd a întrebat de ce voiam s-o vedem şi i-am spus că a fost casa bunicilor mei, a spus brusc: aşa ceva nu se poate, aici a fost dintotdeauna sediul poliţiei. Parcă dintr-o dată se simţea încolţit de prezenţa mea, deşi nu emisesem nicio pretenţie; nu voiam decît să văd casa, nu pretindeam că mi-ar aparţine. L-am asigurat că tatăl meu s-a născut în această casă, dar el mi-a răspuns din nou că e imposibil, pentru că aici a fost dintotdeauna poliţia. Aş putea să încep un proces ca să recuperez casa, dar nu prea-mi vine. Poate o voi face cîndva, cînd voi avea timp. Aşa că, uneori o casă nu e doar o simplă casă.

Există şi o dimensiune asumat politică în cărţile dv.? Ele se nasc, evident, dintr-un imbold subiectiv, bine înrădăcinat, dar vorbesc despre multe teme care sînt ale politicii de azi şi de ieri.
Vorbesc despre imigraţie şi integrare, despre cum îţi faci o viaţă nouă într-o altă ţară. Cu siguranţă însă că aceste teme au venit pe cale inconştientă, pentru că nu ele au fost declanşatorul poveştii, deşi am şi eu, desigur, o conştiinţă politică. Prima carte a apărut după vara aceea oribilă în care Sarkozy a încercat să expulzeze romii din Franţa, aşa că multă lume a citit-o în cheie politică. Dar eu o scrisesem înainte de această vară, fără să ştiu ce avea să se întîmple. Dar da, am vrut să scriu şi despre o altă Franţă, o ţară în care era uşor să imigrezi şi să te integrezi, în care erai binevenit. Cred că societatea din anii ’50 era de fapt mult mai generoasă, decît sîntem azi, cu toate că sîntem mult mai bogaţi decît eram pe-atunci. Dar, cu cît eşti mai bogat, cu atît mai puţin eşti dispus să-ţi împarţi bogăţiile cu alţii. Mai cred însă şi că, din cauză că întreaga problematică a identităţii se pune azi mult mai acut, mulţi imigranţi reacţionează ei înşişi diferit. Cred că în anii ’50 imigranţii îşi doreau realmente să se integreze, să-şi piardă urma în societate, ceea ce astăzi iarăşi nu mai e cazul. Mi-e greu să spun de unde vin toate acestea, dar aşa stau lucrurile.

Probabil vin, cel puţin parţial, din mutaţie survenită într-o înţelegere a identităţii între anii ’50 şi anii 2000.
Cred că astăzi avem în general o idee foarte falsă a ceea ce ar trebui să fie identitatea, conform căreia ar trebui să ţinem cu dinţii de o singură identitate, mai ales în aceste vremuri grele. Încercăm să simplificăm cît se poate lucrurile, uitînd că identitatea are multiple dimensiuni. Identitatea ar trebui să fie o întrebare, nu un răspuns. Dar astăzi oamenii caută mai degrabă răspunsuri decît întrebări.

Mai e o chestiune politică în cărţile dv.: naratorul din Lapte şi miere vorbeşte de un fel de vină – deşi poate e prea mult spus – a Vestului care a ignorat ani la rînd ce se întîmpla dincoace de Cortina de Fier.
Cred că oamenii vor să ştie mai mult despre ce s-a întîmplat în cursul acestor cincizeci de ani în care Europa a fost tăiată pe din două. Aici oamenii uită uneori că, deşi voi eraţi închişi aici, în spatele Cortinei de Fier, şi noi eram la rîndul nostru privaţi de această parte a poveştii noastre comune. Pentru că Europa de Est face parte din Europa şi din cultura noastră. Iar cînd eşti privat de informaţie, e mai comod să te resemnezi şi să-ţi spui că toate astea se întîmplă altundeva. Ţine de o lene intelectuală. Abia acum îmi dau seama cît de puţine lucruri se ştiu în Vest despre Europa Centrală şi de Est. Şaizeci de ani înseamnă mult la nivel de societate. Îmi amintesc că atunci cînd Ungaria, România şi Bulgaria au devenit membre ale Uniunii Europene, în presa franceză apăreau formulări precum „intră în Europa”. Ca şi cînd ar fi intrat pentru prima dată. Eu spun că de fapt s-au întors în Europa. Pentru că au fost îndepărtate de Europa prin Cortina de Fier. Acum însă oamenii îşi dau seama că ar trebui să se informeze mai bine. În continuare nu ştiu prea multe, dar încep să aibă sentimentul că ar trebui să ştie. E un început.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara