Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jean Mattern - Septembrie (fragment) de ---

Jean Mattern (1965), romancier francez cu origini bănăţeneşti, din opera căruia Editura Polirom a publicat în 2009 romanul Băile Kiraly, evocă în ultima sa carte – Septembre –, din 2015, tragedia petrecută în timpul Jocurilor Olimpice de la München (1972), în decursul cărora un comando islamist a răpit şi apoi a ucis, în pofida eforturilor stângace ale autorităţilor locale de a-i salva, unsprezece sportivi şi antrenori israelieni. Romanul urmează să apară la Editura Polirom.

Joi 7 septembrie

Eram ca anesteziat de durere după o noapte fără somn. Un singur gând mi se învârtea la nesfârşit în cap, care se rezuma la acest prenume: Sam. Mă simţeam pierdut şi îmi închipuiam că voi rămâne aşa pentru totdeauna. Realitatea evenimentelor recente părea să se ascundă dincolo de o ceaţă de sentimente confuze, şi singurul lucru pe care reuşeam să mi-l spun era: „Ar trebui să discut cu Sam.” Dar Sam nu mai era acolo. Dispărut de cealaltă parte a Atlanticului, plecat cu un sicriu în cala avionului. Imaginea asta mă obseda: Sam aşezat în avionul special trimis la München de preşedintele american, la câţiva metri deasupra sicriului cu tânărul atlet. Cum se călătoreşte cu moartea în cală ? Aş fi dorit să-l întreb pe Sam dacă privise prin hublou, cum se face maşinal, dacă se minunase văzând coastele franceză şi engleză tăind marea albastră la zece mii de picioare mai jos, dacă admirase strania frumuseţe a norilor deasupra Atlanticului, dacă moţăise, sau citise, sau scrisese, în timpul acelor ore lungi, dacă uitase că se bucură de tristul privilegiu care constă în a-l aduce pe un tânăr mort părinţilor săi.
Îmi era ciudă pe el fiindcă mă părăsise pentru David Berger. Îmi era ciudă pe terorişti fiindcă scurtaseră timpul pe care ni-l credeam acordat până la sfârşitul Jocurilor, în 10 septembrie. Fiindcă stricaseră acea paranteză deschisă încă din seara sosirii mele la München de o simplă privire. Care nu-mi aparţinea şi pe care trebuia s-o las în urmă, o ştiam. Dar imposibil să mă mint, nu eram gata să accept finalul. Nu-mi spusese el că doi bărbaţi pot să înfrunte lumea?

Lui Jonathan îi venea la fel de greu ca şi mie să reînceapă lucrul, deşi din motive diferite. Furia aproape că îl sugruma.
„Îţi dai seama, se zice că au refuzat ajutorul israelienilor. Le-au răspuns că totul era sub control, că aveau un plan. Pe urmă, toată lumea a asistat la măcelul de la Fürstenfeldbruck fără să mişte. Şi nimeni n-avea vreun plan ! Se pare că trăgătorii nu ştiau nici măcar câţi terorişti erau... şi nu-i vedeau. Nişte amatori, adevăraţi amatori, dar din cauza lor au murit toţi! Tu care îi ştii aşa de bine pe nemţi, poţi să-mi spui ce s-a făcut cu eficacitatea lor legendară, cu simţul lor de organizare? I-au lăsat să crape ca nişte iepuri, asta e!”
N-am ştiut ce să-i răspund lui Jonathan. Nu îndăzneam să-i spun că Sam obţinuse mărturia celor doi agenţi israelieni trimişi în grabă la faţa locului, şi că nici nu încercasem încă să mă uit peste însemnările lui. Ştiam că indignarea lui Jonathan era justificată şi, brusc, am înţeles că era rândul meu să reacţionez. Să reiau ancheta. Să fac ce ar fi făcut Sam, ce am fi făcut împreună poate, dacă n-ar fi plecat în Statele Unite cu rămăşiţele lui David Berger.
Nu ştiu ce a citit Jonathan în ochii mei, şi i-am spus :
„Zici că poliţia germană nu era nici echipată nici pregătită pentru o situaţie de criză ? Am o idee. Ştii, vărul portarului meu, acela la care am făcut reportajul despre nemţi în faţa televizorului, e poliţist. Am să mă duc să-l văd. Poate că va putea să mă ajute.”
Jonthan îşi spuse părerea dând din cap :
„Fă-ţi ancheta. Chiar dacă asta n-o să-i aducă înapoi.”
Am dat din umeri. Mica frază a lui Jonathan m-a făcut să înţeleg altceva: Sam n-o să se întoarcă nici el.

Nu-mi lăsase nici adresa nici numărul de telefon. Doar câteva foi bătute la maşină. Ştia că trebuie să le citesc înainte de a continua investigaţia, chiar înainte de a vedea ce-a fost cu poliţia germană, şi începeam să-mi spun şi că Sam nu-mi încredinţase însemnările degeaba. Mulţumită prietenului său de la Yediot Aharonot, fusese singurul jurnalist occidental care să culeagă mărturia celor doi agenţi israelieni, Zvi Zamir şi Victor Cohen, îndată după întoarcerea lor de la Fürstnfeldbruck. O va publica desigur în Jewish Week, dar un reportaj bazat pe mărturia lor difuzat de BBC ar avea cu totul altă valoare, şi Sam o ştia. Tremuram citind aceste însemnări, o culegere de fraze spuse de Zamir şi de Cohen :
„Am fost ţinuţi în afara negocierilor o bună parte a zilei, însă ministrul federal de interne, Hans-Dietrich Genscher, a fost mai amabil cu noi decât autorităţile bavareze. Datorită lui, ne-au dus la aeroportul de la Fürstenfeldbruck. Nimeni nu era în stare să ne spună care era exact planul. Abia ajunşi la faţa locului, spre zece şi jumătate seara, a trebuit să-i urmăm pe nemţi în turnul de control. Nu avuseserăm timp să cercetăm locul, şi nici un oficial german nu voia să ne răspundă la întrebări. Dar eram neliniştiţi : terenul nu era bine luminat, aproape toată zona se găsea de fapt în întuneric, iar operaţia de salvare se baza numai pe trăgători. Trei pe turnul de control, doi pe pistă. Totul a mers foarte repede după aceea. Cele două helicoptere au aterizat, pe urmă Issa, şeful comandoului, s-a dus să inspecteze Boiengul 727, care era staţionat la cam o sută cincizeci de metri. După numai două minute a ieşit din aparat urlând, şi tirul a început imediat după aceea. Imposibil de ştiut cine deschisese focul, se trăgea în toate direcţiile. Un haos indescriptibil. Cinci lunetişti nemţi împotriva a opt palestinieni. Chiar şi la al doilea etaj al turnului de control, unde ne găseam, gloanţele şuierau, nemţii s-au aruncat pe sub mese. După doar câteva minute, un tânăr poliţist aflat în post la parterul turnului a fost împuşcat în cap. Schimbul de focuri a durat mult timp, într-o confuzie totală. Unul dintre oficiali a început să vocifereze şi să insulte pe toată lumea. Cât despre Genscher, ne-a explicat că nu poate face nimic, aeroportul găsindu-se sub autoritatea bavarezilor şi nu sub aceea a guvernului german. Când leam cerut nemţilor să ne lase să intervenim ca să încercăm să negociem cu comandoul, am înţeles că şeful operaţiunii n-avea nici un mijloc de a intra în contact cu trăgătorii : uitaseră să-i echipeze cu talkie-walkie. N-aveau nici lunete cu infraroşii ! Practic, trăgeau la întâmplare pe întuneric, la noroc, iar riposta palestinienilor era violentă. Am cerut să putem urca pe turnul de control ca să le vorbim palestinienilor cu un megafon. Le-am strigat în arabă să înceteze, că planul era gata şi că vor muri dacă vor continua să tragă. Dar nu s-a întâmplat nimic, numai tir în toate părţile, în cea mai mare dezordine. Ni s-a spus atunci că erau aşteptate vehicole blindate pentru a-i captura pe terorişti. Însă sosirea lor, puţin înainte de miezul noţii, a provocat panică printre răpitori. Tirul mitralierelor s-a înteţit, şi era vizibil îndreptat asupra ostaticilor. După aceea, a fost aruncată o grenadă asupra unuia din helicoptere, care a luat imediat foc. Era oribil.
Când totul s-a terminat, am alergat spre cele două helicoptere. O scenă de groază : i-am recunoscut pe Gutfreund, Shorr, Slavin, Spitzer şi Shapira, împuşcaţi într-unul din aparate. Springer, Halfin, Friedman şi Berger erau sub cel care arsese. Nici un ostatic nu supravieţuise ! Nu ne venea să credem : operaţia eşuase pe toată linia.”
Fără imagini şi fără sunet, ca să explic, mi-ar fi fost imposibil să folosesc această mărturie în documentarul pe care mă jurasem să-l montez. Dar nu puteam nici să mă decid să dau la o parte revelaţile celor doi agenţi de securitate israelieni. La centrul de presă mi s-a comunicat numele şi numărul camerei jurnalistului de la Yediot Aharanot care luase contact cu Cohen şi Zamir la întoarcerea lor de la baza Fürstenfeldbruck şi care acceptase ca Sam să asiste la discuţie. Dov Tennenbaum reprezenta singura mea speranţă de a putea susţine această poveste înspăimântătoare. Când mi-a deschis uşa apartamentului, în joia aceea către prânz, am văzut imediat că-şi făcea bagajele. Dar când i-am explicat proiectul meu, n-a făcut vreo obiecţie şi mi-a răspuns :
„Ştiu cine eşti. Sam mi-a vorbit despre dumneata. Ai o oră, niciun minut mai mult. Am avion după- amiază.”
Am alergat să-l caut pe Geoffrey la studio, după aceea i-am cerut lui Dov să-mi spună din nou, cât mai simplu cu putinţă, ce auzise din gura celor doi agenţi. Aveam noroc : nu numai că vorbea bine engleza, dar reuşea şi să povestească cu precizie evenimentele nopţii. Povestirea lui va face o mare impresie, eram sigur, mai ales pentru că emoţia se făcea simţită cu toată sobrietatea vorbelor lui. Începeam să-mi spun că dispuneam de ceva, că documentarul va vedea într-adevăr lumina zilei, şi i-am mulţumit lui Tennenbaum.
„Mai am ceva pentru dumneata, îmi răspunse el, întinzându-mi un petic de hârtie. E adresa mamei lui Moshe Weinberg.”
Mi-a explicat că ea locuia lângă München şi că asistase la ceremonia funerară de miercuri dumineaţă cu un văr al fiului ei, venit ca turist din Israel să asiste la Jocuri. Carmel Eliash. Şi când ceremonia s-a terminat, iar publicul s-a împrăştiat, ea a avut alt şoc: Carmel nu se mai ridica. Medicul chemat de urgenţă n-a mai putut să facă nimic pentru el şi a trebuit să constate că bărbatul acela de patruzeci de ani a fost doborât de o criză cardiacă. Moshe Weinberg, antrenorul luptătorilor, fusese prima victimă a luării ostaticilor, ucis de un glonţ palestinian în orele cenuşii ale dimineţii de marţi. Cu treizeci de ore mai târziu abia, şi fără să facă vreo zarvă, vărul lui devenise a douăsprezecea victimă a atacului.
M-am despărţit de jurnalistul israelian – care mă ajutase dincolo de orice speranţă –, promiţându-i că mă voi duce s-o văd pe doamna Weinberg, şi că îmi voi urma ancheta cât mai mult cu putinţă, ca s-o fac completă şi incontestabilă prin forţa dezvăluirilor. Şocantă, deranjantă, dacă se putea. De natură să facă zgomot. Le-o datoram victimelor. I-o datoram lui Sam, ca şi mie însumi.

Vineri 8 septembrie

Jocurile se reluaseră într-adevăr şi probele de atletism umpleau stadionul. Comitetul Olimpic nu dăduse de ales orgaizatorilor germani. Obţinusem ajutorul lui Dov Tennenbaum, fixasem o întâlnire cu mama lui Moshe Weinberg şi reuşisem chiar să am mărturia câtorva membri ai comitetului olimpic internaţional. Însă n-am izbutit să obţin o întrevedere cu Willi Daume, preşedintele Comitetului olimpic german, despre care se spunea că se opusese hotărârii de a se continua ; serviciul lui de presă se ascundea în spatele comunicatelor oficiale. Dar nu era greu să-ţi imaginezi tulburarea sa. Pentru un om din generaţia lui, membru al echipei de basket în 1936, apoi al partidului naţional-socialist în anul următor, relaţiile cu Israelul nu vor fi niciodată neutre, şi moartea a unsprezece evrei, unsprezece israelieni, pe pământ german nu era o crimă ca oricare alta. Unsprezece sportivi încredinţaţi lui, unsprezece vieţi de care era responsabil, printre miile de atleţi veniţi la München, unsprezece oameni care ar fi trebuit să se afle pe prima pagină a ziarelor israeliene datorită isprăvilor lor sportive şi nu din cauza morţii lor. Aproape că simţeam compasiune pentru el, dar fără mărturia lui repartizarea responsabilităţilor între el şi comitetul internaţional al lui Avery Brundage ar rămâne în beznă. Trebuia să caut în altă parte.
Ultima mea pistă era nesigură şi trecea printr-o negociere îndârjită, la telefon, cu un om căruia nu-i cunoşteam nici măcar prenumele, cu atât mai puţin numele de familie. Tot ce ştiam despre Seppi se limita la afirmaţia că omul făcuse parte din echipa de poliţişti desfăşuraţi la Fürstenfeldbruck. A trebuit să găsesc un loc neutru, căci nici studioul BBCului nici propriul său apartament nu erau de luat în seamă, să renunţ la cameraman şi să mă mulţumesc cu un simplu reportofon. Lucrând pentru televiziune şi nu pentru presa scrisă, am înţeles că va fi nevoie de un subterfugiu pentru a putea să folosesc acest interviu într-unul din reportajelor noastre, dar nu voiam să renunţ pentru atât. Îmi băgasem în cap să aflu cât se putea despre ceea ce presa germană şi internaţională numise în unanimitate un fiasco. Înainte de a întoarce pagina, ca şi comitetul olimpic şi publicul german, care se pasiona încă de a doua zi de succesul echipei de atletism. Eram incapabil să-mi regăsesc entuziamul pentru probele sportive, aveam impresia că umblu cu un gol în piept, iar explicaţiile lui Jonathan despre timpii realizaţi de unii şi de alţii nu reuşeau să-mi trezească cu adevărat interesul pentru ce se întâmpla pe stadion. Îi cerusem lui Harry să-mi pot continua ancheta, punând în valoare cunoştinţele mele asupra terenului şi culturii germane care îmi vor permite să turnez câteva secvenţe folositoare, măcar pentru marele rezumat al celor două săptămâni programat la câteva zile după încheierea competiţiilor. Pentru moment, dispuneam de puţine imagini valabile, cu toată bunăvoinţa lui Geoffrey. La Fürstenfeldbruck nu obţinuserăm autorizaţia de a pătrunde în incinta aerodromului, şi faptul de a arăta cele două helicoptere de la distanţă, unul calcinat şi celălalt ciuruit de gloanţe, nu adăuga nimic la ceea ce televiziunile din lumea întreagă difuzaseră deja a doua zi după dramă. Nici un oficial din mişcarea olimpică germană nu acceptase să-mi răspundă la întrebări, după cum nici membrii guvernului federal şi bavarez implicaţi în negocierile cu palestinienii, pe care îi identificasem datorită relaţiilor mele. Iar această tăcere stingherită mă împiedica să ilustrez cu imagini şi mărturii ipoteza mea: orgoliul autorităţilor bavareze dusese la catastrofă, voinţa lor de a nu lăsa să li se dicteze conduita de către statul federal, invocând repartizarea constituţională a puterilor – însă uitând că miza era vitală pentru unsprezece oameni cărora nu le folosea la nimic faptul de a şti cine, între Bonn şi München, avea întâietate în organizarea salvării lor. Nu uitasem mărturiile pe care mi le comunicase Sam în zorii zilei de 6 septembrie, şi voiam atât de mult să-i arăt că ţineam să-i onorez munca. Asta făcea posibil un bun documentar ! Dar erau necesare feţe şi cuvinte pentru a-mi susţine teza, şi nu le găseam. Nu era nimeni care să declare public că mândria neavenită a bavarezilor îi împiedicase să ceară ajutor capitalei, a cărei logistică le lipsea grav : la München, nici o unitate a poliţiei nu fusese antrenată pentru intervenţii de acest fel, şi lumea întreagă putuse să-şi dea seama de ridicolul şi lipsa de experienţă a celor câtorva poliţişti în treninguri trimişi în grabă pe acoperişul clădirii de pe Connollystrasse. În lipsa echipamentului potrivit, unii oameni purtau căşti datând din al doilea război mondial! Din fericire pentru ei, întreaga operaţie a fost anulată în ultimul moment, pur şi simplu pentru că se înţelesese în sfârşit că teroriştii se uitau şi ei la televizor şi că, în consecinţă, nu vor fi luaţi pe nepregătite de acest atac surpriză. Cu cât mă gândeam mai mult la elementele de răspuns pe care le găseam, cu atât eram mai scandalizat. Am hotărât atunci să-mi încerc oricum norocul cu poliţistul care acceptase să vorbească sub anonimat. Era ultima mea şansă. Trebuia să-i spun Ludwig în această împrejurare, şi când l-am găsit în prezenţa lui Seppi în apartamentul acestuia – soţia şi cele două fiice erau plecate, poate la stadion – am început prin a-i mulţumi că dăduse urmare întrevederii cu Seppi. Nu răspunse nimic la asta, doar verifică dacă nu aveam la mine un aparat de fotografiat, apoi îmi spuse povestea lui fără să fie nevoie să-i pun întrebări. Era simplu ofiţer de poliţie, desigur bine notat şi gradat, dar nu avea nici o pregătire anume. De serviciu în 5 septembrie, superiorul lui ierarhic îl anunţase încă de la ora şapte dimineaţa că trebuia să se ducă la cartierul general al poliţiei din satul olimpic, pentru o misiune specială. Pe loc, a fost integrat într-o mică echipă de cincisprezece poliţişti ţinută la curent de către Schreiber, pe măsură ce evenimentele se desfăşurau, asupra posibilităţilor de intervenţie avute în vedere. La începutul după amiezii, li s-a adus planul amănunţit al clădirilor în care erau cazaţi atleţii, ca aceea de pe Connollystrasse, apoi s-a hotărât că trebuiau să coboare de pe acoperiş prin tuburile de aerisire ca să-i surprindă pe răpitori în apartamentul în care erau reţinuţi ostaticii israelieni. Îşi încheie relatarea printr-un laconic: „Dar ce, cunoaşteţi urmarea, n-are rost să vă povestesc. Ne-am făcut ridicoli în faţa lumii întregi.”
La foarte puţin timp după anularea operaţiei al cărei nume fusese Sonnenschein, mi-a precizat el, a fost elaborat un alt plan : vor fi duşi pe aerodromul de la Fürstenfeldbruck unde un Boeing 727 era pus la dispoziţia răpitorilor. Sau mai exact, vor fi lăsaţi să creadă că un avion era gata să decoleze ca să-i ducă într-o ţară arabă; în realitate, era evident imposibil ca atleţii israelieni să fie lăsaţi să pără- sească solul german – guvernul israelian pusese veto acestei soluţii. Odată ce membrii comandoului aveau să urce în avion, poliţiştii deghizaţi în echipaj al Lufthansei urmau să-i împiedice să facă rău.
„Nici n-aveam destule uniforme de personal de bord pentru toată lumea, nici taliile potrivite, vă daţi seama ? Nici un plan de rezervă, nici talkie-walkie, nimic. Armele noastre de serviciu, şi ca unică misiune, ordinul de a-i neutraliza. Era ridicol, şi era periculos.” „Periculos pentru cine ?” l-am întrebat. „Ei bine, pentru noi, desigur. N-aveam nici o şansă să ieşim vii din această capcană. Oricine ar fi mirosit şiretlicul, aşa că un terorist palestinian antrenat să ucidă şi gata de orice, înţelegeţi... De aceea, am hotărât s-o lăsăm baltă.” „S-o lăsaţi baltă ? Ce vreţi să spuneţi, mai exact?” „S-a votat cu mâna ridicată şi am părăsit avionul, asta-i tot. Apoi, au sosit cele două helicoptere, la câteva minute, şeful palestinienilor a urcat în avion, a văzut că-i gol, şi când a coborât scara ţipând şi gesticulând a izbucnit schimbul de focuri. Chiar şi la ultimul etaj al turnului de control unde ne refugiasem, toată lumea s-a aruncat la pământ. Era un potop de foc, n-am văzut nicicând aşa ceva. Un adevărat iad.”
Mi s-a părut sincer şi patetic. Am ezitat înainte de a-i pune o altă întrebare :
„Dar sunteţi conştient că renunţarea voastră a făcut să eşueze planul?”
A ridicat din umeri, cu un aer mai mult uluit decât dezolat. Am mai obţinut câteva precizări asupra numărului de poliţişti implicaţi, a echipamentului, a desfăşurării şi duratei schimbului de focuri, dar ştiam că esenţialul fusese spus: ostaticii israelieni pierduseră orice şansă de a supravieţui calvarului pentru că o mână de ofiţeri nemţi nu se supuseseră ordinului şi îşi părăsiseră posturile. N-am prea ştiut cum să închei întrevederea după asta. N-aveam nici un chef să-i mulţumesc celui care nu se numea Ludwig şi care nu părea să fi înţeles rolul fatal pe care-l jucase în acea seară de marţi. Cine eram eu să i-o spun?

Ancheta mea nu era terminată, şi chiar dacă mi se părea grotesc să trec de la poliţistul neamţ la familia uneia dintre victime, voiam să onorez întâlnirea cu mama lui Moshe Weinberg. L-am luat cu mine pe Geoffroy ducându-mă să-i pun întrebări. O bătrână doamnă care decretase că nu le revenea naziştilor să decidă că Germania nu putea fi ţara ei, deşi fiul său emigrase în Israel. S-a arătat demnă în durerea ei. A lăsat totuşi să izbucnească mânia când i-am spus ce îmi mărturisise informatorul meu.
„Cine s-ar fi gândit că vor mai fi evrei asasinaţi în Germania ? Cu treizeci de ani în urmă nemţii se supuneau când li se spunea să ne omoare. Acum, ei nu ascultă când li se spune să salveze viaţa alor noştri.” Am ştiut numaidecât că ea rostise cuvintele cu care îmi voi încheia reportajul.

Traducere de Constanţa Ciocârlie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara