Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jean d’Ormesson - Criza romanului de ---

Romancier de primă importanţă şi eseist remarcabil, Jean d’Ormesson a scris acest articol în 1962, publicându-l în revista „Arts“ şi incluzându-l după decenii în volumul Saveur du temps (2009). Dacă îl traducem după atâta vreme, este pentru că de atunci încoace problemele literaturii franceze analizate de autor au rămas aceleaşi, dar şi pentru că orice literatură, inclusiv a noastră, îşi are, chiar dacă nu sunt aceleaşi, neajunsurile ei. (C.C.)

Criza literaturii şi îndeosebi a romanului, despre care se vorbeşte astăzi cu insistenţă dar vag, provine fără îndoială mai întâi din absenţa marilor scriitori. Această absenţă contrastează frapant cu bogăţia şi strălucirea anilor 1920 şi 1930. Într-un dicţionar al autorilor dintre cele două războaie, numai litera M – privilegiată, admit – îi dădea pe Mauriac, Maurois, Montherlant, Maurras, Malraux şi Martin du Gard – fără a mai vorbi despre cei ca Charles Morgan şi Somerset Maugham. Câţiva dintre ei trebuie să vină până în zilele noastre în ajutorul lui Michel Mort, pe care-l preţuiesc mult, şi care i-a dat Academiei Franceze o bună ocazie de discernământ şi justeţe, însă reprezentanţii celor cu M nu sunt prea numeroşi, chiar dacă-l punem la socoteală şi pe Moravia. Tare mi-e teamă că întreg alfabetul duce la aceleaşi concluzii. Ne putem opri aici, constatând că talentul este totuşi o marfă destul de rară. Dar poate că este util să mergem ceva mai departe şi să schiţăm în mare trăsăturile unui fel de sociologie elementară a literaturii.

Prima constatare este atât de banală încât e important s-o facem: literatura este ameninţată în primul rând de două mişcări corelative şi opuse, la fel de catastrofale prin sărăcie şi supraabundenţă. Dacă – în termeni oarecum electorali – nu mai examinăm doar cantitatea absolută a reuşitelor, dar şi proporţia lor în raport cu totalitatea scrierilor, decepţia se transformă în oroare. Numărul cărţilor bune este foarte mic faţă de câte cărţi se tipăresc, iar numărul cărţilor tipărite este infim faţă de numărul manuscriselor refuzate. Toate astea sunt dezolante şi îţi cam vine ameţeala faţă de atâta cerneală inutilă şi atâta hârtie insipidă. Inventarea tiparului nu este, în privinţa aceasta, o dată importantă din istoria culturii şi a spiritului uman. Abandonul oricărei forme de memorie, punerea pe acelaşi plan a ceea ce este excelent şi ce este cu totul mediocru, şi mai ales invazia, năvala materiei tipărite ar trebui să ne facă să pronunţăm cu multă rezervă numele lui Gutenberg.

Valul practic neîntrerupt de lucrări tipărite, înteţit într-un fel stupid în anotimpul premiilor, ca şi metroul în orele de vârf, derutează, înnebuneşte şi dezgustă nu numai marele public rătăcit, dar şi pe criticii epuizaţi şi sătui.

Faţă de această avalanşă de titluri în care aproape nimic nu e bun, publicul nu poate decât să se încreadă orbeşte într-un mic număr de administratori delegaţi cărora li se încredinţează corvoada de a răsfoi dosarele: aceşti mici funcţionari zdrobiţi de sarcina lor – e vorba de critici –, aceşti nefericiţi fac ce pot, adesea cu bună-credinţă şi uneori chiar cu oarecare talent. E pe deplin evident că, chiar lăsând la o parte geniul şi talentul, critica de astăzi nu are în comun decât numele cu ce putea să fie în strălucirea secolului al XIX-lea, de la Sainte-Beuve la Lemaître, apoi la Faguet şi Doumic, apoi la alde Kemp şi Henriot şi Thiébaut. Nu se mai pune problema de a se studia o operă, tendinţe, o epocă; nu mai poate fi vorba decât de a ridica un dig împotriva talazurilor care izbesc şi de a agita o şubredă sită nu atât în speranţa de a descoperi o nestemată cât pentru a îndepărta cioburile prea grosolane şi cele mai vâscoase aluviuni.

Critica, menită la început să pună în valoare ce e mai bun, sfârşeşte prin a deveni la rândul ei un fel de specie literară de rangul al doilea, cu acelaşi ritm când frenetic, când moleşit, cu aceeaşi monotonie pe care o străpunge uneori aroganţa şi strălucirea tinerilor insolenţi, grăbiţi slavă Domnului să se impună.

Un cititor al revistei Arts tocmai a scris: „Un lucru uimeşte astăzi: e numărul celor foarte tineri care se instalează în critică – această artă dificilă, făcută mai ales din sânge rece şi cunoaştere a vieţii – şi perorează ca nişte papagali bătrâni pe crengile de sus.” Dar ce om serios, învăţat, echitabil, s-ar apuca să înghită acest moloz de speriat făcut din ceea ce ne-am obişnuit să numim „producţia la zi” şi care se târâie lamentabil. Îţi trebuie sănătate şi o straşnică doză de entuziasm. Cine s-ar înhăma la o muncă onorabilă asupra acestei materii inconsistente? Tinerii critici de astăzi sunt ca şi tinerii care scriu despre cinema înaintea de a fi făcut primul lor film: îşi învaţă meseria dispreţuind. Critica nu mai este decât măsura insolentă a neputinţei celorlalţi, preludiu al contribuţiei personale la valul de temut al producţiei universale.

Şi atunci, faţă de inflaţia literară şi de neputinţa criticii, ţâşnesc ultimele arme şi ideile supreme: Goncourt, Femina, Renaudot, Interalliée, şi altele, cum ar fi Médicis. În fiecare an, ţi se spune: „Ce an nenorocit! Aproape nimic nu e bun.” Şi apoi, cu câteva zile înainte de palmares, aflăm, fericiţi, că şase sau opt cărţi se ridică deasupra celorlalte şi că meritele lor sunt comparabile. Şi pe urmă, în sfârşit, Goncourt-ul se vinde în 200.000 de exemplare şi niciunul din celelalte nu depăşeşte 10 sau 12000. E ceva scandalos în reunirea acestor două fapte: cu câteva zile înaintea premierilor, nicio carte nu se detaşează; la câteva secunde după premiu, vânzarea laureatului este automat stabilită, după legi statistice care nu corespund, desigur, niciunui criteriu – să zicem democratic – al literaturii, nici gustului personal al cititorilor care par cu evidenţă să nu fi atins vârsta necesară opţiunii romaneşti.

Argumentul potrivit căruia epoca noastră propagandistică cere imperios un fel de sărbătoare naţională a literaturii şi o distribuire a premiilor care să readucă pe prima pagină a ziarelor literatura altfel menţinută la pagina 8 sau 12 este fără îndoială destul de puternic. Dar el se situează în mod vădit pe planul sociologic publicitar şi nu pe al literaturii. N-aş spune neapărat că alegerea premiului Goncourt nu e justă; aş spune mai curând că supunerea oarbă a cititorilor nu este, nici pentru literatură nici pentru ei înşişi, un semn apăsat de sănătate, de interes adevărat şi de curiozitate personală.

Toate astea fac ca literatura să oscileze astăzi între inflaţia rahitică a unei supraproducţii mediocre şi alegerea mai mult sau mai puţin arbitrară, exclusivă şi practic oarbă, a unui foarte mic număr de superproducţii destinate automat unui succes de tip publicitar provocat de o manifestare sociologică mai curând decât de evenimentul literar. Supraproducţie şi superproducţie: literatura nu face excepţie de la regulile generale ale epocii care sunt înainte de toate înghesuiala şi cultul vedetei, acesta fiind în aparenţă contrariul, dar în realitate consecinţa celeilalte. De altfel, a denunţa răul nu serveşte la mare lucru, dacă nu la a contribui fără rost la creşterea în volum a literaturii denunţate. Este mai bine, pentru sănătatea mintală şi echilibrul moral, să-ţi spui că excesul va sfârşi prin a se suprima el însuşi, că revelaţiile de astăzi vor fi foarte repede vechiturile de mâine şi că nu există zile frumoase decât pentru talentul adevărat.

Prezentare şi traducere de Constanţa Ciocârlie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara