Numărul curent: 44

Literatură:
JE EST UN AUTRE - Seninătatea destrămată de Ioana Pârvulescu

Cel mai frecvent i s-a reproşat lui E. Lovinescu seninătatea, olimpianismul, masca. Indiferent dacă e privit de departe, de la marginile vieţii literare sau de aproape, de pe scaunul de alături, din încăperea unde se ţin şedinţele Sburătorului, Lovinescu arată la fel: impasibil. Asupra acestui punct, un scriitor mărunt, Simion Stolnicu, şi unul aflat tot timpul sub reflectoare, Camil Petrescu, sînt de acord. Stolnicu îşi ascunde supărarea în paginile unui jurnal intim, Camil Petrescu şi-o dezvăluie în 1932, tipărită cu litere de-o şchioapă, pe prima pagină a României literare, iar titlul e elocvent: Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile. Contemporanii lui Lovinescu nu făceau eforturi prea mari de imaginaţie: pentru ei, ca şi pentru noi, un om civilizat sau discret în privinţa trăirilor proprii era, pur şi simplu, unul care nu simte.
            
Nimic nu răstoarnă atît de spectaculos acest laitmotiv al neclintirii amfitrionului din strada Cîmpineanu şi din Bulevardul Elisabeta, ca publicarea Agendelor lovinesciene, începută acum zece ani şi ajunsă anul acesta la volumul al VI-lea: ultimul şi, fără îndoială, cel mai impresionant. (Munca implicată de alcătuirea acestei ediţii este inimaginabilă şi îmi mărturisesc cea mai categorică admiraţie pentru Gabriela Omăt, care a transcris textul, a alcătuit ample note şi a îngrijit cele şase volume, pentru Margareta Feraru şi Alexandru George care, de asemenea, au umplut cu "carne" telegraficele notaţii ale criticului. Partea de note recuperează pagini întregi de istorie literară, constituind o adevărată monografie a relaţiei dintre Lovinescu şi contemporanii lui, cu cercetări literare de o valoare covîrşitoare. Dar despre toate acestea se va scrie, fără îndoială, în revista noastră, la Cronica ediţiilor). Ipoteza formulată cîndva de Z. Ornea - că aceste însemnări aproape codificate sînt de uz "strict personal", iar criticul le păstra în vederea unei prelucrări în memorii - se confirmă şi aici. Dintre toate jurnalele interbelice pe care le-am citit, indiferent de formula lor, numai la unul singur încă am avut aceeaşi convingere, că nu era destinat publicului: cel al lui Jeni Acterian. Nici unul dintre cei doi diarişti nu a mai avut timp să-şi ajusteze imaginea, pentru întîlnirea cu ochii străini. Ca şi în cazul Jeni Acterian, şi în cel al lui Lovinescu, posteritatea nu are decît de cîştigat din dezvăluirile "prea-omenescului". Căci nimic nu îţi apropie atît de mult un om ca dezvăluirea tîrzie a furtunilor lui sufleteşti, acolo unde se părea că nu există decît "seninătate imperturbabilă", nimic nu-l umanizează atît ca urmele calităţilor şi slăbiciunilor lui, într-o devălmăşie totală, necenzurată de ideea confruntării cu publicul.
           
Zi amestecată. Încolo, sinistră. Mare depresiune.
           
La 1, moment de reculegere; plîng, ca un copil, pe stradă (sunt cu Lala). Materializarea unei îngropăciuni.
           
Nimeni după-amiazi. Totul penibil, general şi personal. (Miercuri, 3 iulie [1940])
           
În ultimii ani din viaţa lui Lovinescu răul e tot mai vizibil: e război, oamenii se suspectează, se urăsc, sînt derutaţi, speriaţi sau fanatizaţi, şedinţele cenaclului Sburătorul se anemiază, nu mai au impactul de odinioară, pentru cîteva luni se şi suspendă, criticul nu mai e asaltat de admiratori, fie ei reali sau de ocazie. Toţi au probleme şi toţi cer ajutor. În plus, boala de care va muri E. Lovinescu la 15 iulie 1943 începe să se manifeste, cunoscuţii îi spun, cînd îl întîlnesc, că a slăbit şi că e palid, iar sufleteşte, după divorţul de soţie, e implicat în amoruri chinuitoare. Trăieşte ciclotimic, aşadar epuizant. Viaţa lui zilnică se consumă între telefoane, scris, citit, discuţii literare (de la critică serioasă la cancan), probleme administrative, ascultatul ştirilor la radioul care trebuie dus mereu la reparat, plimbări prin Cişmigiu, filme văzute cu Monica, dejunuri cu mai mulţi invitaţi, consultaţii medicale şi "drogul" vizitelor. Lovinescu nu poate trăi fără să fie înconjurat de literaţi. Această trăsătură umană e în perfect acord cu viziunea lui critică. Sensibil la tot ce e nou, la evoluţie, la actualitatea care schimbă perspectiva asupra literaturii, are nevoie de comunicare cu exteriorul, de dialog asupra a tot ce mişcă în lumea literară, devine receptacolul întîmplărilor din prezentul epocii şi e unul dintre cei mai informaţi oameni. După-amiezele în care consemnează sec "nimeni" reprezintă, desigur, o înfrîngere.
           
Un adevărat roman de dragoste se ţese în paginile acestor ultime însemnări şi nu unul fericit. Apropierea lui Lovinescu de Popea (sic), Ioana Postelnicu, este plină de amăgiri şi dezamăgiri, căci scriitoarea se căsătoreşte în aceşti ani şi are propriile probleme, conjugale. Cînd, la un moment dat sună insistent un telefon la care nimeni nu răspunde, Lovinescu presupune că ar putea fi soţul gelos. Dacă menţiunile de început legate de Popea sînt entuziaste, cu timpul ochiul său va deveni tot mai necruţător. Primind la un moment dat vizita mult mai vîrstnicei Hortensia Papadat-Bengescu imediat după plecarea Popeei, va remarca, prin comparaţie, graţia firească a vechii prietene. De altfel, în jurul criticului concentraţia elementului feminin este maximă şi, în ciuda unei urme de misoginism, relaţiile acestea sînt cultivate cu interes. Lui Lovinescu femeile îi telefonează, îi trimit flori şi cadouri (el însuşi, însă, cumpără camelii sau cărţi, inclusiv Istoria lui Călinescu, pentru Popea), îi scriu, i se destăinuie, îi fac propuneri mai mult sau mai puţin directe. Cu toate acestea, faptul că la un moment dat criticul, care le citea tuturor cu glas tare, alege pentru o asemenea lectură în doi - interlocutoarea e d-na Ştefania Russu - Povestea poveştilor are de ce să surprindă. Ulterior, la cenaclu, lectura din textul rar, greu de obţinut în interbelic (ceea ce explică şi de ce e citit public) se va repeta, iar unul dintre beneficiari este Eugen Ionescu.
           
Zi sinistră. Plouă în continuare de 20 de ore. Nu fac ce-mi propun. […] T. Vianu (adresa lui Iancu. N-a citit cartea. Îi vorbesc de "cancer"). Telefon cu Rădulescu-Motru (ştie de boală de la Petrovici - poate chestia cancer). Monica vine, 10-10. (Joi, 27 mai [1943]).
          
O zi mai tîrziu, vineri, un eveniment neaşteptat îi oferă lui Lovinescu o mare bucurie, dacă nu cea mai mare din ultimii ani de viaţă. Fostul oponent, chiar duşman, Arghezi, îi scrie una dintre cele mai emoţionante scrisori rămase de la scriitorii români (este reprodusă, integral, în note şi arată că, şi pentru consolarea eficientă e nevoie de talent). Lovinescu notează, succint ca de obicei: "Zi mohorîtă dimineaţa; după-amiaza diluvială. […] Zi dominată de admirabila scrisoare ce-mi publică Arghezi în Informaţia. Plîng pur şi simplu. Mi-o anunţă, entuziast şi alarmat, M. Celarianu". Urmează tirul telefoanelor celor care sînt la curent cu evenimentul. Pusă în balanţa posterităţii, această scrisoare cîntăreşte, după părerea mea, mai greu decît compromisurile ulterioare ale lui Arghezi puse la un loc. O a doua şi ultimă bucurie a acestor ani, perfect vizibilă în Agende, este întîlnirea cu Negoiţescu şi, prin el, cu cei pe care îi aşteptase o viaţă întreagă: membrii Cercului Literar de la Sibiu.
           
Scriitorii nu ies prea bine din paginile notaţiilor intime ale lui Lovinescu şi nu (sau nu numai) pentru că autorul e un paradoxal mizantrop, adică unul sociabil. Puşi la încercare, în situaţii de criză, scriitorii sînt slabi şi inconstanţi, laşi, infantili, cu opţiuni politice dezastruoase. Or, tocmai acum, în deruta politică a anilor de război, Lovinescu se dovedeşte un spirit lucid şi echilibrat, îngrozit deopotrivă de legionarismul lui Ion Barbu şi de bolşevismul lui Victor Eftimiu, de pildă. Fanatismele de orice coloratură le cataloghează cu un categoric "Odios! Odios!", iar pe oameni îi judecă în sine, nu în funcţie de considerente la modă. De aici judecata lui nuanţată asupra membrilor evrei ai cenaclului, nici lăudaţi mai mult, nici criticaţi mai mult decît merită. Iar cînd un antisemit citeşte "poezii tîmpite", criticul consemnează: "evreii sînt răzbunaţi". Relaţiile cu Sebastian se reiau în aceşti ani. Cele cîteva întîlniri sînt atent consemnate în ambele jurnale şi dovedesc că, instinctiv, Sebastian simţea un sprijin la mentorul Sburătorului, deşi hipersensibilitatea lui detectează, pe nedrept, "o mică trăsătură antisemită, prinsă în treacăt", la interlocutorul său. Agendele o infirmă clar. De altfel acesta este, pentru un cititor sistematic de jurnale, meritul principal al existenţei acestor Agende: acoperind o perioadă lungă şi de timp, spre sfîrşit extrem de tulbure, intră în dialog cu jurnalele lui Sebastian, Gala Galaction, Jeni Acterian, Camil Petrescu etc. Din toate aceste adevăruri subiective şi relative, imaginea acelor ani se încheagă cu o uimitoare obiectivitate.