Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Jazz la Castelul Bran de Virgil Mihaiu

Ediţia a patra a Festivalului de Jazz din incinta Castelului Bran a confirmat şi consolidat succesul celor precedente. Pe lângă ambianţa unică şi selecţia de înaltă clasă a muzicienilor invitaţi, evenimentul a excelat la toate capitolele: acustica ireproşabilă, scena adaptată curţii medievale, lightdesign- ul pe cât de discret pe atât de sugestiv, acordajul pianului, înregistrările video (proiectate simultan, spre beneficiul spectatorilor poziţionaţi mai precar), afişul, programul de sală etc.

Cel din urmă se deschide cu o confesiune, edificatoare pentru istoria jazzului la noi, semnată de Sergiu Doru, iniţiatorul şi directorul artistic al acestui act de cultură: „De-a lungul anilor, participând la Festivalul de jazz de la Poiana Lupului, am cunoscut apetitul şi aspiraţia unei părţi a publicului prezent acolo de a se regăsi, în linişte, în lumea aceluiaşi jazz, dincolo de incinta largă, agitată, eterogenă a Gărânei, poate în locuri cu mai multă intimitate, cu alte coordonate afective. Nu în ultimul rând, a existat o anume provocare pentru artiştii de jazz de a se exprima într-un castel din secolul XIV, în liniştea unor nopţi de vară târzie, atenţia lor fiind capacitată, de îndată, de potenţialitatea proiectului. (...) De la geniul unor interpreţi tineri, la maturitatea interpretativă deplină a unora dintre fondatorii ECM, fiecare ediţie a festivalului a strâns laolaltă muzicieni adevăraţi, părtaşi ai unei simple şi uriaşe bucurii de a se exprima în cel mai desăvârşit mod, fără sofisticare, pretenţii sonore elitiste sau efuziuni mediocre.”

Într-adevăr: care jazzofil român din anii totalitarismului şi-ar fi imaginat că va avea şansa de a vedea pe viu fromidabilul tandem ritmic al „cvartetului scandinav”, cu care Keith Jarrett făcea furori prin anii 1970? Şi totuşi, iată-i acum la Bran pe contrabasistul suedez Palle Danielsson şi pe bateristul norvegian Jon Christensen, într-un trio stelar alături de complicele lor din Stockholm Bobo Stenson! Recitalul lor s-a transformat într-un act de magie colectivă, cu raportări la o întreagă tradiţie a aşanumitului nou jazz european de filieră ECM. Inevitabil, totul s-a desfăşurat în lumina ambiguă a melancoliei. Dar dacă – în pofida independenţei de gândire asumate ca mod de lucru – Stenson şi Danielsson nu uitau să se preocupe de coerenţa formală a pieselor, Jon Christensen părea s-o ignore. De-a lungul întregului recital, bateristul a susţinut un solo neîntrerupt, ca şi cum senectutea i-ar fi acordat dreptul de a se elibera de sâcâitoarele constrângeri de tip groove. Aparent, atitudinea sa nonşalantă implica şi un protest faţă de simplismul ritmic agresiv, uniformizant, promovat de subcultura globalizării.

Tot în formulă de piano trio au evoluat apoi două grupuri din generaţii mai recente. Pianistul italian Giovanni Guidi (n. 1985) are deja la activ benedicţiunea lui Enrico Rava – părintele spiritual al junilor jazzmeni din Peninsulă. În compania contrabasistului american Thomas Morgan şi a bateristului portughez Joao Lobo, Guidi creează poeme maximaliste, pe suprafeţe ample, din care nu lipsesc secvenţele de interogare a tăcerii, sau finalurile deschise. Asemenea abordare mă ducea cu gândul la demersul individualist/ intelectualist, instituit de către Paul Bley în jazzul ultimelor decenii. Cum pianistul canadian (n. 1932 în Montreal, cu conexiuni familiale în România) a murit chiar la început de 2016, îmi place să cred că Giovanni Guidi Trio i-a adus un omagiu, în ambianţa de reculegere a Branului. Oricum, e de admirat sunetul atât de plastic realizat de cei trei tineri, în spiritul unui neo-impresionism integrat jazzului. Croşetările în dozaje infinitesimale practicate de Lobo pe toate faţetele bateriei îl fac demn de a fi inclus într-o eventuală reeditare a cărţii mele Jazz Connections in Portugal (apărută la început de secol, pe când el abia plecase la studii în Olanda).

Trio-ul anglo-scandinav Phronesis şi-a luat numele de la un concept elin ce reuneşte noţiunile de înţelepciune şi inteligenţă (conform autoprezentării: o capacitate „de a discerne cum şi de ce să acţionezi moral într-o anume situaţie, să încurajezi moralitatea şi caracterul celor din jur”). Asta se traduce, în plan muzical, printr-o vivace comunicare între pianistul englez Ivo Neame (n. 1981), contrabasistul danez Jasper Hoiby (n. 1977) şi bateristul norvegian Anton Eger (n. 1980). O conjuncţie fericită de raţionalism nordic şi neaşteptate explozii temperamentale, lăsând finalmente impresia de haos bine controlat. În centrul acţiunii se află Hoiby, asemenea unui zeu al contrabasului, reuşind să concilieze invenţiunile infatigabile ale colegilor săi pe claviatură şi pe tobe. Neame se manifestă ca unul dintre cei mai versatili pianişti ai noii şcoli britanice, în timp ce Eger e un percuţionist incendiar, propulsându-şi companionii într-o permanentă cavalcadă ritmică (în care nu se sfieşte, la un moment dat, să înlocuiască beţele cu o pereche de cuţite!). Caracteristice sunt şi voluptuoasele sale break-uri, amplificând tensiunea şi rezolvând-o prin soluţii fulgerătoare. Prospeţimea viziunii lui Anton Eger îl face un candidat ideal pentru nominalizările pe care le voi propune pentru proximul DownBeat Jazz Critics Poll, la categoria Rising Star Drummer. De notat şi atitudinea respectuoasă a lui Jasper Hoiby, care nu a uitat să-şi elogieze antecesorii – Stenson, Danielsson, Christensen –, tocmai aplaudaţi în acelaşi festival.

Helge Lien Trio pare a fi un pendant norvegian al faimosului E.S.T. suedez (dispărut, din păcate, odată cu liderul său Esbjorn Svensson). În ambele cazuri muzica este edificată într-o manieră quasi-epică, în structuri ample, ferm conturate, culminând în crescendouri domoale, dizolvate apoi în oaze de linişte. Aceeaşi căutare a unui ideal de frumuseţe apolinică, însă cu lejere diferenţe specifice: ceea ce, la suedezi, suna mai colţuros este abordat de către norvegienii Helge Lien/pian, Frode Berg/contrabas & Per Oddvar Johansen/baterie într-o manieră mai delicată, pe alocuri aproape edulcorată. Recunoaştem aci mai curând raportarea echilibrată, netulburată la frumuseţea naturii în descendenţa lui Grieg, decât strigătul dezesperatexpresionist al lui Munch. Frumos gestul talentaţilor muzicieni de a ne oferi la Bran, integralmente, muzica proximului lor album, ce rima atât de bine cu ambianţa montană dimprejur.

Binevenită mi se pare programarea sistematică la Bran a unor reprezentanţi de frunte ai puternicei şcoli de jazz italiene (acţiune ce culminase deja la precedenta ediţie prin invitarea fenomenalului Stefano Bollani). De data aceasta publicul nostru a întâlnit alt influent pianist – Stefano Battaglia (n. 1965 – pe care, graţie jazzologului Francesco Martinelli, avusesem ocazia de a-l cunoaşte şi în calitatea sa de coordonator al Laboratorului Permanent de Cercetare Muzicală de sub egida Academiei Naţionale de Jazz de la Siena). Artist complex, Battaglia îmbină creaţia premeditată cu cea spontană, manifestând un fler deosebit în selectarea partenerilor scenici. În curtea castelului, el a apărut în două recitaluri. Întâi, împreună cu doi prodigioşi compatrioţi: contrabasistul Salvatore Maiore şi bateristul Roberto Dani, iar apoi în duet cu germanul Ulrich Drechsler, investigator al minunăţiilor timbrale ce pot fi extrase din clarinetul-bas. În ambele ipostaze, pianistul a orientat actul interpretativ spre zonele unde jazzul şi muzica erudită contemporană îşi depăşesc limitările dogmatice, revărsându-se în noi frumuseţi sonore.

O similară intimitate creativă a caracterizat şi recitalul duo-ului Giovanni Ceccarelli/pian &Daniele Di Bonaventura/ bandoneon. Subtili şi sensibili, ambii interpreţi îşi învăluie ascultătorii într-o atmosferă hipnotică. Ostinatourile şi variaţiunile de intensitate se succed cu o ciclicitate asemănătoare valurilor mării. La un moment dat, Ceccarelli anunţă o piesă dedicată colinelor din Marche – regiunea natală a celor doi muzicieni. Tabloul acustic pare (pentru o ureche educată în spiritul latinităţii orientale) o transpunere în muzică a filosofiei blagiene despre legătura dintre sensibilitatea artistică şi locul naşterii. De remarcat şi vibraţiile subliminale ce-i leagă pe cei doi italieni de cultura muzicală latino-americană – în speţă, cea braziliană la Ceccarelli, şi cea argentiniană la Di Bonaventura. Neobosit căutător de formule inedite, acesta din urmă a evoluat în continuare împreună cu cvartetul său – Band’Union – într-o variantă de exprimare mai extrovertită, contând pe un duet ritmic de încredere – Felice Del Gaudio/bas, Alfredo Laviano/percuţie – şi pe ingeniosul mânuitor al ghitarei cu 10 coarde, Marcello Peghin.

Jakob Young Trio dezvăluie încă o faţetă a caleisoscopicei scene norvegiene de jazz, îndeosebi datorită combinaţiei dintre liderul-ghitarist (discipol, la propriu, al unor maeştri precum Jim Hall şi John Abercrombie) şi saxofonistul Bendik Hofseth, un continuator al tradiţiei instituite de compatriotul său Jan Garbarek. Sonoritatea specifică muzicienilor afliaţi casei de discuri ECM e întregită de fundalul percusiv – pe cât de discret, pe atât de captivant – creat de către italianul naturalizat norvegian Paolo Vinaccia (devenit şi un fel de mascotă a Festivalului de la Bran, unde a debutat anul acesta şi ca prezentator).

Finalmente, în micul spaţiu scenic amenajat la castel a apărut grupul Quadrivium, condus de Markus Stockhausen. Reprezentant de marcă al amintitei fuziuni muzică-nouă/jazz, muzicianul este fiul lui Karlheinz Stockhausen, unul dintre corifeii componisticii din a doua jumătate a secolului XX şi promotor al conceptului de muzică intuitivă. Pe lângă lider, din grup fac parte alţi doi germani – violoncelistul Jorg Brinkmann şi percuţionistul Christian Thome – precum şi pianistul italian Angelo Comisso. Dimensiunea quasi-orchestrală a pieselor se datorează îndeosebi modului cum Stockhausen ştie să alieze tonului originar al flugelhornului (şi trompetei) posibilităţile de multiplicare, armonizare şi modulare datorate adjuvantelor electronice. În fapt, toţi cei patru companioni se disting prin versatilitate stilistică. Asta implică, totodată, flexibilitate în procesul interpretării. Ilustrativ în acest sens e Brinkmann, care aplică violoncelului o multitudine de proceduri – con arco, pizzicato, substitut de bas sau de percuţie – asigurând o particulară mobilitate fundalului ritmic, în complicitate cu expansivul baterist Thome. Intervenţiile lui Comisso pe pianul acustic conferă perspective ... mediteraneene imaginilor sonore, girate de luciditatea componistică a lui Markus Stockhausen. De altfel, acelaşi grup (minus percuţionistul) a susţinut (deja tradiţionalul) concert gratuit diurn, programat în incinta Bisericii Evanghelice din Râşnov.

Nu pot încheia fără un elogiu special pentru Eugen Oprina, coordonatorul filmărilor efectuate pe parcursul celor patru ediţii ale Festivalului. Documentarele sale ar merita să fie valorificate prin achiziţionarea şi difuzarea de către canale TV de calitate (Mezzo sau, de ce nu?, TVR 2) a veritabilului tezaur concertistic acumulat în acest ambient privilegiat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara