Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Jazz la Castelul Bran de Virgil Mihaiu

După ediţia pilot, ce decolase cu succes anul trecut, Festivalul de jazz de la Bran şi-a confirmat din plin potenţialul la începutul acestei toamne: timp de trei zile, în mirifica zonă montană din centrul ţării, melomanii au avut parte de o rafinată selecţie muzicală, datorată discernământului estetic al principalilor coordonatori – Sergiu Doru, Paul Tutungiu &Cristian Moraru. Din lista scurtă (dar esenţială) a sponsorilor citez: Castelul Bran, Rubin/Meyer/Doru&Trandafir, Centrofarm/Plafar, BlueRock, Comcontractor, Carpatina, GSA Wines. Graţie acestor eforturi colective au putut fi admiraţi, în carne şi oase, importanţi muzicieni proveniţi din fertilelele pepiniere ale jazzului european – Danemarca, Norvegia, Italia & Franţa (plus o surâzătoare harpistă originară din Ţara Galilor). Mulţi dintre ei s-au consacrat prin albume editate la influentele case de discuri ECM şi ACT (printre puţinele din afara patriei jazzului recunoscute şi în USA), promovate cu benedictină pacienţă în agitatul context bucureştean de către Paul Tutungiu. Acelaşi, în postură de sagace comper al galelor, ne-a încântat cu prezentările sale pe cât de informate, pe atât de spirituale.
Recitalul introductiv l-a avut în primplan pe saxofonistul norvegian Trygve Seim, practicant al unei muzici de meditaţie, cu inflexiuni tânguitoare. Scandinavul evoluează pe traiectoriile modale consacrate de Jan Garbarek, însă ambitusul său ideatic e mai ascetic, sugerat şi printr-o alură tolstoiană, cu o vestimentaţie ce reaminteşte parcă filiaţia varegă a triburilor proto-ruse. Melopeea sa declarativ-statică, înfiorată doar de palele de vânt stârnite de percuţionismul aerat al lui Paolo Vinaccia, demonstrează cât de mult a evoluat conceptul de jazz pe tărâm european, prin înglobarea concepţiilor post-seriale ale muzicii contemporane. De fapt, maniera saxofonistului şi-a aflat mediul de rezonanţă abia a doua zi la orele prânzului, în Biserica Evanghelică din centrul patriarhalei localităţi Râşnov. Acolo, în combinaţie cu pregnantul acompaniament de orgă al lui Andreas Utnem, muzica plină de evlavie a lui Seim a atins coarda sensibilă a auditorilor.
Întâlnirea cu muzica şi personalitatea lui Palle Mikkelborg s-a înscris printre momentele de referinţă ale vieţii noastre festivaliere, de o diversitate tot mai dificil de curpins. Născut în 1941, trompetist, compozitor, aranjor, producător şi – conform demonstraţiei sale de la Bran – poet, Mikkelborg e o figură emblematică a muzicii din Danemarca, ţară ale cărei dimensiuni sunt invers proporţionale cu statutul ei de mare putere în lumea jazzului. Am asistat la o succesiune de poeme jazzistice acumulând bucurii şi dureri, exultări şi ezitări, în eşafodaje imprevizibile, asemenea revărsărilor metaforice ale liricii lui Nichita Stănescu. Cu ale sale zboruri – când înaripate, când frânte, când jubilatoare, când melancolice – trompeta magistrului Palle făcea legea, beneficiind însă de trei parteneri aleşi pe sprânceană: pianistul danez Carsten Dahl, cu intervenţii hermetice şi fineţuri pointilistice complementare suflului liric; harpista galeză Helen Davies, explorând timbrul evocativ al nobilului instrument (probabil unicul adoptat undeva ca stemă, sub forma harpei celtice, de către Irlanda); percuţionistul italo-norvegian Paolo Vinaccia, întotdeauna capabil să adauge perspective inedite fundalului, chiar şi atunci când din formaţie absentează basul. Recitalul a culminat printr-un fel de blues dezintegrat, iar apoi lentamente reconfigurat – de la vaierul iniţial al trompetei electrificate, cu suprapunerile ei de octave, până la suspinul final, asemenea unei expieri prin intermediul acestui instrument-simbol al istoriei jazzului.
O frumoasă surpriză ne-a oferit Paolo Angeli (n. 1970), muzician din cap până în picioare (desculţe), ce se exprimă plenar prin ghitara sardă preparată. Spectacolul e dificil de descris în cuvinte şi se cuvine a fi nu doar ascultat, ci şi văzut. E vorba despre un instrument din categoria celor vechi şi puţin cunoscute, hibrid între ghitară-bas/bariton şi violoncel. Acestei creaturi îi sunt adaugate o multitudine de elemente acustice şi electronice – coarde suplimentare, pedale, elice, arcuri, filtre sonore etc. – într-un fericit mariaj de arhaism şi futurism. Astfel se naşte un obiect de-a dreptul ... patafizic. Însuşi Angeli îl defineşte drept rezultatul unei prezumtive ciocniri între o bicicletă şi diverse instrumente, urmată de naşterea ghitarei sarde preparate, asupra căreia instrumentistul poate acţiona simultan ca ghitarist, violoncelist, keyboardist, percuţionist... Însă, evident, un asemenea arsenal ar fi rămas pură bizarerie, dacă n-ar fi fost însufleţit de creativitatea interpretului. Într-o lume tot mai încadrabilă aforismului emis de I.D. Sîrbu – „Ne pierdem viaţa câştigându- ne existenţa” – Paolo Angeli întruchipează spiritul mediteranean: fantast, temperamental, individualistorgolios şi, totodată, generos-afectuos. Deşi convenţiile armonice sau ritmice sunt continuu sfidate, colajele sale sonore abundă în momente muzicale gratificante, din care nu lipsesc nici referinţe concrete, de exemplu, Thelonious Monk, Paco de Lucia, Pat Metheny, Fred Frith. Un om-orchestră din care ideile muzicale ţâşnesc torenţial, de la soloul vocal, articulat conform tehnicilor tradiţionale din Sardinia, până la policromii sonore demne de un ansamblu instrumental. Deşi se sustrage oricăror etichetări rigide, muzica lui Paolo Angeli sugerează epitete precum evenimenţială, idiosincratică, epatantă. O valoroasă contribuţie la augmentarea spectrului expresiv al jazzului.
Din fericire, în pofida dimensiunilor constrângătoare ale minusculei scene din curtea Castelului Bran, programul a inclus anul acesta încă un cvartet. Într-o oarecare măsură, trompetistul Nils Petter Molvaer şi al său Switch reprezintă un pendant norvegian la antemenţionata evoluţie a lui Mikkelborg. De la albumul său de debut,Masqualero, pe care l-am recepţionat „în plin” încă din orwellianul an 1984, Molvaer n-a încetat să-şi consolideze statutul de portdrapel al jazzului norvegian. Asta, probabil, şi datorită deschiderii sale stilistice superioare lui Jan Garbarek & comp. Actuala formulă a formaţiei lui NPM se bazează pe suportul inexpugnabil al bateristului/percuţionistului Erland Dahlen şi pe intervenţiile de coloratură ale lui Geir Sundstol la banjo &keyboards (pe care imită adeseori sonorităţile unduioase ale havaianei), respectiv, ale basistului Jo Berger Myhre. Indubitabil, în epicentrul suitei prezentate la Bran s-a situat trompeta mânuită quasiorchestral de Molvaer. Un artist de forţă, anduranţă şi ... sensibilitate, de care străbunul său muzical Edvard Grieg, părintele simfonismului naţional norvegian, ar putea fi mândru. Vasta lucrare reuşea să concilieze exigenţe fundamentale în jazz (improvizaţia, interacţiunea dintre muzicieni, elemente de swing, timbrurile insolit-astringente furnizate preponderent de banjo etc.), cu o redutabilă componentă electronică. În plus, întregul spectacol a beneficiat de un light design inteligent, special conceput, ceea ce e o raritate pe scenele jazzului. În toată această curgere onirică a existat un singur episod discordant, unde ecourile distante din Miles Davis-ul ultim, cel „electrificat până în dinţi”, au derapat într-o rutină repetitivă, vidată de conţinut, amplificată până la nivele gen heavy metal şi sfâşiată de fascicule laser, la fel de insuportabile precum volumul sonor. După această contraproductivă demonstraţie de forţă, lumina s-a calmat şi stabilizat într-o claritate binefăcătoare, iar publicul şi-a revenit în simţiri ascultând o admirabilă codă-cantilenă. (Deşi e o discuţie aparte, nu mă pot abţine să constat: cu o lună în urmă asistasem la Festivalul de jazz de la Ystad, considerat cel mai important din Suedia. Acolo, înaintea fiecărui recital se anunţa insistent că fotografiatul cu blitz era interzis. Mă întreb câtă putere de concentrare le e necesară celor patru norvegieni, spre a-şi controla instrumentele sub bombardamentul de lumini şi obscurităţi asumat, presupun, din raţiuni mai curând comerciale).
Ultima gală a decurs într-o atmosferă precumpănitor acustică, în deplină consonanţă cu spaţiul cameral-intimist oferit de bijuteria arhitecturală de la Bran. Bandoneonistul numărul unu al Italiei, Daniele di Bonaventura, s-a aliat compatriotului său stabilit în Norvegia, Paolo Vinaccia, şi junelui trompetist norvegian Mathias Eick, pentru o degajată excursie prin teritoriile muzicii fără constrângeri. Vaste arcuri modale, susţinute de vivacitatea percuţionistică a lui Vinaccia (care preferă să înlocuiască tradiţionalele beţe ale bateristului prin două măturele, sau/şi prin palmele proprii), melodicitate, lirism genuin, bucurie de a cânta împreună, delicate inserţii pianistice datorate lui di Bonaventura, mult understatement (cum ar veni, subtext înţesat de subînţelesuri...). Pasajul free de percuţie&trompetă mi-a evocat, indirect, dialogurile din anii 1970 ale polonezilor Czeszlaw Bartkowski/perc şi Tomasz Stanko/tp, iar intonarea reculeasă a temei din Adagio-ul lui Albinoni de către di Bonaventura atesta (pentru cei ce sar îndoi) uzul iniţial al bandoneonului ca substitut pentru orgă.
Şi tocmai când credeam că festivalul se va încheia cu un recital de circumstanţă, acesta ne-a adus o nouă revelaţie: duoul junilor muzicieni francezi Vincent Peirani/acordeon cu butoane şi Emile Parisien/sax sopran. Ambii reuşesc să îmbine talentul nativ cu o rafinată cultură şi impecabilă tehnică. Discursul muzical se configurează natural, într-o curgere plină de prospeţime, polimorfă, pigmentată cu nuanţe timbrale insolite şi cu surprize la toate nivelurile „scriiturii sonore” – funciarmente marcată de spontaneitate! Suntem transportaţi într-o metadimensiune a spaţiului sonor, unde creativitatea se află în permanentă stare de ebuliţiune. Expresivitatea ilimitată a duo-ului e obţinută prin mijloace pur acustice, fără niciun fel de „aditivi electronici”. Dacă prin jocul său scenic persuasivul Emile Parisien îmi aminteşte de şerpuirile contorsionistice ale clarinetistului Gabriele Mirabassi, Peirani reuşeşte performanţa de a rămâne incomparabil. Chiar dacă o face printr-un instrument quasiextenuat de manieristica sa utilizare în cadrul stilului valse musette. Or, tocmai pornind de la asemenea premise, Peirani îşi afirmă originalitatea: splendide decupaje melodic-armonice, exploatarea peste limitele imaginarului a potenţialului expresiv al acordeonului, note curbate, supleţe a liniilor basului, eclatante unisoane voce/acordeon. Dintre cele trei nominalizări pe care am dreptul să le propun ca membru în Down Beat Jazz Critics Poll la categoria Rising Star/Miscellaneous Instruments, pentru ierarhia anului 2015, Vincent Peirani are deja un loc asigurat. Prestaţia lui Peirani&Parisien a generat niveluri de delectare demne de une grande finale la un festival de elită.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara