Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Jazz cântat în ambient eclesiastic de Virgil Mihaiu

Primăvara 2015 ne-a adus şi o certitudine: viaţa jazzistică din România îşi consolidează reperele festivaliere. Printre acestea, cea dea treia ediţie a festivalului Jazz in Church a atins un exemplar nivel valoric. Evenimentul – organizat cu dedicaţiune de mica echipă jazz.ro coordonată de Cristian Moraru, în colaborare cu Biserica Evanghelică/Lutherană din Bucureşti – s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al excelenţei sale dl Jean-Hubert Lebet, ambasadorul Elveţiei în România.
Deşi locaţia aleasă a impus formule ultracondensate – duo sau solo –, asemenea restricţii nu au impietat asupra calităţii muzicii, întrucât aceasta a beneficiat de interpreţi capabili să suplinească amploarea prin intensitate şi profunzime. Un bun exemplu în acest sens a fost chiar recitalul inaugural, susţinut de pianistul Rainer Brüninghaus. Suitele sale improvizatorice ne-au revelat faţete mai puţin cunoscute ale interpretului, pe care colaborările cu faimoşii Jan Garbarek sau Eberhard Weber păruseră a le fi ocultat. Am fost purtaţi, pe efluviile claviaturii, prin varii plaje stilistice şi stări de spirit: imaginar melodic neoromantic, reculegere, luminozitate, armonii impresioniste filtrate prin blues, învolburări şi reverii, blue notes zburătăcite ici-colo, anticipând decolajul în crescendo spre jubilaţia finală. Melodiile se înlănţuiau fluent, amintind maniera consacrată de către Dollar Brand, dar fără excesul de ostinato-uri manieriste ale aceluia. Brüninghaus îşi asumă riscul jocului pe muchia de cuţit modernism/ postmodernism, sfidând inerentele riscuri ale kitsch-ului, dar rămâne permanent în control. Oricum, versatilitatea pianistului german pare mai avantajată, cum ziceam, de varianta solo decât de interpretarea în grup.
Duo-ul austriac Ulrich Drechsler/clarinetbas & Christoph Cech/pian se distinge printr-un sound cultivat, ca şi cum experienţa improvizatorică a celor doi s-ar vrea captată în partitură. Accentul cade aici pe estetism, rafinament, pe emoţia sublimată şi stilizată. Într-un Cântec de leagăn dedicat fiilor săi, Drechsler compune un fel de rondo al afecţiunii paterne. La fel de stimulativ au sunat şi cele câteva „studii” de un lirism evanescent, cu pianul retras în asumată discreţie, spre a reliefa un clarinet-bas într-o dispoziţie foarte melodică. Delicata interacţiune a celor două instrumente a fost adumbrită doar de câteva (inexplicabile) diluări la nivelul construcţiei formale a pieselor – lejere malformaţii ieşite la iveală tocmai prin constrastul faţă de „rotunjimea” întregului recital.
Notoriul trompetist norvegian Nils Petter Molvaer avu gentileţea de a concepe un program special pentru ambianţa eclesiastică aleasă de organizatori. Pe lângă utilizarea instrumentului său predilect în cele mai diverse modalităţi, inclusiv prin cântatul în pâlnia trompetei, Molvaer nu rezistă tentaţiei de a apela la nemăsuratele (uneori chiar... nesăbuitele) perspective deschise auzului prin intermediul electronicii. Înconjurat de sintetizatoare, el îşi generează astfel propriile acompaniamente, pe care le-aş numi generic „grooves electronice”. Dacă precursorii săi din şcoala norvegiană de jazz accentuau legătura dintre muzică şi natură (de exemplu, prin inserţii cum ar fi sunetul vântului din fiorduri, captat pe harpa eoliană creată de Sverre Larssen), acum a devenit posibil ca spaţiile boreale să fie sugerate auditiv în primitoarea Biserică Lutherană din Bucureşti. Imaginea sonoră indusă este aceea a naturii umane – reprezentate prin solitarul trompetist – încremenite în faţa nemărginirii universului. Trompeta îşi emite semnalele melancolice parcă la limitele ultimei Thule, în acompaniament de blocuri sonore, ecouri, ţipete de păsări, vânt şi ploaie, cu efecte preponderent onirice. Din punct de vedere jazzistic, rămâne pertinentă intertextualitatea cu explorările lui Miles Davis din perioada sa numită electrică. Rezultatul e grandios, dar, fiindcă beneficiez de privilegiul comparaţiei cu Festivalul de la Bran din toamna trecută, aş zice că prezenţa partenerilor din formaţia de acolo l-ar fi scutit pe NPM de pericolele unei concepţii monocorde (un „izolaţionism” ce l-a afectat şi pe pontiful avangardei ruse Vyacheslav Ganelin, după ce a emigrat în Israel şi s-a claustrat printre ustensile electronice...).
de percuţionistul italian Michele Rabbia, în tandem cu ghitaristul norvegian Eivind Aarset. Setul de tobe preferat de Rabbia este unul elementar, bazat pe principiile simplităţii, precum ingredientele necesare unei savuroase mâncări italiene. Având în faţă doar o tobă mică, una mare, un tom-tom, două cinele şi un fuss-cinel, artistul se transformă într-un magician atunci când îşi condimentează spectacolul prin însufleţirea nenumăratelor obiecte percusive de care este înconjurat. Avusesem şansa de a admira arta lui Michele Rabbia în urmă cu vreo doi ani, când îl prezentasem pe scena Festivalului de Jazz de la Chişinău, aşa încât m-am poziţionat strategic, spre a avea sub ochi câteva dintre lucrurile pe care le transformă în instrumente, când ritmice, când de coloratură, când quasi-melodice. Lista pare extrasă dintr-un poem suprarealist: clopoţei, baghete, perii, tigăi, cratiţe şi capace (puse pe tobe şi percutate asemenea unor mici gonguri), frânghii, arcuşuri, ghirlande de scoici, tuburi şi ţevi de plastic sau metalice, pensule, sonerii, bile, mingi, pompe, piepteni, jucării pentru bebeluşi (utilizate în secvenţe manifest-ludice), un metronom, benzi adezive, sacoşe de plastic sau folii de aluminiu (strânse în pumni şi frecate lângă microfon), monede etc., etc. Insolitele jocuri de culori sonore sunt expandate electronicamente, dar atent dozate. La acest capitol, companionul său muzical intervine complementar prin bruitisme. În ansamblu, demersul percuţionistic pus în scenă de Rabbia evocă oarecum experimentele genialului patriarh al jazzului brazilian Hemeto Pascoal, însă exuberanţa solară a aceluia e substituită printr-un scepticism cu tentă intelectualisteuropeană.
Personalitate marcantă a jazzului contemporan, Louis Sclavis a realizat încă una dintre performanţele sale, mereu imprevizibile şi mereu captivante, de data asta în compania pianistului Benjamin Moussay. Pe măsura desfăşurării recitalului am încercat să-i surpind, in actu, câteva dintre trăsăturile ce se impuneau de la sine: jazz cartezian, îmbinând rigoarea cu eleganţa articulării ideilor muzicale; suverană stăpânire a limbajelor muzicale postmoderne; edificii sonore trasate în linii sigure, şi totuşi apte să genereze ambigue stări poetice; combinaţiuni neaşteptate ale traseelor melodice, asemenea meandrelor unor cursuri de apă prin peisaje virgine; emoţii captate în configuraţii muzicale atent cizelate; utilizarea maximală a resurselor expresive ale clarinetului-bas... Unele pasaje ating gradul de dificultate al velocisimei teme de bop Donna Lee, pe când în Feux lointains – cu unisoanele şi disjuncţiile sale – cei doi muzicieni antamează jocuri între prestabilit şi improvizat, între concret şi abstract, între ermetism şi transparenţă.
Pentru mine, cea mai plăcută surpriză a festivalului a constat în recitalul duetului Erik Truffaz/trompetă – Benoit Corboz/pian (ambii născuţi în Elveţia, dar primul dintre ei completamente integrat scenei franceze). Truffaz a ţinut să declare în limba română: „Dedic acest concert lui Panait Istrati.” A urmat mai bine de o oră de muzică ce merită, pe deplin, calificative superlative. Ar fi dificil de decelat prin cuvinte diferenţa specifică dintre recitalurile anterior comentate şi acesta, îndeosebi din cauza înaltului lor coeficient calitativ. Totuşi îndrăznesc să cred că tandemul Truffaz/Benoit a excelat printr-un plus de emoţie genuină. Aceasta a atins apogeul într-o baladă spontan înlăcrimată, ca şi cum am fi asistat la configurarea sonoră a unui recviem, unde melodicitatea (în tonalitate minoră) îi copleşeşte prin tragism nu doar pe ascultători, ci şi pe interpreţi. Asemenea meditaţii cu maxim impact afectiv alternau cu savuroase dezlănţuiri de energii ritmice, fundamentate pe abilitatea lui Corboz de a crea fundaluri pe care le-aş numi toccate propulsive. Interacţiunea celor doi improvizatori, maeştri ai frazării suculente, cu efecte cathartice, decurgea atât de firesc, încât parcă nimeni nu mai avea timp să cugete la dificultatea inerentă a procedeelor tehnice. Acestea se resorbeau în dansuri jubilatorii, precedate şi urmate de episoade meditative, născute din & terminate în tăcere... Ambasada helvetă merită toate felicitările pentru investiţia culturală majoră pe care ne-a oferit-o, la fel cum Truffaz şi Corboz au primit ovaţiile unei audienţe (şi ea) de elită.
În condiţiile date, evoluţia lui Mihai Iordache/sax tenor &fluier, în compania percuţionistului libanez Gasan Bouz, mi s-a părut curajoasă. Tenacele muzicianul bucureştean şi-a cizelat de-a lungul anilor tehnica, reuşind actualmente să echilibreze aspectul evocativ al temelor (de preferinţă modal-orientale) cu explorările expresioniste ale instrumentului de suflat, conduse spre teritorii aşa-numite beyond. Rămân însă la părerea că, în cazul neliniştitului căutător Iordache, formulele de agregare extinse (precum aceea cu care a deschis concertul formaţiei Jack DeJohnette la Sala Radio) se dovedesc a fi cele mai adecvate.
Din Italia am avut parte de antologicul recital al duo-ului Gianluigi Trovesi (71 de ani)/clarinete alto & piccolo – Gianni Coscia (84 de ani)/acordeon. Ambii sunt reprezentanţi de frunte ai respectivelor instrumente pe scena europeană (cu bune ecouri planetare). Deşi apropiaţi de estetica grupării avangardiste Italian Instabile Orchestra, muzicienii ne-au oferit un program alcătuit din piese (cu aparenţe) de entertainment, dar iremediabil atinse de aripa melancoliei. De la bun început gândurile ne-au fost ghidate spre memoria lui Nino Rota, compozitorulacolit al lui Federico Fellini în atâtea dintre capodoperele cinematografice ale acestuia. „Voiajul sentimental” propus de Trovesi &Coscia are ca bază nu doar solide experienţe din sfera avangardistă, dar şi o intimă cunoaştere a subtilităţilor jazzului de la originile sale. Mai mult: spectacolul este atotcuprinzător nu doar în plan stilistic, ci şi prin veracitatea cu care sugerează empaticamente etapele întregii existenţe umane – de la copilărie până la senectute. În fapt, totul pare pus sub antica deviză a latinului Publius Terentius Afer: Homo sum, humani nihil a me alienum puto (= Sunt om şi nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin). Fuziunea timbrurilor instrumentale, ca şi a celor două personalităţi artistice, creează un spectacol convivial, exclusiv acustic (dar cu efecte mai persuasive decât orice artificii digitale). Publicul e ţinut cu respiraţia tăiată de compoziţiile ambilor interpreţi, cu indubitabile ecouri din Rota, precum şi de spiritualele reinterpretări ale unor teme de Kurt Weill, John Lewis, Fiorenzo Carpi (compozitor al coloanei sonore pentru filmul lui Luigi Comencini inspirat de Aventurile lui Pinocchio), sau chiar ... Offenbach. Un corn al abundenţei estetice, din care nu putea lipsi componenta vitală (în muzică, la fel ca în viaţă...) a humorului.
Festivalul din Biserica Lutherană bucureşteană a fost încununat prin recitalul (solo şi la patru mâini) susţinut de două personalităţi exponenţiale ale pianisticii inovative: japoneza Aki Takase şi germanul Alexander von Schlippenbach. Cea dintâi, mai tumultoasă, ca un fel de pendant feminin al lui Cecil Taylor, al doilea mai introvertit, dar amândoi infatigabili căutători de noi şi aventuroase trasee muzicale. Admirabilă mi s-a părut versiunea deconstruită de Takase, cu o impresionantă precizie în atac şi vigoare creativă, a clasicizatei teme The Mooche de Duke Ellington. La fel de incitante s-au dovedit a fi variantele altor două piese din patrimoniul orchestrei ellingtoniene – Solitude şi Caravan – remodelate de artista niponă prin inserţii de stomp progressions şi stride piano, dar şi prin aplicarea de coate pe aceeaşi claviatură, exclamaţii, gemete, loviri ale palmelor, tropăituri şi alte procedee din categoria „efectelor de detaşare”. Schlippenbach şi-a dezvăluit (şi valorizat) temperamentul flegmatic în reconfigurarea ofertantelor teme ale altui geniu al jazzului – Thelonious Monk. Această revizitare a lui Monk dintr-o perspectivă eliptică ne-a dat posibilitatea de a asista la compunerea spontană a câtorva deconcertante poeme sonore. Cele două abordări au fuzionat apoi, tot sub privirile noastre admirative, în ineditele pasaje interpretate la patru mâini de venerabilul cuplu. Nu e de mirare că una dintre piesele alese pentru aceste exerciţii improvizatorice de dezarticulare şi reconstrucţie a fost You Are What You Is, a inubliabilului iconoclast Frank Zappa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara