Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Javier Cercas, „dincoace“ şi „dincolo“ de literatură de Dana Diaconu

Scriitorul spaniol Javier Cercas (1962, Ibahernando, provincia Cáceres) este cunoscut la noi ca autor al romanelor Los soldados de Salamina (2001)1 şi La velocidad de la luz (2005)2, care au marcat stră- lucit debutul simultan cu consacrarea, iar din perspectiva prezentului pot fi considerate piatra unghiulară şi matricea întregii sale opere artistice. Un spectaculos succes de public şi de critică, în plan naţional şi internaţional îl plasa pe autorul acelei opera prima pe tema Războiului Civil din Spania în prim planul panoramei literare spaniole, ca unul dintre cei mai interesanţi prozatori spanioli de la începutul noului mileniu. Apreciere confirmată în timp de apariţiile editoriale3 ale acestui scriitor dedicat creaţiei literare cu aceeaşi constanţă cu care a continuat să fie critic literar, eseist, profesor (la Universitatea din Gerona), traducător şi jurnalist.

Numele lui Javier Cercas reapare acum în librăriile noastre pe coperta volumului intitulat Legile frontierei 4, în traducerea impecabilă a Corneliei Rădulescu, care echivalează fără pierderi şi în mod inspirat variaţiile de registru, nuanţelele limbajului colocvial, pitoresc, frust, păstrînd fluenţa, oralitatea şi spontaneitatea discursului din textul original.

După ce în romanul cronică de anvergură Anatomia de un instante (2009) întreprinsese o analiză minuţios documentată asupra realităţii politice spaniole şi dezvăluise implicările partidelor şi diverselor personalităţi în ceea ce s-a numit 23 F5, scriitorul recuperează ficţiunea romanescă în Legile frontierei, unde cadrul spaţiotemporal este asemănător, Spania în perioada postfranchisă. Dar condiţiile dificile ale tranziţiei spaniole spre democraţie sunt dezvăluite aici la nivelul concret şi particular al consecinţelor asupra vieţii comunitare şi personale (diferenţe sociale, apariţia unei prese de scandal, sărăcie, delincvenţă juvenilă), din micul oraş catalan Gerona (Girona). Trama se ţese în jurul unor nuclee tematice de factură diversă, astfel încît identificarea generică a ansamblului poate fi multiplă: roman cronică a vieţii sociale, cu date (auto)biografice (din viaţa reală a autorului, ca şi din aceea a delincventului devenit celebru în epocă, sub porecla El Vaquilla), roman despre adolescenţă (conflicte interioare şi exterioare confruntare cu violenţa celor din jur, relaţii tensionate cu tatăl, complexe de tot felul, dar şi tentaţii, false mituri); roman de dragoste şi poliţist (delincvenţă, anchete, închisoare, figura poliţistului şi a infractorului), dar şi metaliterar, autoreflexiv, incluzînd reflecţii despre ficţiune şi scriitor, despre cum se scrie sau se citeşte un roman. În privinţa celui de faţă, cititorul găseşte chiar în titlul cărţii cheia de lectură, din perspectiva frontierei. În sens concret sau figurat, termenul defineşte specificul conţinutului şi fomei acestui roman construit prin excelenţă pe dualităţi contrastante şi pe frecvente tranzitări ale liniei care le separă, instituind diferenţa şi incomunicarea între fiinţe, entităţi sau module.

Dincolo şi Dincoace, titlurile celor două părţi ale romanului, cumulează multiple semnificaţii. În primul rînd, desemnează cele două cartiere ale oraşului Gerona, pe care rîul Ter le separă iremediabil, nu doar spaţial, ci şi din punct de vedere social şi moral, în două lumi diferite. Dincolo de rîu, „cartierul rău famat”, sărăcia şi mizeria absolută, barăcile provizorii şi drogurile, delincvenţii şi interlopii, „pleava plevei”, iar dincoace, relativa bunăstare, populaţia din clasa medie, foşti emigranţi sociali de prin zonele sărace ale Spaniei, de pildă din Extremadura (cazul real al părinţilor scriitorului). Între condiţiile, modul şi concepţiile de viaţă ale locuitorilor respectivi, peste care apasă aceleaşi vremuri grele ale tranziţiei spaniole spre democraţie, diferenţele sunt enorme. Frontiera, în sens abstract, nu poate fi depăşită, este una din „legile” ei, după cum avea să o dovedească în cele din urmă incursiunea pe care personajul Ignacio Cañas o face „dincolo” la vîrsta adolescenţei, cînd „toate frontierele sunt poroase”. Victimă neputincioasă a violenţei unor colegi de şcoală, confundă planurile şi valorile, „se identifică cu povestea” din filmul chinezesc Frontiera albastră, îşi face un idol din personajul fictiv şi se lasă atras de stilul de viaţă inconformist pînă la infracţiune. Crezînd că furtul de la cei bogaţi ar face dreptate celor săraci, iar actele delictive ar fi o manifestare a libertăţii, curajului şi bărbăţiei, trece, la propriu şi la figurat, frontiera spre zona interzisă. Dar aderarea sa la modul de viaţă al delincvenţilor din banda lui Zarco – droguri, jafuri, furturi de maşini… – sub noua identitate conferită de porecla Ochelaristu’ (sp. Gafitas), este vremelnică şi amatoristică. Are un suport prea fragil în iubirea sa pentru frumoasa Tere, care îl percepe, ca şi toţi ceilalţi, prin lentila diferenţei. Chiar dacă mai tîrziu, după ce revine în adevărata lui lume şi ajunge avocat de renume, integrat în chipul cel mai burghez în viaţa socială de „dincoace”, Ochelaristu’ avea să încerce eliberarea din închisoare a fostului său idol şi în acelaşi timp o relaţie stabilă cu sceptica şi misterioasa Tere, destinele celor doi interlopi se împlinesc în cele din urmă „dincolo”. Iar pentru ocazionalul lor prieten, natura relaţiilor dintre ei rămîne o neelucidată enigmă. Aşa cum fără răspuns la întrebările ce le tulbură conştiinţa obişnuieşte Javier Cercas să îşi lase personajele, o tactică narativă predilectă ce ilustrează ideea că romanul „nu este un gen al răspunsurilor ci al întrebărilor”, „este scufundarea într-o enigmă pentru a o face insolubilă, nu pentru a o descifra”.

Şi tot la frontieră, aceea care separă realitatea de ficţiune, se situează şi jocul metaliterar din Legile frontierei, constînd în dedublarea figurii scriitorului şi introducerea temei metaliterare a scrierii romanului în istoria narată. Iată cum: personajul protagonist, Ignacio Cañas, Ochelaristu’, ajuns la maturitate este scriitorul în impas, care ratează actul creator. Îşi propune să scrie un roman, axat pe propria sa aventură în lumea delincvenţei, de „dincolo” încheiată cu neaşteptata sa salvare de la arestare şi cu închiderea lui Zarco, apoi pus temporar în libertate, unde devine mitizat de presa de scanadal, transformat într-un personaj, „un Robin Hood al epocii sale” etc. Dar, conştient de imposibilitatea de a conferi scrisului său valoare estetică, apelează la un scriitor profesionist. Acesta îşi propune ca mai întîi să se documenteze în legătură cu faptele. În acest scop, realizează cîteva interviuri/anchete cu trei dintre personajele implicate, protagonistul/ avocatul Ignacio Cañas, alias Ochelaristu’, poliţistul/inspectorul Cuenca şi directorul închisorii din Gerona, unde s-a aflat închis Zarco (lipsesc, evident, intervenţiile personajelor care rămîn învăluite în mister, Zarco şi Tere). Intervenţiile intercalate ale acestora în dialogul cu scriitorul profesionist reconstituie caleidoscopic, la persoana întîia şi din trei perspective distincte, complementare, firul întregii poveşti. Ceea ce citim ar fi aşadar transcrierea relatărilor din cadrul interviurilor realizate de anonimul scriitor profesionist, de pe poziţia obiectivă a intermediarului neimplicat, o voce din off, de dincolo şi dincoace de trama cărţii încă nescrise. În calitate de destinatar intratextual al mărturiilor personajelor, el se află la frontiera între discursul oral şi cel scris. Metaliterară şi autoreflexivă, naraţiunea dobîndeşte astfel oralitate, în buna tradiţie cervantină şi urmînd exemplele mai recente ale argentinienilor Cortázar şi mai cu seamă Borges, care rămîne pentru Javier Cercas scriitorul cel mai admirat şi recitit. În fine, ca prim receptor al conţinutului neprelucrat al cărţii, personajul aestui scriitor – voce care întreabă şi umbră care ascultă –, se situează la frontiera dintre ficţiunea cărţii (pe care urmează să o scrie, dincolo de momentul documentării) şi o (pretinsă) realitate extraliterară într-o fază pretinsă drept premergătoare, dincoace de actul scrierii. Prin urmare, textul pe care îl citim se află la graniţa dintre un roman ratat şi un altul, încă nescris, proiectat în viitor.

Desigur, constatările de mai sus se referă la spaţiul intratextual, fictiv pe de-a-ntregul, în care naratorul îşi face jocul menit a crea iluzia realului, prin multiplicarea nivelurilor de ficţiune şi tehnica punerii în abis. Originalitatea demersului artistic al lui Javier Cercas exploatează o dinamică specială a termenilor din binomul realitate/adevăr-ficţiune. Autorul privilegiază, în chip diferit, fiecare dintre cei doi termeni. Mai întîi, realitatea-faptul real, istoric sau autobiografic şi perspectiva unui narator scriitor, alter ego al celui real, care îşi propune să scrie un roman, pornind de la experienţa proprie, cel mai adesea o revelaţie, un moment epifanic, o scenă cheie, implicînd şi un mister, o enigmă care incită la căutarea adevărului, a înţelegerii rosturilor, prin documentare şi investigare. Deopotrivă, ficţiunea, care se infiltrează la diverse niveluri ale tramei. Influenţează acţiunile personajelor în momente decisive ale vieţii: filmul serial chinezesc Frontiera albastră pentru Ochelaristu’ şi romanul lui Pérez Galdós pentru poliţistul/ inspectorul Cuenca, într-o primă percepţie/lectură le trezesc fiecăruia în parte acea neţărmurită admiraţie, care produce idoli la vremea tinereţii, este oarbă la defecte, dar nu rezistă la reconsiderarea cu luciditate la vîrsta maturităţii, capabile să perceapă defectele (clişeu răsuflat, sentimentalism, „o carte oribilă”, „am crezut că un ticălos era un erou”). Tot astfel, Zarco, prin mijlocirea, presei de scandal şi a televiziunii, creatoare şi ea de ficţiune ori de cîte ori făureşte „o imagine falsă”, avea să devină protagonistul unui film, Băieţii sălbatici, şi al unei cărţi, iar după moarte, un mit fals. Ficţiunea rămîne pentru Javier Cercas o temă de reflecţie permanentă, atît în spaţiul intratextual al romanului, cît şi în articolele din „El País” sau în eseurile cuprinse în volumul La verdad de Agamemnon.

În romanele lui Javier Cercas componenta estetică este o valoare intrinsecă a textului, care se ascunde sub aparenta ei absenţă pentru a susţine senzaţia de real. Cititorul are impresia că i s-au livrat fapte reale, iluzie creată prin trucul care ocultează ficţionalizarea. Dar sub aparenţa unei elaborări precare se ascunde o tehnică subtilă şi o originală structură narativă. Blocajul scriitorului ratat din Legile frontierei care recunoaşte „nu eram în stare să scriu cartea, în primul rînd pentru că deşi scriam adevărul, nimic nu suna a adevăr” împreună cu ideea unui roman proiectat în viitor şi în spaţiul extratextual, deci absent aici, creează impresia că textul din carte este neprelucrat. Cu această strategie narrativa, autorul pregăteşte surpriza finalului. La capătul lecturii sale, cititorul romanului Legile frontierei conştientizează că tot ceea ce a citit, cu senzaţia de a fi pătruns în laboratorul de creaţie, ca martor la geneza textului, nu este un bruion, ci chiar romanul în variantă finală. Deşi nu părea a fi literatură. Într-unul din articolele sale din „El País”, autorul îşi exprima convingerea că, „în literatura bună nimic nu sună a literatură, total sună a adevăr”, iar marea literatură este „ceea ce se situează chiar la marginea literaturii. Sau puţin mai încolo.” O reflecţie perfect valabilă pentru a defini Legile frontierei, roman construit cu meşteşug ascuns în fibra unei naraţiuni în care se simte pulsul realităţii, ca şi în toate celelalte romane ale lui Javier Cercas.

_____________

1 Soldaţii de la Salamina, Editura Humanitas, fiction, 2003, traducere de Cornelia Rădulescu (lansat la Institutul Cervantes, Bucureşti, în prezenţa autorului).
2 Viteza luminii, Editura Leda, 2009, traducere de Ileana Scipione.
3 Cea mai recentă, în 2014, este al şaptelea roman, El impostor, Literatura Random House. Barcelona.
4 Editura Humanitas, 2015. În original, Las leyes de la frontera, publicat la Randon House, în 2012, penultimul roman al autorului.
5 23 februarie 1981, tentativa de lovitură de stat din 1981 împotriva recent instauratei democraţii spaniole.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara