Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Izbânzile lui Peter Brook de George Banu

Ce i-a adus teatrului Peter Brook? Întrebare pe care ne-o punem azi, la aniversarea împlinirii a 90 de ani de viaţă. Parafrazând- o, m-aş întreba ce mia adus Peter Brook mie şi, deopotrivă, spectatorilor lui – mai cu seamă tineri şi tot mai numeroşi – din Europa şi de prin alte părţi ale lumii.
Ce le-a adus el celor ce l-au urmat pretutindeni în aventura sa teatrală, în căutările sale neobosite? Aş răspunde: o încredere nestrămutată în teatru, un teatru care a izbutit, datorită lui, să se situeze la răspântia dintre artă şi viaţă, un teatru care ne-a făcut să cunoaştem şi să trăim, cu fiecare spectacol, o „a doua viaţă”, mai concentrată, mai intensă şi mai împlinită decât cea de zi cu zi, un teatru care a reuşit să nu se dizolve în cotidian, ci să-l potenţeze. „Când am sosit mă simţeam obosit, vlăguit; acum, după reprezentaţia asta, plec înviorat, mi-am recăpătat forţele”, i-am spus într-o seară lui Brook, care nu a rămas insensibil la observaţia mea. „Asta şi voiam”, mi-a răspuns surâzând, cu surâsul lui luminos, nu lipsit de subtilitate. Brook a ştiut întotdeauna, fără niciun fel de demagogie persuasivă, cum să injecteze energie şi să însufleţească un public care a sesizat imediat dorinţa regizorului de a-l institui ca partener, de a-l face părtaş la ceea ce se întâmplă pe scenă, şi asta din pura plăcere de a fi împreună unii cu ceilalţi, actori şi spectatori. Teatrul lui Brook uneşte oamenii. În acest sens trebuie înţeleasă şi desolidarizarea lui de teatrul politic de care, în a doua jumătate a vieţii sale (în perioada pariziană, după mai 68), s-a îndepărtat, tocmai pentru a apăra – cum mi-a spus el cândva – „o valoare esenţială: ambiguitatea”.
După ce a fost marele regizor din anii ’50-’60 care a triumfat pe scenele din întreaga lume, Brook a hotărât să-şi acorde răgazul necesar căutării unor răspunsuri la întrebările care îl frământau încă de la începutul carierei sale. „Acum vreau să aflu ce este teatrul, iar dacă voi şti ce este înseamnă că voi şti şi ce va putea fi el în viitor”, afirma regizorul în pragul unei aventuri ce avea să-l poarte departe de Londra şi de propriile-i rădăcini. Importanţa acestei decizii constă în faptul că, deşi nu a acceptat niciodată să continue, resemnat, tradiţia, Brook nu a respins-o, ci, dimpotrivă, a reactivat-o şi a salvat-o. El nu a părăsit teatrul, ci i-a regăsit vitalitatea graţie unei libertăţi depline devenite regim de lucru, catalizator al experimentului, condiţie a înnoirii. Un teatru eliberat de constrângeri, un teatru organic, un teatru al acelei fluidităţi pierdute la atâţia alţi regizori, dar redescoperită la el, exaltată, protejată, veritabilă sursă a sentimentului comunitar împărtăşit de publicul brookian. Aici, prinşi într-o perpetuă mişcare circulară, ne regăsim printre ceilalţi, ne simţim integraţi, fără să uităm însă de noi înşine. Împlinire deopotrivă colectivă şi personală, datorată acelei magice încântări, acelei fericiri de care suntem cuprinşi când îi urmărim spectacolele.
Teatrul lui Brook a cultivat, mai mult decât oricare altul, asocierea dintre simplu şi complex. Regizorul şi-a propus să degajeze mai întâi un „prim nivel” accesibil tuturor spectatorilor, fără nicio excepţie, pentru a le oferi mai apoi unora posibilitatea de a accede la ideile cele mai îndrăzneţe şi la reflecţiile cele mai profunde în funcţie de aptitudinile, disponibilităţile şi resursele fiecăruia dintre ei. Căci spectatorii, reuniţi conjunctural în colectivitatea numită „publicul unui spectacol”, nu reprezintă totuşi o masă uniformă. Ea e multiplă, presupune niveluri diferite de percepţie şi de reacţie. Teatrul lui Brook caută să nu-i excludă, ci să-i asocieze pe reprezentanţii fiecărui nivel, graţie acestei treceri de la simplu la complex, constant căutată. Iată de ce Brook a izbutit, într-o mai mare măsură decât oricine altcineva, să instaureze alianţa durabilă dintre identitatea singulară a unui spectator şi multiplicitatea corală a unui public, alianţa dintre solitudine şi sentimentul comunitar.
Brook a adus pe scenă senzualitatea lumii materiale viu colorate descoperite în călătoriile care, punându-l în contact direct cu o serie de tradiţii culturale, îndeosebi africane, s-au constituit în experienţa sa cea mai bogată şi cea mai fructuoasă. A admirat textura şi coloritul ţesăturilor celor mai diverse, s-a desfătat privind dansuri străvechi, a aspirat cu nesaţ mirosul mirodeniilor exotice, s-a lăsat cu voluptate atras de freamătul pieţei publice, a stat alături de prinţi şi de oameni sărmani, a împărtăşit viaţa de zi cu zi a semenilor lui de pe alte meleaguri şi a ştiut să integreze concretul acestor existenţe în spectacolele sale policrome, capabile să reunească în jurul unui proiect comun actori de pretutindeni (din India sau din Burkina Fasso, din Japonia sau din Franţa) şi veşminte de pe toate meridianele. Iată un teatru ca oglindă a lumii cu multiplele ei faţete, o lume eterogenă şi dislocată a cărei unitate e reconstituită într-o sală, în faţa unui public ce recunoaşte astfel cu uşurinţă conglomeratul oraşului modern, veritabil amestec de elemente etnice disparate. Teatrul lui Brook adună, ca într-un curcubeu, culorile şi zgomotele străzilor, ale pieţelor, ale cafenelelor, refăcând pe platoul de joc compoziţia pestriţă a oraşului contemporan şi a locuitorilor săi.
Ani la rând, Brook s-a orientat către ceea ce el numea „teatrul formelor simple”, tocmai pentru a cunoaşte, recepta şi asimila – în spaţiul culturii milenare a altor civilizaţii decât cele europene – esenţa acestora, esenţă concentrată în aforismele unor gânditori şi în ritualurile moştenite de la înaintaşi. Brook nu şi-a propus să recupereze mijloace de expresie „exotice”, ci să regăsească acea relaţie familiară cu publicul „formelor simple”, indispensabilă şi în Europa, unde complexitatea multor experienţe teatrale îi intimidează pe spectatori tocmai prin absenţa comunicării directe, îndepărtându-i astfel de sălile de spectacol. Refractar la asemenea practici, Brook a căutat şi a găsit până la urmă ceea ce s-ar putea numi „teatrul originar”, teatrul care îşi întâlneşte spectatorii fără vreun prealabil cultural şi fără vreun ecran protector care să îi separe. Un teatru în care comunitatea se recunoaşte, regăsindu-se pe sine şi regăsindu-şi totodată strămoşii indiferent de unde ar fi ei, umbre binevoitoare a căror prezenţă în mijlocul nostru nu poate fi tăgăduită. Nu suntem singuri, nici pe scenă şi nici în sală.
Acest teatru bazat pe echipe cu o componenţă în continuă schimbare şi în care se menţin doar câţiva piloni stabili – actori distribuiţi în toate montările – se hrăneşte din plin cu ceea ce Brook a aşezat la temelia muncii sale de regizor: improvizaţia. Ea permite activarea unor resurse de creativitate pe care Brook le consideră „materia primă” a proiectului său, substanţa de unde acesta îşi trage seva, asigurându-i astfel coerenţa şi ferindu-l, totodată, de tirania unui autoritarism, a unor rigori ce l-ar putea condamna la imobilism şi închistare. Graţie improvizaţiei, spectacolele îşi păstrează intacte resursele lor ludice, evită riscul de a deveni opere imuabile, finite, osificate, destinate doar contemplării admirative şi nu acelei satisfacţii procurate de neprevăzutul jocului. Brook pariază pe improvizaţie. Şi îi salvează libertatea, virtute profundă a teatrului său.
Senzorial şi îndrăgostit de esenţe, teatrul lui Brook a optat pentru lumină, pentru acea „lumină orbitoare”, acel plein-feux la care nu va renunţa decât în ultimii ani. Căci lumina alungă teama şi crisparea, iar noi putem atunci să ne recunoaştem unii pe alţii, să formăm o comunitate care acceptă să înfrunte deopotrivă farse sau epopei cu sentimentul siguranţei depline şi împărtăşite. Urmărim împreună o poveste, înţelegem cât de grave sunt întrebările pe care le formulează sau cât de inspirat e răspunsul propus. Teatrul lui Brook şi-a sedus publicul ca teatru al atitudinii pozitive, al depăşirii obscurităţii, al victoriei asupra întunericului, al iluminării finale. Este şi sensul în care putem identifica în el influenţa marelui gânditor rus Gurdjieff, ale cărui idei au marcat atât de profund viaţa şi opera lui Brook.
Brook a cutreierat lumea jucând pretutindeni, în spaţii publice sau în locuri de care nu mai auzise nimeni. Însă când s-a încheiat epoca peregrinărilor şi a experimentelor şi când, la începutul anilor ’70, s-a stabilit definitiv în Franţa, şi-a dat seama că are nevoie de un spaţiu propriu, adaptat proiectelor sale şi relaţiilor pe care îşi dorea să le instaureze între actori şi spectatori. Descoperind în 1973 teatrul Les Bouffes du Nord, l-a conceput, pe de o parte, în raport cu spaţiul elisabetan – spaţiu vid, care l-a atras dintotdeauna – şi, pe de altă parte, în raport cu teatrul „à l’italienne”, de la care a păstrat structurarea pe niveluri a publicului. În această sală unică se află înscrisă toată estetica lui Brook. O putem citi şi identifica. Les Bouffes du Nord ne apare astăzi ca pecetea memorabilă a operei brookiene. Un mare om de teatru ca Brook ştie prea bine că locul unde e zămislită o operă devine amprenta durabilă a aventurii autorului ei, întipărită pe nisipul incandescent al unui prezent din care, cum spune Puck în Visul unei nopţi de vară, nu subzistă decât frânturi de amintiri răzleţe, precum cele care ne rămân din visele de peste noapte. Spectacolul naşte aceste amintiri într-un loc ce pare să-i fi fost destinat. Locul rămâne, visele se şterg, şi dacă se reînnoiesc apoi, la următoarea reprezentaţie, e şi mulţumită locului în care spectatorul se regăseşte.
La începutul anilor ’70, când Brook a venit la Paris, teatrul francez era dominat de „convingeri” şi „poziţii” ideologice pe care regizorul englez a refuzat să şi le însuşească. Privit mai întâi cu reticenţă de mulţi dintre colegii de breaslă, Brook a profitat de eşecul „ideologiilor” ca şi de pesimismul generat de utopiile neconfirmate pentru a promova ca valoare „ambiguitatea”, impunându-se astfel treptat pe scena intelectuală a vremii şi ajungând la poziţia centrală pe care o ocupă astăzi în Franţa. Nu a evitat bătălia, dar a dus-o senin, fără încrâncenare. Şi tot aşa a şi biruit.
Creaţia lui Brook s-a plasat în mod constant, ca şi aceea a lui Shakespeare, autorul său fetiş, sub semnul mobilităţii. O confirmă alternarea registrelor, variaţia genurilor, metamorfoza echipelor. Căci, repetă mereu Brook, „să rămâi la acelaşi nivel înseamnă să regresezi”. Dorinţa de a ne perfecţiona, pe noi înşine şi arta noastră, nu trebuie să ne părăsească nici o clipă. Brook nu a apărat niciodată doar o singură postură, cultivând permanent indispensabila „luptă a contrariilor”. În magnifica sa carte Oublier le temps, regizorul evocă o întâmplare emblematică: „În timpul primei mele vacanţe cu Natasha la Ischia, am cumpărat un tablou de la un băieţandru (…). În tuşe puternice de albastru de Prusia, el reprezintă un cal în galop avântându-se spre înaltul cerului; copitele nu ating pământul, capul i se arcuieşte spre spate într-o mişcare plină de nobleţe şi, în acelaşi timp, un al doilea gât, ieşit din acelaşi corp, se curbează peste alte picioare, de data asta tremurânde, astfel încât calul pare că-şi ia zborul, dar şi că, poticnindu-se, rămâne ţintuit locului. Cele două ipostaze simultane au acelaşi dinamism, saltul şi căderea se întâlnesc la jumătatea drumului în aer, încremenite parcă pe vecie. Această imagine atârnă şi acum pe peretele memoriei mele. De o extremă ambiguitate, ea constituie unul dintre simbolurile mele cele mai preţioase”. Într-adevăr, ea atestă dubla atracţie a regizorului faţă de „teatrul sacru” şi faţă de „teatrul brut”. Între cele două, Brook nu a ales: le-a reunit în „teatrul imediat”, expresie desăvârşită a artei sale, depozitar al adevărului său. Un adevăr care nu şi-a găsit o formă proprie, ca la Robert Wilson sau la Tadeusz Kantor, dar care şi-a demonstrat vitalitatea tocmai prin acest gust al relativului şi prin acest refuz al certitudinilor. El s-a hrănit din experienţa vieţii, din nevoia de a o depăşi şi totodată de a o salva în integralitatea sa. Jocul scenic ca joc al lumii a fost elementul constant pe care Brook nu l-a abandonat sau sacrificat niciodată. De aceea el a izbutit să reconcilieze un public iniţial dispersat; de aceea, la rândul lui, publicul acesta s-a bucurat să-şi reconstituie, fie şi doar pe durata unei seri de teatru, unitatea pierdută.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara