Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Istorii şi chipuri ale morţii de Simona Drăgan

Cristina Bogdan, Moartea şi lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016, 352 p.

Lumea veche românească, împărţită între cultura scrisă şi cea vizuală, se poate considera răsfăţată la un bilanţ al cercetărilor întreprinse: în ultimul secol, o serie de personalităţi de excepţie din domeniul istoriei, filologiei, folcloristicii sau istoriei artei i-au dedicat vieţi de laborioase cercetări, cu rezultate pe măsură. Interesul pentru trecutul medieval post-bizantin, care, în spaţiul Ţărilor Române, este împins până la începutul secolului al XIX-lea, continuă cu succes şi în rândul cercetătorilor mai tineri. Recent, din şcoala formată la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, a apărut o contribuţie esenţială la domeniul studiilor tanatologice dedicate lumii româneşti: o cercetare amănunţită de istoria mentalităţilor, literatură română veche, iconografie şi studii culturale, a cărei autoare, Cristina Bogdan, se distinge de ani de zile printr-o admirabilă activitate desfăşurată pe toate palierele profesiei universitare.

Cariera didactică a autoarei s-a coagulat relativ timpuriu în jurul câtorva cursuri fundamentale de istoria culturii şi mentalităţilor şi antropologie culturală, care i-au permis să urmeze coerent o axă de cercetare în care a putut include şi pasiunea sa de tinereţe, literatura română veche, ramificată în câteva direcţii conexe şi concretizată într-un doctorat de cultură veche românească şi iconografie, realizat parţial cu regretatul profesor Dan Horia Mazilu. Din experienţa unui masterat de medievistică, a cursurilor de vară ale Şcolii de Studii Medievale „Antim Ivireanul” de la Cozia, organizate în cadrul facultăţii urmate, şi a unor stagii de cercetare în Franţa, autoarea a evoluat în direcţia unor studii exhaustive, multidisciplinare, obsesiv de oneste, în care cercetarea de teren, marcată deseori de reveniri şi reconfirmări, devine pivotală în economia cercetării. În plus, din maxima dedicaţie oferită, cu cealaltă dimensiune a sa, catedrei, Cristina Bogdan a cules roadele unei munci susţinute şi pline de dăruire, de investiţie afectivă în cursuri şi cercetări studenţeşti, care i-au menţinut deschis apetitul cultural şi au adus-o în contact permanent cu noul.

Cartea sa recentă, despre viziunea asupra morţii în spaţiul românesc premodern, este o expresie elocventă a „statornicirii într-o idee”, respectiv asupra modului în care antecesorii noştri „se raportau la marea trecere” (p. 277). Miza cercetării este de maxim interes antropologic, de nu chiar terapeutic, de vreme ce aflăm încă de la Sfinţii Părinţi că „cea mai bună preparatio este (...) chiar cugetarea la moarte” (p. 113). Incursiunea în cuprinzătoarele straturi ale istoriei culturale recuperează epifenomenul multifaţetat al trăirii actului morţii, autoarea cercetând molimele din trecut, comportamentul uman în timpul pandemiilor, obiceiurile funerare la români, concepţiile privind călătoria sufletului după moarte şi credinţele privind şansele de salvare a acestuia, legendele populare privind posibile întâlniri şi dialoguri ale omului cu moartea şi, nu în ultimul rând, reprezentările iconografice ale morţii în arta bisericească.

Această carte pare a spune: nimic din ce are legătură cu moartea nu-mi este indiferent. Căci cine crede că, trăind în vecinătatea curentă a morţii (aşa cum se întâmpla în trecut), oamenii vechi acceptau uşor venirea ei, se înşeală. O dovadă în acest sens o constituie declasarea unora dintre ei în faţa ciumei sau tertipurile nedemne ale bătrânilor vizitaţi de moarte în legendele noastre populare, când nepoftitul (ba uneori chiar poftitul) vizitator este redirecţionat fără milă către o persoană mult mai tânără. Să fie oare acesta un efect al lipsei, pe aceste meleaguri, a acelor artes moriendi occidentale, aşa cum observă autoarea? Sau poate avem aici constatarea indirectă şi piezişă a absurdului morţii unor tineri, răpiţi prematur de hâda moarte, ce pare a fi greşit destinatarul? Dialogul omului răsăritean cu moartea este confruntat de mai multe ori, pe parcursul cărţii, cu modele occidentale sincrone, ca de exemplu în studiul dedicat dansurilor macabre, apărute în secolul XII în Occident, tot ca urmare a unor epidemii de ciumă devastatoare, când predicile eshatologice ale ordinelor călugăreşti cerşetoare ating paroxismul.

Dar nicăieri ca în artele vizuale problema morţii nu îmbracă forme mai explicite şi mai dramatice. Pe de o parte, pentru că vorbim, pe urmele lui Philippe Ariès, despre „realitatea iconofilă” a morţii (p. 26), materializată în „locuri ale memoriei celui dispărut” (ibid.), iar pe de alta pentru că toate monumentele vechi cu caracter funerar şi imaginea însăşi a „doamnei cu coasa”, aşa cum apare ea reprezentată pe pereţii lăcaşelor de cult, sunt invariabil supuse trecerii timpului şi riscului degradării, pierderii sau alterării voite. Pe acest palier al cercetării, lucrarea Cristinei Bogdan atinge cel mai profund nivel de implicare, chiar dacă cercetările ei nu vizează în principal reprezentări artistice patrimonializate, ci instan- ţierile morţii în iconografia populară, clasificate de Maria Golescu drept „patrimoniu secund” (p. 279).

Decupajul operat de autoare vizează cu predilecţie aşa-numite biserici de mir (cf. terminologiei istoricului Voica Puşcaşu), din perioada 1750-1850, adică ctitorii obşteşti care, neaparţinând voievodului, marii boierimi sau înaltului cler, s-au sustras programelor iconografice conservatoare, permiţând redarea pe pereţii exteriori ai pridvorului sau pronaosului a unor viziuni populare asupra imaginii morţii (de regulă, Moartea cu coasa sau Moartea şi şubredu Bătrân/cocoana împărăteasă/ Feciorul de împărat etc.). În perspectiva antropologică şi culturală asumată de autoare, între aceste biserici şi cele voievodale nu există nicio diferenţă calitativă, deşi, parcurgând catalogul bisericilor şi al reprezentărilor Morţii realizat în urma cercetărilor de teren, regret că lipsesc din grafica volumului cele mai vechi reprezentări ale Morţii (sec. XVII - înc. sec. XVIII) dintre cele întâlnite în mod direct de autoare. În plus, urmărind fişele detaliate ale imaginilor Morţii din bisericile vizitate, fişe ce inventariază ctitorii, zugravii, datarea bisericii, precum şi modul de redare figurală a Morţii, însoţit de regulă de o inscripţie, putem constata că cele mai vechi dintre ele, în perfectă corelare cu statutul mai înalt (boieresc sau clerical) al ctitorului, urmează reprezentarea iconografică tradiţională a Morţii în postura de cavaler al Apocalipsei, reprezentare care se şi impune drept cea canonică. Autoarea scrie un studiu foarte bun despre originile acestei reprezentări, apariţia sa târzie pe la mijlocul sec. XVI şi includerea marginală în iconografia bisericilor, cu interesante transferuri în pictura rusă şi athonită în siajul unor faimoase gravuri de Dürer, pătrunse, prin filtrul unei Biblii germane (sau olandeze?) şi în spaţiul ortodox. O astfel de reprezentare (a Morţii călare, ca cel de-al patrulea Cavaler din Apocalipsa Sfântului Ioan) se poate vedea clar, de exemplu, la biserica Jgheaburi, jud. Vâlcea, ctitorită iniţial în sec. XV, dar rezugrăvită după reclădirea din 1827 (posibil după indicaţii canonice conforme cu originalul).

În studiul final al volumului, latura confesivă a pledoariei pentru salvarea de la distrugere a patrimoniului artistic sătesc ne semnalează o conştiinţă şi un caracter: „Am întâlnit imagini distruse, îndepărtate, şterse, scrijelite, bucăţi de zid căzute cu tot cu fresca ce le acoperea cândva sau, chiar mai rău, ascunse sub groteşti reprezentări, fără nicio legătură cu modelul original”; „Priveşti obiectul ajuns până la tine şi ar trebui să poţi desluşi firesc, ca în cercurile interioare ale copacului, toate straturile istoriei şi toate semnele comunităţilor care s-au folosit de el într-un anumit fel. Rănile memoriei sunt uneori adânci: zăboveşti îndelung asupra obiectului ruinat (de timp, de foc sau de mâna neînţelegătoare a omului) şi doar forţa imaginaţiei îl mai poate recompune. Când însă l-ai văzut aşa cum era şi îl redescoperi aşa cum n-a fost niciodată şi nu îi este propriu a fi, te simţi deposedat. Cercetările de teren m-au făcut adesea să trăiesc sentimentul că am fost lipsită de moştenirea mea vizuală” (p. 272). Din fericire, Cristina Bogdan poate face mai mult decât erudite analize iconologice: materialele ei promit să se transforme în baze documentare pentru cercetări viitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara