Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
ISTORII de Doina Cetea

Furtuna

Un vânt puternic
Năvăli dinspre pădure
Frunzele se răsuceau bezmetic
Deasupra
Via îşi întindea corzile
Sevele dulci se scurgeau
În butuc, în iarba verde
Ce-i ţinea de urât
Rădăcinii adânc înfiptă
Sub casă.
Dacă vântul ar ridica
Via la ceruri
S-ar înălţa cu ea şi casa
În care se ascund şerpi vorbitori
Şi şoareci tainic strângători
Păianjeni iscoditori
Dar, mai ales, perna
Pe care capul cărunt al mamei
Se odihnea.
Timpul a ros încet, încet
Până la ultimul fir ţesătura
Pe care mama o strângea în mâini
Şi visa, ne visa...

Dacă vântul ar ridica această corabie
În văzduh, aici ar fi noapte.
O noapte în care s-ar auzi
Doar tânguiri de cucuvea.

 

Cârtiţa

Toată grădina era a cârtiţei.
Turnuri de aer
Zeci de muşuroaie
Primeneau labirintul oarbei.
Numai ea ştie, ofta Floarea Iancului,
Unde şi când va veni din nou
Şi va simţi neputinţa
Celui care nu stăpâneşte
Tunelurile lungi
Ce-mi străbat curtea
Grădina şi câmpul.
Zile şi nopţi am stat în genunchi
Şi-am pândit-o
Cu sapa, cu hârleţul,
Am aşteptat-o cu furca
Să-şi scoată pământul.
Dar dimineaţa
O nouă poartă se deschidea
Spre lumea ei subpământeană.
Peste genunchii mei
Crescuse iarba
Şi mâinile-mi erau ca două vreascuri.
Las-o,
Şoptiră frunzele nucului
Las-o în plata ei!

Oarba duce morţilor
Aerul curat al zilelor şi nopţilor lumii.

 

Topirea zăpezii

Nimic nu-mi plăcea
Mai mult
Ca topirea zăpezii
Sub razele soarelui tânăr.
Era ca o vată de zahăr
Dispărând sub cerul gurii.
Apele zăpezii scoteau din pământ
Floricele albastre, albe şi roşii
Mărgele înşirate la gâtul colinei
Şi ne împleteam cununi din ele
Le atârnam pe mâini
Prin părul răvăşit de vânt
Vedeam în zări până departe
Şi ascultam cum se înalţă râul
Din pământ.
Totul era viaţă
În cimitirul vechi uitat de moarte.
Prunii îşi lăsau mugurii să crească
Pârâiaşe tăiau albii
Cât degetul de late
Şi prin ele strigoii se strecurau în adânc.
În fiecare dimineaţă
Deasupra capului meu
La înălţimea nucului
Apărea un curcubeu.

Aşa povestea Badea Ioan al Cucului
Venirea primăverii.

 

Meteo

La noapte va fi ninsoare
Zise Ştefan a Costii.
Ursul şi-a văzut umbra
Şi-a intrat din nou
În bârlogul căptuşit
Cu frunze de stejar, muşchi cafenii,
Ierburi mirositoare...
Nici vulpea n-a trecut apa,
Şopti Anuţa Mitrii,
Podul de gheaţă s-a spart
Sloiuri curg şi se agaţă în rădăcini, la
mal.
Vântul bate rece dinspre Scudu
Şi norii cei plumburii
Vestesc zăpadă.
Ursul visează mure şi miere,
Mai spuse Ştefan.
Iar vulpea – găini mari şi grase
Adăugă Anuţa
Ascultând clopotele.

Bat pentru Ileana Florii
Care a trecut unda râului Lethe.

 

Confesiune

Tată,
Într-o noapte senină
Din această vară
Te-am văzut în căruţa
Trasă de caii albi ai Medrenii
Şi Nicolae ţinea frâul
Să nu vă rătăciţi.
Carul Mare şi Carul Mic
Vegheau trecerea voastră
Printre stele.
I-am văzut şi pe cei doi
Care ţi-au apăsat perna
Peste faţa însângerată
Şi te-au aruncat cât au putut de sus.
Stăteau pe marginea unui hău
Peste care o pânză de păianjen
Aştepta să-i cadă prada.
La pândă stăteau scorpioni
Adulmecându-i
Şerpi cu aripi, încolăciţi
Ascuţindu-şi limbile
Veniţi, veniţi, şuierau,
Vă aşteaptă veninul din noi
Veninul din voi.
Şi-au căzut două muşte
În paharul cu vin.

N-ai de unde să ştii,
Tu eşti în ceruri, tată,
În căsuţă cu Nicolae
Şi povesteşti despre mine
Despre altarul
La care slujeai
Şi unde cerul era lângă tine
Şi ale îngerilor oşti.
Într-o zi, tată, ne vom întâlni.

Ai să mă recunoşti?

 

Miron al caprelor

Pe cărarea şerpuită
Ninsă de nisipul mărunt
Desprins din Bolţon
Dealul sterp, bizar
Perfect ondulat,
Cu pietre albe strălucind
Noaptea
Când lupii şi luna
Încing dansuri nebune
Mi-a apărut în faţă
Miron al caprelor.
Jumătate stâncă
Jumătate fiară
Singur locuitor al lumii
Pe care-o ţinea în pumnii strânşi
Între nodurile degetelor
Strămoşi ridicaţi din adâncuri.
Împrejurul capului
Cunună de oase avea
Greu să le numeri
Şi din toiagul lui înfrunzit
Curgea sângele lupului
Pe care-l purta guler uriaş
Ca-ntr-o poveste.

Pe cărarea şerpuită
El rătăcit
Eu rătăcită.

 

Miron. O poveste

Miron, ciobanul turmei de capre,
Ţinea în mână un toiag
Şi-l învârtea cu mândrie
Deasupra capului
Şi ne spunea că Moise
Pe malul Nilului
Cu el înfrunzea copacii
Ori întuneca cerul
Şi aducea potop de lăcuste
Iar norii cu burţile negre
Pline de broaşte
Se lăsau peste câmpuri şi case.
Miron ne spunea
Că toiagul pe care-l avea
Apă din adâncuri
De piatră scotea
Şi vântul dimineţii,
Zefirul ce mângâie iarba
Pornea.
Priviţi, priviţi ne şoptea…
Noi, copiii flămânzi de poveşti
Vedeam două hăuri negre
Săpate în inima dealului
Iar din spărtura norilor
Toiagul magic
Cobora deasupra pomilor
O pânză albastră
În care se prindeau păsări şi fluturi.
În liniştea ce se lăsa
Auzeam lupul, urletul fiarei
Pe care toiagul vrăjit
A răpus-o
Când rupea
Iedul din turmă răpit.

Ascuns printre frunze
Alt lup ne privea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara