Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Istorie urbană şi vizionarism: o privire înţeleaptă de Simona Drăgan

Gustavo Giovannoni, Oraşele vechi şi noul urbanism, trad. Cristian Severin, Gemma Total Advertising, Bucureşti, 2016, 312 pag.

Oraşul, spunea Roland Barthes în anii textualismului, este şi el tot un discurs. Dar, ca să citeşti în el şi să-i pricepi semiotica dificilă, este nevoie de multă pricepere. Urbanismul este o ştiinţă complicată a locuirii, a dezvoltării, a dialogului dintre istorie, confort, politică şi cultură. Istoria oraşelor este, fără doar şi poate, o istorie a omului, iar recuperarea unor file pierdute din trecutul lor este un act cultural care ne poate împiedica uneori să privim sau să acceptăm viitorul.

Aşa au simţit la un moment dat, pe la începutul secolului XX, chiar şi italienii, în vremea când futuristul Marinetti decreta frumoasa Italie „un uriaş Pompei”, „o ţară a morţilor”, declarându-i război şi numind tradiţiile, istoria şi preţioasele ei antichităţi „tumoarea canceroasă a profesorilor, anticarilor şi arheologilor”. Aceste acte teribiliste de avangardă reflectă totuşi nu numai un spirit trecător (al vârstei sau al veacului), ci şi o serioasă derivă prin care, răsfoind istoria şi teoria urbanismului, vedem că italienii au trecut cam prin aceeaşi vreme, provocaţi de război, de ideologia fascistă şi de cuceririle tehniciste ale urâtului secol XIX.

În acest context, arhitectul şi urbanistul Gustavo Giovannoni (1873- 1947) trebuie recuperat fie şi cu mare întârziere, pentru meritul de a le fi reamintit italienilor, în lucrarea sa de maturitate, Vecchie città ed edilizia nuova (Torino, 1931), că „aproape singura ‚materie primă’ a Italiei este arta, şi marele său titlu nobiliar este istoria” (ed. rom., p. 166). Redescoperit graţie unei docte emule, doctor în filosofie, franţuzoaica Françoise Choay, el a apărut în acest an tradus şi în româneşte de arhitectul Cristian Severin, într-o ediţie însoţită de câteva note specializate binevenite (dar şi de greşeli de ortografie regretabile).

Având studii avansate de inginerie civilă, matematică-fizică şi electrotehnică, igienă publică şi istoria artei, Gustavo Giovannoni a fost fondator de şcoală, activist urban şi iniţiator de proiecte arhitecturale, legi şi regulamente urbane. Cu peste 700 de titluri publicate, el a contribuit indirect inclusiv la elaborarea viitoarelor principii ale Cartei de la Veneţia din 1964 (pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi siturilor istorice). Poate tocmai datorită impresionantei şi variatei sale formaţii profesionale, a putut găsi, la început de secol XX, acea poziţie echilibrată care le lipsea atât „monomanilor” modernişti, cât şi conservatorilor obtuzi. Unii visau să proiecteze oraşe ideale, călcând totul în picioare în numele simplificării şi uniformizării, ceilalţi erau convinşi că trebuie salvat, indistinct, chiar şi ultimul rest de zid vechi de incintă sau fragment anonim de zidărie, opunându-se invariabil oricărui proiect de asanare sau modernizare urbană. Giovannoni s-a situat în descendenţa lui Camillo Sitte, teoretician urbanist austriac de mijloc de secol XIX, creator de şcoală, urât de modernişti şi iubit de postmoderni, care a pledat (la vremea lui cu succes) pentru menţinerea „poeziei” oraşelor vechi, a neregularităţilor şi principiilor organice pe care au crescut şi s-au dezvoltat acestea.

Totuşi, în familia eclectică de spirite din care se revendică, o bună parte din tezele lui Giovannoni respiră un fond comun de idei şi cu arhitectul modernist Marcello Piacentini (1881-1960), cu care a şi lucrat la câteva proiecte de sistematizare urbană din Roma. În pofida înregimentării stilistice a acestuia printre modernişti, Giovannoni îl recomandă, împotriva lui Le Corbusier, pentru ceea ce el va numi l’altro modernismo, conaţionalul său dovedind tuturor, în proiectul noului Centru Civic din Bergamo, realizat în anii 1920, că ştie să dialogheze armonios cu istoria.

Ideea fundamentală a cărţii din 1931 a lui Giovannoni (astăzi de neconceput altminterea) este că noile oraşe trebuie să se dezvolte disjunct de centrele istorice. Ca arhitect, urbanist şi inginer, cunoscător profund al funcţiunilor oraşului, Giovannoni a fost sigur de la bun început că menţinerea centrelor vechi ale oraşelor ca centre comerciale şi financiare ar duce în timp la lenta lor distrugere. Totodată, a fost convins şi de faptul că vechile structuri nu sunt principial apte să preia noile funcţiuni ale oraşului nou, ceea ce ar fi produs un eşec edilitar şi multă frustrare.

În plus, definind urbanismul ca „arhitectură a maselor mari, având construcţiile drept elemente şi spaţiile drept suport” (p. 80), Giovannoni a promovat contextualismul urban (l’ambientismo), adică unitatea monumentului cu spaţiul înconjurător, punând accent pe reînvierea stilului vernacular în arhitectură, în opoziţie cu modernismul formal, rece, sclerozant, care nu ţine seama de moştenirea istorică. Din ideea, susţinută pe urmele lui Piacentini, că Roma este un oraş mai degrabă pitoresc decât grandios şi că frumuseţea unui monument istoric depinde într-o măsură considerabilă de plasarea lui în peisaj şi într-o ambianţă arhitecturală coerentă, a rezultat ideea conservării şi a salvării, pe cât mai mult posibil, şi a „arhitecturii minore” (concept propus de Giovannoni în 1913), de unde, avansând pe spirala teoriei urbane, a ajuns la conceptul mai larg de patrimoniu urban.

La scara întregii istorii, Giovannoni vede pe bună dreptate artele minore şi clasele sociale de jos ca fiind mai conservatoare decât clasele sus-puse şi, respectiv, decât arta monumentală sau aulică, un motiv în plus pentru care a pledat în favoarea salvării masive a ţesutului urban (metaforă introdusă în urbanism de John Ruskin şi Camillo Sitte). Deşi, ca tratat de urbanism, cartea lui formulează principii general valabile, sutele de exemple şi micile studii de caz (în special asupra Romei) enunţă un punct de vedere italian, care, din punct de vedere stilistic şi antropologic, se opune „barbariei” goticului francez şi german, dar şi colmatării metropolelor americane în spaţii foarte aglomerate, cu o demografie explozivă. Giovannoni îşi exprimă oroarea faţă de excesul elansărilor pe verticală, nu doar în contextul (de înţeles) al riscurilor seismice de pe teritoriul Italiei, ci şi ca opţiune post-renascentistă pentru raporturi echilibrate cu mediul înconjurător. Tot un punct de vedere italienist se întrevede şi în opoziţia faţă de concepţiile urbanistice franceze, apreciate la un moment dat ca „vaste, dar goale compoziţii, a căror rigiditate a generat mai târziu toată banalitatea modernă” (p. 62). Totuşi, este interesant că pe baronul Haussman îl creditează pentru proiectul „înţelept” propus lui Quintino Sella pe la 1870, de extindere a Romei la nord, neaplicat însă din cauza unei oarecare conjuncturi istorice.

Deşi un înţelept, mare iubitor al trecutului, Giovannoni a insistat pe „aplicarea cuceririlor celei mai utile ştiinţe, igiena” (p. 81), dovedind astfel un neoconservatorism urban suplu şi vizionar. Italianul a urmărit sistematic aplicarea principiilor igienismului modern la vechile structuri urbane, convins că aceasta este singura cale de a le prelungi viaţa şi de a construi totodată un limbaj comun cu prezentul. Insistenţa lui pe aceste principii l-a ajutat totodată să nu se blocheze în miopia conservatorismului arheologic extrem: „Recalificarea socială şa centrelor vechi, n.m.ţ are drept obiective eliminarea din zonele centrale a locuinţelor foarte sărace, a lupanarelor şi a crâşmelor, a hotelurilor promiscue” (p. 249). Autorul a pledat astfel pentru conservarea şi însănătoşirea ţesuturilor urbane vechi, după principii aproape medicale şi fiziologiste: salubrizare, decompresia spaţiilor, desaturarea micilor artere de circulaţie prin limitarea şi devierea traficului din centrele vechi, deschiderea (sau, dimpotrivă, închiderea) unor perspective, aerisirea unui cvartal prea dens prin „rărire urbană” sau construirea unui spaţiu verde (după clasica asemănare a parcurilor sau grădinilor cu plămânii).

Cel mai adesea, când călătorim în oraşe istorice, vedem aplicate aceste principii. Dar ochiul obişnuit nu este antrenat să vadă foarte bine palimpsestul urban, cum nici istoria, fără s-o cauţi, nu vorbeşte de la sine despre trecutul unui loc.