Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Istoria unui destin confiscat de Nicolae Mecu

Mioriţa Baciu Got,
Istoria unui destin confiscat. Tatăl meu, martirul neştiut Viorel Baciu,
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013
(443 pag. , urmate de un album de fotografii şi facsimile).

Scriind cartea al cărui titlu îl dă şi pe cel al comentariului de faţă, Mioriţa Got săvârşeşte nu numai un act de pietate pentru părintele său, preotul grecocatolic şi profesorul de limba română Viorel Baciu. Iniţiativa sa de a scrie – restitutivjustiţ iar – despre „martirul neştiut” care i-a fost tată are o bătaie mai lungă. Ea vizează uriaşul număr de martiri ai suferinţei şi jertfei cotidiene sub comunism.

Era firesc ca, în anii scurşi de la căderea comunismului, atenţia obştească (autori, editori, media, public) să fie focalizată pe marile victime ale fostului regim: morţii şi desfiguraţii închisorilor, luptătorii ucişi în Carpaţi sau în Valea Piersicilor, tinerii căzuţi în decembrie 1989. Istoria românească de după Al Doilea Război Mondial nu a „confiscat” şi distrus însă doar aceste destine ce alcătuiesc, prin radicalitatea jertfei lor, cel mai de sus cer al panteonului nostru, dar şi mulţimea, formată cel mai adesea din anonimi purtători ai suferinţei şi jertfei mute în numele unor valori care, puse la index, au continuat totuşi să-i vertebreze şi să-i verticalizeze – pe ei, dar şi pe cei din jurul lor. Cine va număra şi nominaliza vreodată victimele exproprierilor şi naţionalizării, ale ofensivei necruţătoare împotriva „chiaburilor” şi ale colectivizării, ale celor cărora, pe motive de origine socială, „de clasă”, li s-a refuzat accesul în învăţământul mediu şi în cel superior, ale – în sfârşit, deşi enumerarea pare nesfârşită – şirului de urmaşi ai tuturor categoriilor de inculpaţi, erezi nevoiţi să poarte o viaţă povara stigmatului?

În rândul acestor „martiri neştiuţi” se numără şi eroul cărţii Mioriţei Got. În ce a constat tributul său de suferinţă aflăm atât din documente (în primul rând din dosarul de urmărire al Securităţii), din zecile de mărturii ale unor contemporani – ierarhi, prieteni laici, elevi –, ca şi din naraţiunea biografică pasionată, dar probă, alcătuită de autoare. Preotul şi profesorul Viorel Baciu a fost un produs tipic al spiritului Blajului, patronat de umbra luminoasă a lui Timotei Cipariu, condensată aproape aforistic în formula: „au ţinut mai mult la limba şi la istoria poporului român decât la propria viaţă”. Era fiu de ţărani şi ginere de preot grecocatolic; devenise el însuşi preot în 1948, puţin înainte ca regimul comunist să scoată în afara legii acest cult întru care fusese hirotonit. Refuzând să devină un renegat, acceptă prigoana, şi vreme de doi ani trăieşte ca un „fugar”, ascuns „în pivniţe, poduri şi grajduri ori rătăcind nopţile prin păduri şi lanuri de porumb”, urmărit de Securitate. Revenit în... libertate, ca pentru a-şi şterge urmele se strămută împreună cu familia la Mediaş, dar va fi urmărit de Securitate până târziu, în anii ’80, şi chemat periodic la interogatorii. Selectând din depozitul de mărturii, Mioriţa Got reconstituie câteva scene exemplare pentru bărbăţia morală a anchetatului, din care selectez, la rândul meu, una (p. 53-54): „Chemat pentru a nu ştiu câta oară la sediul Securităţii din Mediaş, răspundea întrebărilor aşezat pe un scaun, în faţa unui birou pe care era montat un bec puternic, a cărui lumină orbitoare îi venea direct în faţă. Adresându-i-se cu voce înaltă şi încercând să-l intimideze, brusc ofiţerul a ridicat ameninţător mâna asupra lui, gata să-l lovească. În clipa aceea, fără urmă de ezitare, tata i-a prins braţul ca într-o menghină şi i-a spus răspicat: «Domnule colonel, nu îndrăzni cumva să te atingi de mine, pentru că eu mi-am vărsat sângele pentru această ţară!». Lovindu-şi demonstrativ mâna stângă, la care în urma rănilor suferite pe frontul Ungariei în 1944 rămăsese cu numai patru degete, tata a adăugat calm: «Nu îndrăzni, căci gestul dumitale mă va obliga să ripostez, iar acasă mă aşteaptă patru copii care vor rămâne fără tată». Oprindu-şi atunci braţul în aer ca fulgerat, ofiţerul a dat doi paşi înapoi şi i-a permis părintelui meu să plece”.

Dramatice sunt şi alte secvenţe, precum aceea a săvârşirii zilnice a liturghiei, pe ascuns, într-un dulap, sau cea în care e descrisă condiţia mizeră a şcolii şi elevilor unde Viorel Baciu predă româna: „Climatul de aici te trimitea cu gândul la universul scrierilor lui Dostoievski, cumva inspirând ideea că ar fi posibil ca tocmai răul acela adânc să aducă binele, că – de ce nu? – tocmai existenţa abjectă, destinul absurd al acestor tineri sunt menite să atragă reuşita” (p. 56).

Pas cu pas, cartea reconstituie o existenţă hăituită şi, totodată, o strategie a rezistenţei nespectaculoase, dar poate tocmai de aceea mai tenace şi definitivă. În pofida laţului care nu dispare niciodată din jurul său, preotul şi dascălul coagulează în preajmă o lume, pe care o simţi „iradiată” de ideile sale încărcate de patos moral şi, nu o dată, de distincţie intelectuală. Nu întâmplător, reproducând o parte din corespondenţa tatălui şi rememorând vizitele primite de el, autoarea cărţii îi enumeră pe Alexandru Todea – viitorul cardinal – şi pe alţi ierarhi, ca Ioan Suciu şi Dumitru Neda, sau pe „laicii”, valoroşii universitari clujeni Romulus Todoran, Viorica Pamfil, Carmen Vlad sau Mircea Borcilă. O lume care însă cuprinde în cercurile ei şi un număr din ce în ce mai larg de conştiinţe în formare. Şi dacă preotul interzis oficial îşi expune învăţătura sub vălul unei retorici a sugerării, dascălul a putut-o face într-una mai directă, ambele la fel de încărcate emoţional şi pedagogic.

Portretul care se constituie din totalitatea faptelor structurate inteligent de Mioriţa Got este al unui apostol autentic, în admirabila, inimitabila tradiţie ardeleană; şi se decupează cu atât mai pregnant pe fundalul deceniilor de dictatură atee, antinaţională şi antiintelectuală. Cuvintele scrise de Vladimir Tismăneanu în concisa, dar penetranta şi ataşanta sa prefaţă, intitulată Suferinţă, adevăr şi salvare: despre preotul-profesor Viorel Baciu, pot conta ca o concluzie a cărţii şi ca o exactă, avizată definire a locului ei în memorialistica noastră anticomunistă: „Acest volum este o contribuţie indispensabilă la înţelegerea strategiilor salvării spiritului, deci a sinelui, a Eului moral, atunci când bezna ajunge să pară eternă, când cinismul oportunist face ravagii, când prea puţini întrezăresc o lumină la capătul tunelului. Îl recomand din inimă tuturor acelora pentru care libertatea şi demnitatea fiinţei umane sunt valori veşnice, esenţiale şi nonnegociabile. Martirul neştiut Viorel Baciu, alături de preoţii grecocatolici, a oferit un exemplu de onoare în timpuri în care atâţia au ales calea opusă, a dezonoarei”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara