Numărul curent: 29

Literatură:
Istoria unei antipatii – E. Lovinescu şi Gala Galaction de Ion Simuţ


O antipatie nu are, în mod normal, istorie. Este aceeaşi, fără variabilităţi, de la început până la capăt, iraţională şi în termeni ireconciliabili. Debutează brusc, de la prima confruntare a partenerilor, legaţi pentru totdeauna printr-o repulsie inventivă în explicaţii imaginare, de ochii lumii, dar care au rădăcini întortocheate împlântate insidios într-un sol ignorat cu bună ştiinţă ca prea prozaic. Aşa s-a întâmplat în atitudinea lui

E. Lovinescu faţă de Gala Galaction, de la început violent repulsivă. Totuşi, această antipatie a avut o istorie, într-un regim special, cum prea rar se întâmplă. A debutat cu episoade de negaţie furtunoasă, aproape inexplicabilă, şi a sfârşit înţelept în Istoria... din 1937 printr-o toleranţă în care abia se mai văd urmele maligne ale vechii şi devastatoarei intoleranţe.

Pe cât sunt de fireşti şi de previzibile subiectele Iorga sau sămănătorismul în rândul revizuirilor lovinesciene, pe atât de nefiresc şi nejustificat mi se pare, ca obiect al contestaţiei în trei numere din august 1915 în "Flacăra", debutul lui Gala Galaction cu volumul de povestiri Bisericuţa din Răzoare, apărut în 1914 sub patronajul revistei "Viaţa românească" şi deci al lui G. Ibrăileanu, adversar activ al lui E. Lovinescu. În revistă, articolul apare cu dedicaţia "D-lui Barbu Delavrancea", al cărei tâlc îl desluşim mai târziu, când înţelegem că el se face vinovat de o opinie favorabilă pentru premierea volumului de proză de către Academie. Gala Galaction, aflat (repet!) la debut, constituie obiectul unei negaţii furibunde, iar toată argumentaţia se rezumă la excesul neologistic, probat printr-o avalanşă cu totul exagerată de exemple. Titlul enigmatic al articolului de revizuire prematură, S. P. L., s-ar traduce prin "Societatea pentru Protecţia Limbii", societate care ar trebui să fie Academia, iar aceasta în loc să ne apere de o monstruozitate, cum este volumul de povestiri Bisericuţa din Răzoare, o premiază: "Dintre scriitorii noştri de azi, nimeni nu pângăreşte limba română cu o stăruinţă mai barbară decât dl. Gala Galaction" - afirmă tăios şi prăpăstios criticul. Abia dacă vede câteva "părticele de frumos înecate în putregaiul unei limbi corupte", singurele care rezistă fiind povestirile Moara lui Călifar şi La Vulturi!. În rest, o deşănţată lipsă de talent literar şi "crimă împotriva limbei"; se găseşte ceva acceptabil totuşi în "poezia fantastică" şi atât. Niciodată nu a primit E. Lovinescu cu atâta cruzime şi ostilitate un debut. Nu se susţin nici un sfert din reproşurile de stricare a limbii, formulate la adresa foarte tânărului prozator Gala Galaction. E. Lovinescu alunecă aici, prin acuzele cu totul exagerate, într-un dogmatism lingvistic, un conservatorism antineologistic preluat parcă în mod direct, prin contaminare, de la N. Iorga, unul din constanţii săi adversari ideologici. Mai târziu, când va începe ediţia definitivă de Critice, va repudia acest conservatorism lingvistic, de care se considera vinovat în prima tinereţe, şi va adopta cu multă îndrăzneală neologismele. În 1915, conservatorismul era un bun paravan după care îşi putea ascunde antipatia. Articolul de revizuire drastică a prozei lui Gala Galaction, cu singurul argument al excesului neologistic, va trece întocmai în prima ediţie, din 1916, a volumului IV de Critice, şi, cu unele prescurtări, modificări şi atenuări, şi în ediţia definitivă a revizuirilor din volumul VI de Critice, în 1928. După mai bine de un deceniu, criticul renunţase la purism şi milita pentru restaurarea neologismului în drepturile sale depline, după cum mărturiseşte în volumul II din Memorii, capitolul III, recunoscându-şi numai parţial greşeala: "Iluziunii puriste i se datoresc, în parte, şi atacurile aduse limbii lui Galaction, deşi, în cazul său, prezenţa neologismului era agravată prin banalitatea ziaristică şi prin asocierea lui cu alte cuvinte arhaice, dăunătoare unităţii stilistice". E o parţială recunoaştere a vinei în receptarea prozei lui Galaction, chiar un început de disculpare, dar urmată de o persistenţă în păcatul acelei disproporţionate acuze. Adevărul este că în 1914-1915 Gala Galaction era mai modern în expresia lingvistică şi mai îndrăzneţ în adoptarea neologismului decât E. Lovinescu. Pe acest teren criticul a pierdut bătălia, dar tocmai de aceea pare să fi păstrat mai acerbă antipatia, care se alimenta din zone obscure. Dacă "iluziunea puristă" nu mai persistă în 1928, când apare al şaselea volum din ediţia definitivă de Critice, cu tabloul sintetic al revizuirilor, de ce mai este păstrat articolul despre Gala Galaction cu aceeaşi argumentaţie?

Încerc să înţeleg de unde vine, prin ce se motivează această enormă nedreptate pe care o săvârşeşte E. Lovinescu în 1915 la adresa excelentului debut al lui Gala Galaction. Desigur că atunci, în 1915, E. Lovinescu nu avea de unde să ştie că acesta va rămâne, nu numai pentru contemporani, dar şi în posteritate, cel mai bun volum de proză al productivului Gala Galaction. Subiectul unui debut, oricare ar fi fost el, nu avea ce căuta în rândul revizuirilor, după un articol despre dominaţia tiranică a sămănătorismului şi înaintea unui articol despre Titu Maiorescu, una dintre personalităţile cele mai prestigioase şi mai autoritare ale momentului. Între Nicolae Iorga şi Titu Maiorescu, ce miză a negaţiei putea reprezenta debutantul Gala Galaction? Nici una! Prima cauză a acestei negaţii violente o constituie - înclin să cred, fără a inventa - o antipatie iremediabilă a lui E. Lovinescu faţă de Gala Galaction, o antipatie ce-şi căuta forme onorabile de motivaţie publică.

Galaction, cel vândut nemţilor în timpul primului război, va fi şi cazul cel mai flagrant şi mai frecvent invocat în campania revizuirilor morale. Tot în "Flacăra", la o distanţă de numai câteva luni, în numărul din 12 decembrie 1915, Gala Galaction va fi atacat din nou. Aversiunea lui Lovinescu faţă de el se va menţine constantă aproape două decenii. Abia după 1935 se va stinge treptat, nu fără sechele, pe care le pot observa numai "specialiştii".

Nu-i lipsit de utilitate, pentru a găsi o altă explicaţie acestei aversiuni mult prea puternice, suspect de persistentă, să citez un fragment din portretul pe care criticul i-l face lui Galaction în volumul I din Memorii, capitolul XXIX: "Un ortodox militant, care în tinereţe a prefaţat romane profanatoare de cele sfinte şe vorba de prefaţa lui Galaction, sub numele real de Grigore Pişculescu, la romanul lui N. D. Cocea Poet-Poetă, 1898 - n. n.ţ, şi care acum practica sionismul şi se menţinea încă în atmosfera imorală a prieteniei cu Bogdan-Piteşti, îmi da de bănuit. Poate că şi această legitimă suspiciune a influenţat cu ceva cele trei articole ale mele din ŤFlacărať împotriva literaturii sale, scrise cu o virulenţă ce-şi depăşea obiectul şi lăsau, pe nedrept, impresia unei chestiuni personale". E. Lovinescu încearcă aici imposibilul: să dea o motivaţie obiectivă unei antipatii. Criticul ar vrea să pună totul în seama unei incoerenţe de personalitate a prozatorului. Dar, târziu, în 1930, de când datează primul volum de Memorii, numeşte foarte bine principalul defect al articolului său din 1915 despre Galaction, defect a cărui recunoaştere trezeşte o nouă suspiciune: virulenţa criticului şi-a depăşit obiectul. E o doză de remuşcare, e un pic de regret. De unde o fi provenit această exagerare în negarea violentă a foarte tânărului şi talentatului prozator?

Mai sunt totuşi la mijloc şi alte motive, care pot fi chiar "motive personale", drept cauze ale acestei virulenţe - cauze mult prea omeneşti, deloc estetice, ale revizuirii unei valori ce nu se impusese încă. Nuvelele şi povestirile lui Gala Galaction din volumul Bisericuţa din Răzoare au fost propuse la Premiul Academiei, cu sprijinul lui Barbu Delavrancea, iar E. Lovinescu a fost mereu prejudiciat de această onoare. În vara anului 1915, cartea de debut a lui Gala Galaction primeşte Premiul "Ion Heliade Rădulescu" al Academiei Române, iar E. Lovinescu a fost un posibil rival. De ce a şters dedicaţia sfidătoare către Barbu Delavrancea când articolul a fost preluat în volumul IV de Critice, ediţia 1916? Ca să nu se vadă urmele invidiei? De ce a schimbat titlul misterios S. P. L., înlocuit simplu cu Gala Galaction, în volumul VI din ediţia definitivă din 1928? Ca să se şteargă urmele unei exagerări conjuncturale prin care cerea intervenţia rapidă şi în forţă împotriva lui Gala Galaction a unei imaginare Societăţi pentru Protecţia Limbii? În loc să-l premieze, Academia ar fi fost datoare - după părerea lui E. Lovinescu - să-l sancţioneze drastic pe Gala Galaction.

Dacă nu e victima unei antipatii, dacă nu e victima unei invidii, atunci debutantul Gala Galaction e victima colaterală a unei lupte literare. Venim la împrejurări mai prozaice. Naivul Galaction apărea de sub pulpana detestabilă (pentru Lovinescu) a "Vieţii româneşti", în a cărei editură îi apare cartea, şi a lui G. Ibrăileanu, fiind pe deasupra elogiat peste măsură tocmai în paginile "Vieţii româneşti" (ceea ce era firesc) de un alt detestabil, D. Caracostea (ceea ce nu era deloc suportabil), cu care E. Lovinescu polemizează în partea a treia a articolului din 1915, neacceptând cuvintele entuziaste ale acestuia. Mi-e foarte clar acum, la capătul acestei investigaţii de istorie literară, că debutantul Gala Galaction, într-un fel colegul de generaţie al lui E. Lovinescu (cu o diferenţă de numai doi ani între ei, dar asta nu are, desigur, nici o relevanţă), a nimerit sub pana criticului ca într-un triunghi al Bermudelor, un triunghi nefast de sentimente negative. Antipatia (inexplicabilă, în fond) se ascundea fie sub teoria caducă a unui conservatorism lingvistic perdant (recunoscut ca atare), fie sub masca unei adversităţi doctrinare dintre "Sburătorul" şi "Viaţa românească", dintre E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu sau D. Caracostea. Gala Galaction era revizuit din start, de la debut, pentru simplul motiv că valoarea lui fusese legitimată prin Premiul Academiei. În cazul lui Gala Galaction, E. Lovinescu practică o revizuire umorală, nu estetică. E singura excepţie de acest fel în programul lui de revizuiri.