Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Istoria prin oglinda retrovizoare de Petre Tănăsoaica

După mai bine de câteva luni de la prima lectură, am reluat textele din albumul publicat la Editura „Humanitas”, „Adrian Ghenie/ Darwin’s Room”, inclusiv cele două interviuri cu artistul care face furori pe reţelele de socializare, prin succesul de casă al lucrărilor sale şi am rămas cu sentimentul straniu că un cerc se închide, poate prea devreme, peste o operă consolidată deja, peste care orice s-ar adăuga n-ar putea fi mai mult decât a spus până acum.

Într-un anume fel, ferindu-se de contactul cu presa mondenă, aflată mereu la vânătoare de glorii ale zilei, iar cineva care încasează pe lucrările sale sume peste aşteptările vreunui artist român contemporan este tocmai potrivit pentru un spectacol mediatic, Adrian Ghenie scapă o mărturisire ce poate fi interpretată ca o deschidere spre intimitatea sa ultragiată de temerea unui eşec. Se repliază, însă, magistral, apărându-se în faţa curiozităţii unanime că nu şi-l poate imagina pe Michelangelo dând interviuri sau, mă rog, cum ar putea să răspundă acesta unui asalt mediatic. Luăm, însă, ca pe un moment de respiro acest pasaj, pentru că artistul are de povestit un traseu biografic, numai aparent lipsit de spectaculozitate, dându-ne de înţeles, până la un punct, că întâmplarea ar fi jucat un rol important în viaţa sa, de la întâlnirea cu învăţătoarea care l-a stimulat să deseneze şi i-a şi pus în mână primele albume de artă, deşi tatăl său ar fi vrut să-l îndemne spre cariera de medic, până la nodurile schimbărilor din istoria recentă prin care a trecut România adolescenţei sale. Sigur, cele doua momente sunt puncte de reper, de la declicul care i-a determinat asumarea traseului educaţional, până la cel care-i declanşează asumarea conştientă a unei istorii ce-şi reclamă cu violenţă eroii schimbării, dar şi deviantele lor criminale.

Cu alte cuvinte, Adrian Ghenie îşi construieşte un proiect de viaţă din incursiunile în istoria reală, mai apropiată sau mai depărtată, pe un parcurs estetic ce se suprapune peste căutarea unor puncte de sprijin în istoria artei universale. Umanitatea, percepută astfel, prin ochiurile unei plase ţesute deja, de înaintaşi pe care-i şi invocă la un moment dat, respiră aerul tragic al devalizării raţiunii în faţa avalanşei ideologizărilor barbare de care a fost măcinat trecutul secol douăzeci. În acest punct ar trebui să deschid o paranteză pentru o precizare şi anume că artistul îşi ia în primire cu luciditate riscul de a merge oarecum pe contrasens cu preocupările contemporanilor săi din domeniul artelor vizuale, mizând total pe ideea reconstruirii încrederii în picturalitate, întorcând într-un fel cheia în contactul unui aparat de proiecţie, al cărui film narează, secvenţial, înapoia prezentului tulburat încă de radicalizări ce ar putea repeta acel trecut, de unde idolii înşelători ai acelor momente vizitate de artist trimit duhoarea cărnii lor viciate de boală. De o boală a spiritului, evident, peste care contemporaneitatea lor a aşezat masca perfectă a infailibilităţii şi nemuririi, dată jos acum de artist cu o forţă de sugestie în stare să declanşeze o resurecţie a spiritului critic printr-o tulburătoare punere în funcţiune a emoţionalităţii omului modern, consolidate de accesul la istorie în timp real, prin noile tehnologii media! Se pot astfel citi, se întreabă, cu alte cuvinte, Adrian Ghenie undeva, într-unul din interviurile amintite, semnele întoarcerii fiarei printre noi? Şi amintea pasajul de istorie recentă, când Putin şi-a însuşit Crimeea, fără ca lumea presei să perceapă asemănarea cu evenimente care au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În acest caz, dacă lucrurile sunt privite de observatorii lor direcţi strict tehnic, fără un racord la istorie, doar ca un proces simplu de înregistrare a evenimentului, artistul devine, prin mijloacele sale, ceea ce a fost dintotdeauna, furnizorul unei atitudini politice, un jucător ce-şi semnalează opiniile prin defrişarea înţelesurilor îngropate în trecutul umanităţii. Acesta ar fi punctul în care se află acum programul de lucru al lui Adrian Ghenie, dar el este rezultanta unui proces educaţional exemplar, cu toate avatarurile căutărilor şi identificărilor de parcurs, stratificate episodic în explozii intuitive remarcabile. Contează, evident, contextul formării, registrul impus de şcoala de la Cluj, în aceeaşi măsură de important pe plan teoretic, dar şi în plan practic, peregrinările ulterioare în vecinătăţile occidentale, revenirile acasă şi proiectele cu amintiţii din interviu, foşti colegi de şcoală, Mihai Pop, Victor Man, Şerban Savu şi încă alţii, cu care a fondat Galeria „Plan B”, ce-şi propunea să fie un loc dedicat expunerii şi cercetării artei contemporane. Succesul nu s-a lăsat aşteptat prea mult, fenomenul declanşat de Galeria „Plan B” a fost remarcat de un critic de artă american, semnalat în presa de peste ocean, au urmat invitaţii în galerii dintr-o serie de ţări occidentale.

Să facem, însă, împreună un pas în afara limbajului critic, pentru că succesul comercial al lui Adrian Ghenie nu s-a iscat din senin, pentru că oricât de dibaci ar fi operatorii din piaţa de artă, succesul nu s-ar fi declanşat din jocul unor procese de marketing, fabricate de galeriştii occidentali şi nici nu trebuie pus pe seama vreunei conjuncturi politice ori de alt gen, deşi se ştie că în momentele de criză economică investiţia în artă pare să fie una dintre cele mai sigure. Da, dar în artă! Cu puţină atenţie vom vedea că sistemul teoretic, unde se plasează artistul, nu este unul definit exact de la început, scenariul se scrie fragmentar, pe o intuiţie mai mult decât câştigătoare: ea cade şi pe nivelul de emoţionalitate al epocii, când totalitarismele care se prăbuşesc în Est pun încă o dată în discuţie ieşirile de pe sine ale istoriei secolului XX. Personaje precum Hitler, Stalin, Lenin, Ceauşescu sunt de notorietate, iar aducerea lor în plin plan e mai mult decât inspirată, ei sunt forma supremă de eşec a umanităţii care se potriveşte perfect peste spaima de eşec a artistului. Eşecul, ca formă de succes, este povestit foarte plastic într-unul din interviurile sale, atunci când explică starea critică în care se găseşte întotdeauna la capătul unei zile de muncă, după ce realizează că a trecut peste momentul când lucrarea ar fi fost perfectă şi o atacă cu agresivitate, desfigurând de-a dreptul imaginea pe care şi-a cheltuit energia. În fapt, povestirea asta e doar o formă de camuflare a incidenţei sub care cad personajele malefice ale istoriei, amintite mai înainte, sub presiunea unei cerinţe irefutabile de a încărca pânza cu dispreţul unei furii alimentate de informaţiile ce explodează continuu în spaţiul virtual. Odată introduse în scenă şi supuse judecăţii, personajele reclamă acoperirea prezenţei lor în istorie, pe un ax al contiguităţii malefice, derivate la rândul ei dintr-un proces de reificare a răului, de faptele lor. Aşadar, între portretele lui Goebels şi Hitler încape Piaţa Operei din Berlin, unde sunt aprinse pe rug mii de cărţi. Furtuna care surprinde şi întunecă scena e o sumbră ameninţare la adresa unor subiecţi ce nu se află în spaţiul tabloului: va stinge focul, iar cărţile vor fi salvate. Ne întoarcem, iată, la un moment de reevaluare a intelectualităţii, când ea se aşeză în sisteme de gândire ordonatoare ce nu-şi pusese încă în minte să se impună orgolios ca pandant ideologic. Aşadar este luat ca reper marele Rembrandt, cu una din lucrările sale, „Filozof meditând”. Reperul nu este găsit întâmplător, în zona dramaticului baroc se aşază, ca formă de recunoaştere estetică, şi arta lui Adrian Ghenie. Cu singura diferenţă, mijloacele de expresie la care apelează vin din zona modernităţii. În clar-obscurul camerei de meditaţie se naşte gândirea laică, scara ce se profilează înşurubându-se spre înălţimea nevăzută, pe una din laturile tabloului, e poate ultima legătură pe care o mai păstrează gânditorul cu Creatorul său. Reproducerea camerei lui Rembrandt la un etaj al unei galerii din Londra, ca un exerciţiu de iniţiere a unui parcurs estetic şi filozofic, tocmai se potriveşte cu vecinătatea absolut întâmplătoare, cu un nivel mai sus, a sălii unde avea să-şi expună teoria sa revoluţionară părintele evoluţionismului, Charles Darwin. cel care avea să-l inspire pe Adrian Ghenie ceva mai târziu.

Toate coordonatele pe care se mişcă artistul se găsesc într-un proces de metabolizare a sugestiilor şi referinţelor plastice ce se interpun între trecutul îndepărtat şi trecutul apropiat, ca şi când totul s-ar reedita într-o oglindă retrovizoare a unei maşini ce-şi sporeşte viteza pe măsură ce viitorul pare să se ducă de râpă! Şcoala l-a învăţat pe artist să-şi asume tot instrumentarul modernităţii, dar şi gândirea speculativă a unui Picasso, de exemplu. Atunci când este acuzat că-l urmează pe Francis Bacon în tehnica portretistică, Ghenie răspunde, puţin altfel, cu cuvintele lui Picasso, aflat cândva într-o situaţie similară: da, seamănă, dar el le făcea, eu le găsesc! Luate pe rând, secvenţial, cum am scris mai înainte, lucrările lui Adrian Ghenie, parcurg spre figurativul extraordinar de expresiv la care a ajuns toate tehnicile de abstractizare din istoria artei moderne. E atât de bine planificat totul, închis într-un stil de o prospeţime aiuritoare, încât cercul pare închis într-o formulă ce nu mai poate fi depăşită. Pe ce direcţie se va duce arta sa rămâne doar o chestiune de aşteptare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara