Judecată sub unghiul unei lucidităţi drastice, Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu e o carte al cărei miez nu stă în esenţa temei, ci în accidentele de pe parcursul ei. Altfel spus, despre conţinutul propriu-zis n-ar fi multe de spus, decît că avem de-a face cu o incursiune sobră, echilibrată şi competentă în lumea celor două testamente care alcătuiesc Biblia. De o parte o lume a faptei, a eticii şi dreptăţii, - Vechiul Testament -, de cealaltă o lume a credinţei, a mîntuirii şi a persoanei - Noul Testament. Numai că sarea şi piperul volumului nu vin din substanţa consideraţiilor de specialitate - infailibile şi de o temeinicie verificată, dar tocmai de aceea previzibile şi, de la un moment dat încolo, monotone -, ci din atingerea în treacăt a cîtorva din punctele nevralgice ale psihologiei religioase.

Mai pe şleau, ceea ce sare în ochi sunt cîteva fugare observaţii colaterale, genul acela de tresăriri involuntare al căror tăiş izbutesc să te incite mult mai mult decît detaliile ştiute, comentate şi răscomentate din paginile Scripturii. Iată de pildă remarca pe care o întîlnim în prologul cărţii: "Mai e nevoie să precizăm că nu trebuie să fii credincios pentru a citi această carte? Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu este parte din istoria noastră, din noi înşine. Cu cît o vom cunoaşte şi o vom înţelege mai bine cu atît ne vom cunoaşte şi ne vom înţelege mai bine. Că îmbrăţişăm mesajul Bibliei sau nu, această istorie a Dumnezeului unic nu ne poate lăsa indiferenţi." (p. 9) Dacă trecem peste tonul de pliant promoţional făcînd reclamă unui produs legat cu fundă biblică, nu avem nevoie de prea multă perspicacitate ca să intuim că, în numai patru fraze, autorii ne pun în faţa a două probleme de principiu.

Prima ţine de posibilitatea de a citi o carte religioasă fără a avea un prealabil sentiment de credinţă. Autorii ne spun fără ocol că această carte se adresează oricui, indiferent dacă persoana în cauză se numără sau nu printre credincioşi. Fraza aceasta, scrisă în spiritul unei generozităţi cuceritoare, care lasă de înţeles că de volum se poate bucura tot mireanul, indiferent de convingerile lui intime, suferă de o opacitate ruinătoare. Şi asta deoarece condiţia lecturii unei cărţi de religie este minima afinitate cu domeniul ei de trăire. Iar afinitatea aceasta nu poate fi una exclusiv cognitiv-pragmatică, adică legată de acele cunoştinţe preliminare fără de care nu ai avea nici o punte de legătură cu tema respectivă, ci ea presupune de obicei un cîmp afectiv, adică o anumită empatie faţă de religia respectivă. Iar empatia aceasta e credinţa.

Chiar dacă credinţa are alt regim afectiv decît, să zicem, pasiunea pentru şah, pentru inginerie sau apicultură, discuţia de principiu e aceeaşi. Căci, în toate aceste cazuri, nu aş putea deschide o carte de şah fără s-o arunc după prima pagină, cum n-aş putea să răsfoiesc un tom de inginerie fără să cad din picioare de plictiseală, dacă ceva nu m-ar atrage în paginile lor. Pe scurt, genul acesta de cărţi m-ar lăsa indiferent dacă n-ar exista o minimă atracţie faţă de ele. La fel se întîmplă cu un volum de apicultură sau cu cărţile privitoare la religie. Iar cînd e vorba de cărţi despre "istoria lui Dumnezeu", cum se pretinde cea de faţă, prezenţa unei religiozităţi iniţiale este singura condiţie care face ca lectura ei să nu devină o golgotă a plictiselii. Într-o lume a inefabilelor şi a intangibilelor - cum este lumea credinţei -, sentimentul trebuie să preceadă lectura. Şi implicit teoria.

Se înţelege, mă refer la lectură unei cărţi de religie, nu la ritualurile desfăşurate înlăuntrul acelei religii. În zona practicii religioase, pot învăţa un ritual pentru ca, pe măsură ce îl practic, să mă îndrăgostesc de el. E genul de activitate pe care o îndrăgeşti fiindcă simţi că începi s-o stăpîneşti. Pofta vine mîncînd. E cazul clasic al satisfacţiei pe care ţi-l dă conştientizarea unei virtuozităţi. Îndemînarea sporeşte credinţa în domeniul în care excelezi. Cum s-ar spune, chiar şi în lumea lui Hristos, pofta poate veni mîncînd, cu condiţia să există un act al mîncatului, adică o pragmatică a ritualurilor creştine. Dar, indiferent dacă actul premerge sentimentului sau invers, important este ca sentimentul să apară la un moment dat.

Fără sentiment, săvîrşirea unui activităţi înseamnă începutul calvarului. O strădanie catehetică e resimţită ca un supliciu dacă cel care i se supune nu e hrănit de o elementară trăire. Un text teologic devine o unealtă de tortură dacă îl citeşti fără a fi purtat de o minimă simpatie faţă de lumea pe care o sugerează. Şi cum orice ritual lipsit de trăire e constrîngere stearpă, ideea că tot bătînd mătănii şi tot citind acatiste vei ajunge în final să crezi e stranie. Şi totuşi e acceptată. A repeta întruna rugăciuni cu speranţa că vei simţi culoarea unei sentiment seamănă cu încercarea de a muta piesele de şah fără dorinţa iniţială de a învinge.

În schimb, o întîmplare neprevăzută, o frică sau o situaţie-limită îţi strecoară în suflet o dispoziţie care, ea singură, e suficientă pentru a începe să porţi germenii credinţei. Nimeni nu devine religios citind teorie religioasă, dar odată însămînţată sensibilitatea religioasă, tomurile teologice pot fi citite cu uşurinţă. Iar sensibilitatea nu o capeţi citind, ci trăind. Mai mult, dacă astăzi se mai citesc cărţi de metafizică este graţie sentimentului religios pe care paginile lor îl trezesc în sufletul cititorilor. Dar cum trezirea înseamnă scoatere din latenţă, este nevoie de existenţa unei minime umori credincioase. Dacă ea lipseşte, cititorul devine un trăgător la galere pe o corabie a cărei direcţie n-o cunoaşte. Lectura devine rumegare silnică a unor cuvinte învîrtindu-se în gol.

Cazul acesta al cărţilor de religie citite exclusiv raţional, ca pe nişte probe de răbdare hermeneutică şi de acribie filologică, nu are cum să nu te pună în încurcătură. Cum să înţelegi mesajul unei religii dacă sufleteşte nu aderi la ea? Fără credinţă, orice religie este o ficţiune iremediabilă. Faptul că iei act de nişte cunoştinţe pe care apoi le poţi mînui înlăuntrul unui discurs nu echivalează cu o reală înţelegere a lor. Iată de ce singurul domeniu în care credinţa trebuie să preceadă cunoaşterea este chiar acesta, al religiei. Altminteri, pe măsură ce cunoşti, te îndepărtezi sufleteşte, uneori pînă la ruptură, de obiectul studiat. Ca teoria să nu sufoce sentimentul trebuie ca sentimentul să poată exista chiar şi fără teorie. Adică dinaintea ei. Cealaltă variantă de lectură, cea a receptării raţionale a unei lumi de cunoştinte religioase, e condamnată la o fatală şi snoabă superficialitate doctă. Iei act de nişte cunoştinţe cu care, pe dinăuntru, nu rezonezi deloc.

Şi atunci să ne întoarcem la cuvintele autorilor: "Că îmbrăţişăm mesajul Bibliei sau nu, această istorie a Dumnezeului unic nu ne poate lăsa indiferenţi." Fraza e antologică fiindcă e o contradicţie în termeni. E cu neputinţă de înţeles cum cineva care nu îmbrăţişează mesajul Bibliei poate totuşi să nu fie indiferent faţă de el. Să ne închipuim că fraza aceasta este citită de un musulman. Sau de un ateu. Va avea aceeaşi tresărire de nedumerire ca cea pe care am încerca-o noi dacă, în locul Bibliei, ar fi trecut Coranul.

În lumea religiei, nu te preocupă teoretic decît lucrurile pe care sufleteşte le-ai îmbrăţişat deja. Îţi rafinezi un sentiment adîncind nuanţele unor cunoştinţe. Dar cunoştinţele nu pot naşte sentimente. Altmineri nu rămîne decît să recomandăm cărţi de ateism credincioşilor, încurajîndu-i în prefaţă că astfel de cărţi pot fi citite chiar şi de cei care nu sînt atei. "Că suntem sau nu convinşi că Dumnezeu este o balivernă teologică, importanţa acestui fapt nu poate lăsa indiferent pe nimeni." Cam aşa ar suna, reformulată în oglindă, remarca anterioară a autorilor. Numai că oricît aş încerca să conving un credincios că adevărul de mai sus nu depinde de voinţa lui, nu-l pot împiedica să nu-l respingă instinctiv. Şi astfel, adevărul acesta rămîne o capsulă închisă etanş în care credinciosul nu va pătrunde niciodată cu mintea. Tocmai de aceea mesajul lui îl va lăsa indiferent.

Cînd e vorba de religia ta, nu există lectură făcută exclusiv din interes intelectual, în numele culturii generale. În schimb, cînd e vorba de religia altora, interesul cultural poate exista, chiar dacă nu poate depăşi pragul raţional al luării la cunoştinţă. Dar, cînd nici măcar interesul acesta nu există, atunci indiferenţa este la ea acasă. Dar autorii cărţii de faţă nu vor să accepte o astfel de variantă: că pot fi oameni pe care istoria Dumnezeului biblic îi poate lăsa indiferenţi. Şi că aceşti oameni nu sunt o minoritate la scară europeană sau planetară. În cazul lor o astfel de carte joacă rolul unui pliant destinat turiştilor de ocazie: broşuri religioase împărtăşind democratic reperele-cadru ale unei religii. La sfîrşit, le închizi cu sentimentul că te-ai plimbat pe culoarele unui muzeu. Ai luat cunoştinţă de exponate şi ai plecat cum ai venit. Cînd îţi vei aminti de ele, o vei face cu acea parte a memoriei care scoate din întuneric informaţiile inutile şi gratuite. Tocmai de aceea, în cazul lor, înţelegerea nu va fi însoţită de nici o consecinţă interioară.

A doua problemă de principiu e cea a istoriei lui Dumnezeu. E greu de crezut că Dumnezeu are parte de istorie, adică de o depănare cronologică, presărată cu întîmplări şi peripeţii. Dumnezeu nu se poate bucura de un regim temporal de acelaşi ordin cu cel dăruit oamenilor. Dumnezeu n-are istorie. Şi atunci, a vorbi de istoria lui este un nonsens. Dacă, în schimb, spun că e vorba de fapt de istoria "ideii de Dumnezeu", adică de metamorfozele prin care au trecut reprezentările credincioşilor, atunci Biblia devine cronica unor reprezentări mincinoase. Adică un document care nu se sprijină pe o revelaţie divină.

Accidentele acestea de exprimare fac sarea şi piperul cărţii. În rest, cum spuneam la început, lucrarea nu are fisuri de conţinut. Este o aducere la zi a doctrinei creştine în aşa fel încît să fie prizată chiar şi de adepţii corectitudinii politice.