Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Istoria ca experienţă personală de Dan Stanca

În perioada 7-8 mai 2016 a avut loc, la Alba Iulia, Colocviul Romanului Românesc (ediţia a VI-a), cu tema „Romanul ca mărturie istorică”. Publicăm, începând cu acest număr, intervenţii ale participanţilor la colocviu. (Red.)

De mic, nu am suferit romanul istoric şi am avut o anumită neîncredere faţă de reuşitele în domeniu. Era ceva instinctiv, până la urmă inexplicabil, dar cu atât mai înrădăcinat în sufletul meu. Mă enervau reconstituirile minuţioase, ceea ce se cheamă „frescă”, mă enerva bidineaua manevrată cu tot dinadinsul pe imensa planşă a acelui timp. În faţa unor romane bunăoară ca Principele şi Săptămâna nebunilor semnate de controversatul Eugen Barbu m-am enervat cel mai tare. Sau poate animozitatea mea a plecat de la Fraţii Jderi. Ca să nu mai zic de Un om între oameni... Cu mintea de acum consider că romanele lui Barbu au meritele lor şi chiar dacă la momentul respectiv Nicolae Manolescu a scris în România literară despre Săptămâna nebunilor că este o colecţie de strasuri, ceea ce m-a încântat atunci, nu mai am chiar aceeaşi părere. Ceea ce nu înseamnă că devin admiratorul devotat al acelor cărţi. Tocmai de aceea apreciez ideea unei dezbateri pe marginea romanului ca mărturie istorică. Nu romanul istoric contează deci cu adevărat, ci capacitatea romancierului de-a face din opera sa un asemenea tip de mărturie, ceea ce presupune tocmai trăirea istoriei ca experienţă personală. Cu alte cuvinte, nu mă duc în istorie pentru a mă comporta acolo ca un zugrav lipsit de sensibilitate. Nu mă interesează decoruri, butaforie, suprafeţe. Dorinţa mea este aceea de-a folosi istoria tocmai pentru a pune în evidenţă suferinţe personale, frustrări, nostalgii, resentimente. Istoria este un mijloc pentru a mă cunoaşte mai bine şi în acest fel să fac din destinul meu personal şi până la urmă al întregii omeniri o miză spre orizonturi metafizice. Altfel la ce bun înşiruirea de fapte, culoarea epocii, pitoresc etc.? Dacă în romanul respectiv nu are o sămânţă de sânge adevărat, atunci cerneala întrebuin- ţată poate să curgă valuri. Şi când spun asta am în vedere, bunăoară, un roman ca Doctor Jivago, roman istoric la prima vedere, dar mult mai mult de atât. Ca să ne întoarcem în ograda noastră ce ne facem cu Delirul? Mulţi l-au criticat atunci când a apărut, considerând că ar fi cel mai slab roman al lui Preda, alţii l-au lăudat, păreri deci împărţite. Cartea a beneficiat de atuu-ul că, având voie de la stă- pânire, scriitorul putea pune în scenă un personaj ca Ion Antonescu şi toate celelalte. Era o problemă de strictă informare spre care oamenii alergau cu sufletul la gură. De aici şi succesul cărţii. Pentru mine însă romanul lui Ţoiu Căderea în lume, apărut cu mai bine de un deceniu după Delirul, este mult mai important şi într-adevăr acolo avem de-a face cu o veritabilă mărturie istorică.

Mărturia este de fapt mărturisire. Martorul şi mărturisitorul sunt persoane înrudite. Sau pot fi unul şi acelaşi. Deja din momentul în care ne aşezăm pe un asemenea plan problema istorică ni se înfăţişează întro cu totul altă lumină. Nu mai este vorba de istoria ca simplă felie de timp, ci de istoria ca sens. Oare merg anii la întâmplare? Dacă, banal spus, nu e nimic de înţeles, apoi să nu mai fim banali şi să facem un mic efort pentru a înţelege totuşi ceva din teribila succesiune a veacurilor. Teologia este înrudită cu teleologia. Privite de undeva de Sus, spasmele, convulsiile, extazele noastre au finalitate. Romanul ca mărturie istorică înseamnă căutare a sensului şi convertind impersonalitatea datelor în experienţă personală face din aceasta din urmă cheia dezlegării marilor întrebări. A se observa relaţia de determinism. Nu sărim direct în barca metafizicii fără a trăi în prealabil un eveniment sau altul strict personal. Bunăoară, câtă disperare se cuvine să investească un romancier în momentul în care se ocupă de o secvenţă a istoriei contemporane şi ar scrie bunăoară despre luna august a anului 1945, când regele Mihai a hotărât greva regală după ce s-a izbit de trei ori de refuzul dispreţuitor al lui Petru Groza de a-şi da demisia? Cum redă el acele clipe hipertensionate? Pe de o parte, monarhul demn, bazându-se pe prerogativele funcţiei sale, de cealaltă un om care se ştia călare pe situaţie şi-i râdea în nas majestăţii sale! Cum spun istoricii, atunci a fost prima dată de la înscăunarea lui Carol I când un premier îşi permitea să-şi sfideze cu atâta insolenţă regele. Din punct de vedere literar scena poate fi exploatată magistral. Şi câte secvenţe din acestea nu pot fi găsite în istorie! Totul e să faci din ele, cum am spus, o problemă personală, să trăieşti, aşadar, drama regelui CA ŞI CUM ar fi drama ta, să te pui în pielea monarhului şi să poţi exprima toată gama de stări sufleteşti pe care presupui că l-a încercat pe acela atunci. Ca să nu mai vorbesc de momentul abdică rii... Sau poţi să te pui în situaţia torţionarului, a aceluia care are puterea şi o exercită fără nici o oprelişte. Avem romancieri care s-ar încumeta să facă aşa ceva, să scrie, de exemplu, despre Nikolski Grunberg şi despre teribilele anchete la care-i supunea pe tinerii liberali, cum a fost să zicem Adriana Georgescu, şefa de cabinet a generalului Rădescu?... Gabriela Adameşteanu în Provizorat face aşa ceva, dar doar în câteva rânduri, când îl are în vedere pe Timotei Bodnarenko, celebrul Pantiuşa Pantelei, şeful Securităţ ii noastre, care fuma numai ţigări Plugarul, şi care după anchetă o şi violează pe Sorana, o tânără legionară arestată. Şi câte exemple de acest fel nu se pot da... Şi eu am încercat să-l portretizez pe Eugen Ţurcanu în câteva romane, în fine...

Istoria ca experienţă personală şi de aici istoria ca miză metafizică este exact calea pe care scriitorul de acum şi dintotdeauna a trebuit s-o urmeze pentru a scăpa de corvoada romanului istoric. Mie lucrurile acestea mi se par foarte limpezi. Tocmai de aceea nu am crezut în romanul strict istoric şi nu am încredere în cărţile care de la bun început se localizează într-un timp anume. Le-aş compara prin simetrie inversă cu tentativele SF care tot aşa explorează un viitor neverosimil. Pe de o parte, aşadar, trecutul măsluit, fiindcă nu poţi să reconstitui o epocă dacă nu eşti şi tu acolo. Şi nu poţi să fii dacă nu pui în pagină frământările lumii în care te-ai născut şi căreia îi aparţii. Pe de alta, proiecţii într-un timp imprecis caracterizat prin tot felul de alterări spaţio-temporale şi psihocomportamentale, proiecţii care nu au însă nici o legătură cu sensurile adevărate ale profeţiei. Iată de ce nu am putut niciodată să duc până la capăt romanul lui Thomas Mann, Iosif şi fraţii săi, iar literatura SF de cea mai bună calitate, cum ar fi Solaris de Stanislaw Lem, nu m-a cucerit întru totul. Dar evident, acestea sunt limitele mele. Şi uite aşa, ajung într-un punct extrem de delicat al discuţiei.

Mi-aduc aminte că într-o carte de mărturisiri al lui Al. Paleologu, întrebat care este cel mai bun roman al tuturor timpurilor, fără să ezite domnia sa a spus: Război şi pace. Şi dacă aşa stau lucrurile şi îngenunchem în faţa convingerii domnului Paleologu, eu, Dan Stanca, pe unde mai scot cămaşa? Nu am cam băgat-o pe mânecă? Deoarece nu este Război şi pace celmai istoric roman al tuturor timpurilor? Citind romanul, îmi amintesc, pe durata unui an întreg – asta da, lectură! –, am ajuns cu chiu cu vai, totuşi, la următorul verdict. Război şi pace este un fals roman istoric. Este de fapt un roman de filosofia istoriei iar ultimele sale capitole dezvăluie miza reală a lui Lev Tolstoi. În roman autorul se vedea pe sine şi-şi trăia solitudinea care-i va cotropi în cele din urmă viaţa. Nu epoca respectivă îl interesa, ci tot cheile care deschid enigme. Cert este că Tolstoi a folosit recuzita fastuoasă şi amănunţită a trecutului, după cum, pe celălalt versant, Dostoievski a folosit elemente din prezentul cel mai flagrant şi cel mai dureros. Şi pe el îl interesa istoria, dar în ceea ce avea să fie şi nu în ceea ce deja fusese consumat. Dar de aici nu trebuie să înţelegem că primul a făcut roman istoric, iar al doilea, vorbă mare, roman... profetic. Amândoi voiau de fapt să ştie ce se întâmplă cu ei şi cu timpul lor. Totul, ce mai tura-vura, este experienţă personală cu miză metafizică. De fapt, acesta şi este romanul adevărat. Fiecare se întinde, cum se spune, cât îl ţine plapuma, iar restul e o chestiune de har şi de... zar fiindcă nimeni nu ştie, când scrie, ce resorturi declan- şează, după cum tot nimeni, când se roagă, nu ştie care strune ale universului intră în vibraţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara