Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Irina Petraş şi glosele memoriei intermitente de Vasile Igna

E mult întuneric în pânzele Irinei Petraş expuse la Galeria revistei Steaua din Cluj. Dacă ar fi să ne menţinem în sfera semnificaţiilor titlului propus de autoare, Intermitenţele memoriei, ar trebui să acceptăm că amintirile ei sunt asaltate de noapte, de ascunzişurile şi fantasmele ei şi să ne mulţumim cu gândul că ziua e o alternativă generată de întâmplare, un refugiu, un paliativ, un ersatz al unei realităţi ce se frământă şi se coace dincolo de lumea vizibilă.

În realitate, cel care luminează în compoziţiile Irinei Petraş e chiar întunericul; un întuneric cu irişii dilataţi, care filtrează o lumină rece, metalică, în spatele căreia se întâmplă combustii, dacă nu stranii în orice caz misterioase. E o geneză permanentă în aceste pânze, un întuneric primordial care fierbe, o lavă care curge în sus, unind vegetalul cu mineralul, universul natural cu cel meşteşugit de o mână nevăzută, dar harnică şi inspirată. În acest univers cu graniţe mişcătoare nu doar memoria e intermitentă, ci şi spaţiul. Oraşele, zidurile, florile, „păsările” ezită să se constituie în entităţi distincte, dar sugerează conglomerate ce se supun aceloraşi legi aleatorii şi capricioase care, la rigoare, pot metamorfoza viziunea în obsesie şi detaliul irelevant în unul simbolic. Într-un asemenea context: Luna devine un glob fosforescent ce prelungeşte şi contrabalansează semantic metafora turnurilor înfipte în întuneric (Se bate miezul nopţii); o stradelă se mulţumeşte să cotească molcom, trăgând cu ochiul spre cadranul întunecat al ceasului din turn care arată o oră incertă (Harfa de întuneric, Intermitenţele memoriei); florile „ard” răspândind o lumină oţeloasă ce parcă aspiră să unească zorii cu amurgul (În orice floare; Începe partea luminei); scările urcă semeţe spre un portal deschis spre necunoscut (O neînţeleasă teamă); vârtejul unor zăpezi de altădată proiectează amestecul de alb, gri şi negru pe un cer jos ce se încăpăţânează să rămână albastru şi limpede (Zăpezile de odinioară) etc. Memoria se străduieşte să ordoneze totul, dar ea, asemenea spaţiului pe care-l „controlează”, e intermitentă, fragmentată, cu suişuri şi coborâşuri, cu ritmuri dictate de circumstanţe uneori deliberat provocate, alteori intempestive.

Muritudinea, conceptul-metaforă atât de drag autoarei, e omniprezentă, spectrul ei e cel care anulează intermitenţele, golurile, întreruperile memoriei, sporind sau atenuând pericolele „uitării celei oarbe”, acordând drumului coerenţă şi călătoriei sens.

Dar unitatea şi originalitatea pânzelor Irinei Petraş vin nu doar din acest substrat mental-volitiv, ci şi dintr-o abordare coerentă a compoziţiei şi o utilizare curajoasă a culorii, îndeosebi a negrului şi ocrului.

Negrul predomină, dar nu covârşeşte, rolul său e mai degrabă limitator, constrângând emoţia să nu se risipească dincolo de o albie ce pare a-i fi predestinată. Pasta, de cele mai multe ori groasă, consistentă, e subtil amalgamată: brunul, albul, roşul, ocrul, griul convieţuiesc fratern, fără a se concura, într-o armonie ce potenţează misterul. Sensibilitatea artistei se desfăşoară liberă, cenzura e a ochiului ascuns, nu a văzului, care pluteşte peste tot şi toate, dar alege ceea ce socoate că e esenţial şi revelator.

În pictură, la fel ca în eseurile şi textele sale critice, glosele plastice ale Irinei Petraş luminează din interior, dezvăluind „bulgării de lumină şi fum” ce stăruie în fiecare dintre noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara