Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Irina Petraş: „Am fost crescută cu ideea că pot face – sau măcar pot încerca să fac – orice face o minte de om.“ de Iulian Boldea

Stimată doamnă Irina Petraş, care a fost evenimentul cel mai important al copilăriei dvs.? Cum percepeţi acum această vârstă a existenţei dvs.?
Dacă le gândesc din perspectiva accentelor mele de mai târziu – moarte, locuire, comunicare –, amintirile sunt toate legate de cuvinte, de puterea lor cu dublu tăiş. Pe la doi ani şi ceva, aflasem deja, scurt, că toată lumea moare. Am început să mimez moartea. Nu-mi dau seama de unde deprinsesem o „regie” sumară: mă întindeam pe covor, cu mâinile încrucişate pe piept, cu ochii închişi, şi horcăiam uşor, anunţând din off: „Moare Irina!”. Reacţia alor mei mă descumpănea – cum de nu vedeau că mă prefac, că „mint”? Ceva mai târziu, deruta a revenit. De ce nu se vedea pe vorbele mele când sunt adevărate? Am aflat încet că, vorba bunicii şi a mamei, „şi minciuna e vorbă!”, are rosturile ei, trebuie doar să te menţii în stare de veghe în faţa cuvintelor ca să le înţelegi dedesubturile. Am învăţat să citesc pe la 4-5 ani. Citeam din ziar cu voce tare de câte ori aveam prilejul, încântată de admiraţia mută a celor din jur. Să citeşti era, se vede, nu doar extrem de plăcut, dar şi lucru de toată lauda. Statul meu cu nasul în cărţi de dimineaţa până seara (biblioteca oraşului era a doua mea casă) mă transforma încet, încet întro „autoritate”. Îmi plăcea şi să născocesc poveşti îngrozitoare sau doar uimitoare. Să testez puterea ficţiunii. Minciuna lor frumoasă şi manipulatoare mă fermeca.
M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise din Maramureş (Ilba) şi am locuit multă vreme la Agnita, nu departe de Nocrichul mamei. Până la 6 ani, când a fost gata casa noastră pe Aleea Teilor (adevărata casă a copilăriei), am locuit într-un provizorat permanent şi picant în vreo şapte locuri, pe unde ne purtau slujba tatălui meu şi vremurile. Am deprins forfota amenajărilor rapide, plăcerea de a scorni înfrumuseţări din mai nimic pentru a transforma în acasă orice locşor. Şi astăzi îmi place grozav să amenajez interioare, iar povestea mea preferată rămâne Albă ca Zăpada cu secvenţa dereticării şi decorării casei vraişte a piticilor. Ne jucam nu de-a mama şi de-a tata, ca în alte părţi, ci de-a casa – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o împrejmuire solidă. Pentru ardelean, pentru românul locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălţată, cu ziduri şi porţi grele, cu o curte mic-univers-delimitatnet-ş i-decis. Legăturile cu ceilalţi, deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare, comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă. Te poţi dori cu adevărat aparţinător atunci când ai la îndemână şi nu-ţi este nicidecum ameninţată individualitatea.

Cum, când şi de ce aţi ajuns la literatură? Care sunt cărţile care v-au marcat, ca intelectual în formare? Când aţi ajuns să scrieţi? De ce, când, cum scrieţi?
La început, cum spuneam, a fost cititul. Cărţile primite ori împrumutate erau mici prăzi de cuceritor cu care mă retrăgeam într-un ungher să stăm singure, ochi în ochi. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc în singurătate, înconjurată de o lume atenuată şi prietenoasă în care să mă simt departe şi aproape în acelaşi timp. În marile şi tăcutele săli de lectură, cu locuri izolate pentru fiecare cititor singuratic şi cu foşnet complice de file întoarse e aceeaşi închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relaţiei mele cu lumea.
Am fost crescută cu ideea că pot face – sau măcar pot încerca să fac – orice face o minte de om. Important era să-mi ţin mintea trează şi ochiul atent. Pe la zece ani, ştiam deja să croiesc şi să cos la maşină, să gătesc, pictam, sculptam în lemn şi în cretă, scriam poezii. Pentru cititoarea care eram, scrisul venea de la sine. Era şi el o meştereală de om. Să prinzi în cuvinte trecătoarele feţe ale lumii mi s-a părut un joc demn de toată atenţia. Am scris, curând, caiete întregi de versuri (imitaţii copilăreşti, desigur; încercam pe rând toate formele fixe, le „dezlegam” ca pe o enigmă). La zece ani, publicam deja în „Luminiţa”, „Cravata Roşie”. Citeam la postul de radio local... Eram o mică vedetă, mânuitoarea de cuvinte. Cărţile – de toate felurile, mai ales literatură, dar şi psihologie, medicină, fizică – au fost foarte importante pentru mine dintotdeauna. Scrisul a apărut ca o derivaţie firească, în acelaşi teritoriu.

Ce vă place şi ce nu vă place la Clujul în care locuiţi de o viaţă, dacă se poate spune aşa? Ce urme a lăsat asupra dvs. perioada studiilor universitare la Literele clujene? Care sunt profesorii/ mentorii dvs. din această perioadă?
Clujul îmi fusese, încă din copilărie, firesc, locul destinal. Era locul „meu” din cântecele-poveşti ale mamei (ne cânta uneori, serile, „Clujule, măi Clujule...” şi „Lung e drumul Clujului...”, cântece interzise atunci) şi se mai afla şi pe malul Someşului, o apă „a mea”, căci curgea încărcată de poveştile tatei. Sunt, totuşi, o „venetică”. Prima călătorie la Cluj, prin 1960, avea să fie începutul unei nedumeriri: de ce deveneam invizibilă de îndată ce mă adresam clujenilor româneşte? Nedumerirea s-a repetat în 1965, când veneam la studii. Pentru prima dată în viaţă eram silită să-mi conştientizez apartenenţa etnică aproape clipă de clipă. Devenisem, dintr-o dată, româncă... Dar nedumerirea a rămas simplă nedumerire, nu mai mult şi nu mai rău – aveam în mine o rezervă serioasă de toleranţă şi înţelegere pentru tot ce era altfel. Mai târziu, după 1989, m-a nedumerit iarăşi atitudinea clujenilor: şi unii, şi alţii se purtau de parcă nu auziseră niciodată de 1918.
Fac parte din generaţia ’70, generaţia „Echinoxului” prim, originar. Anii mei de facultate au coincis cu cea mai deschisă şi mai promiţătoare perioadă a României postbelice: 1965-1970. Îmi plăcea oraşul cu grădinile lui, bibliotecile erau locuri privilegiate şi mirabile. Aveam abonament ieftin la teatru şi la filarmonică, puteam să- mi cumpăr toate cărţile noi (aproape zilnic apărea o carte nouă, până nu de mult prohibită, ori o traducere de rangul întâi din literatura universală). Ne întâlneam la Arizona, o cafenea celebră printre filologii câtorva generaţii (care nu mai este – ca de atâtea ori la noi, nu s-a găsit soluţia păstrării unei tradiţii). În 1968, apărea „Echinoxul”. Visurile păreau să se transforme, ca de la sine, în realitate… În general, cred că suntem o generaţie aşezată, în sens ardelenesc. O generaţie care îşi vede de treabă fără ieşiri zgomotoase în prim-plan. Excepţiile nu fac decât să confirme regula.
Nu am modele literare, nici mentori. Nu am nici idoli, niciodată n-am putut fi fană adevărată a cuiva, ceva. Aleg ce mi se potriveşte, las deoparte ce nu, într-o mişcare continuă de remaniere gândită a propriei mele perspective. Nu pot accepta fără crâcnire orice, fiindcă insul cutare e „de-ai noştri”, nici nu vreau să fiu acceptată din asemenea raţiuni ajustabile după cum bate vântul, nu gândul. Dar îi evoc cu plăcere pe profesorii mei de la Litere. Am făcut-o pe larg de câteva ori, o fac acum telegrafic. Liviu Rusu vorbindune despre romantici şi romantism, despre „vânjoşenia sentimentelor”. Liviu Petrescu – îi urmăream fascinaţi nu doar demonstraţiile subtile pe romane de Dostoievski ori Faulkner, ci şi gestul concentrat cu care împingea, cu arătătorul, ochelarii la rădăcina nasului, haina impecabilă, cămaşa scrobită, cravata. Ioana Em. Petrescu nu mi-a fost profesoară. Între 1975 şi 1985, asistentă fiind eu la Filologie, am devenit colege. Ea era „Doamna de Eminescu”. Studenţii îi erau învăţăcei dăruiţi, fermecaţi de Cartea pe care o ştia şi, mai ales, de felul în care o transmitea celorlalţi. Mircea Zaciu – o distincţie nesilită impunând o distanţă vibrantă, care-şi submina discret rigorile. Am făcut cu el cursul special Camil Petrescu, adâncind şi nuanţând o mai veche preferinţă. Ion Vlad, orator inegalabil – cu o voce plină, răsunătormodulată, ne purta prin subtilităţile Textului, ne provoca abil şi nu scăpa prilejul vreunei ironii subţiri care să alunge lenea ori ceaţa. D.D. Draşoveanu apărea la curs plutind, deja cucerit el singur de minunile pe care avea să ni le spună despre relaţia dintre subiect şi predicat, despre minunata supremaţie a predicatului... Cu Carmen Vlad, sintaxa limbii române era un fel de poveste de dragoste între cuvinte, vie, capricioasă şi neaşteptată. Literatura veche se înnoia sub graţia Doinei Curticăpeanu, iar cronicarii se scuturau de praf şi bătrâneţe. George Mocuţa, îndrăgostit de etimologii, ne molipsise şi pe noi. Teodor Boşca şi eleganţa lui de crai matein – ne vorbea, scandând după o partitură secretă, despre Coleridge, Wordsworth, Shakespeare, Poe, apelând la excelente traduceri proprii şi cu analize cumva decadente, menite nu să ne înveţe ceva anume, ci să ne transmită sfâşierea unei pasiuni.

Aţi debutat cu o carte despre proza lui Camil Petrescu. De ce v-aţi oprit asupra acestui scriitor?
Cărţi autonome am scris despre Camil Petrescu şi despre Ion Creangă. Cei doi răspund feţelor mele. Pe deo parte, plăcerea/tentaţia/mania de a interpreta („eşti cam filosoafă”, glumea Petru Poantă când mă lansam, din senin, în teorii şi demonstraţii). Fireşte că un scriitor care spune: „De când gândesc…”, nu „de când sunt”, formula comună, îmi e aproape. Pentru el au însemnătate toate lucrurile acestei lumi care acceptă sau suportă intervenţia creatoare, ordonatoare a omului; a unui om atras de nou şi gata să descopere/să impună chiar el noul: „Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă”, mărturisirea eroului său, are o replică tăcută, dar imperioasă – „Deschid o stradă nouă oriunde mă duc”. Pe de altă parte şi într-un fel de ducere mai departe a lucrării gândului, faţa mea de „om gospodar” – cu simţ practic moştenit şi cultivat cu încântare, cu bucuria de a face şi a drege mereu câte ceva în cadrul larg şi de nestăpânit al naturii eterne – mil apropie pe Creangă. Pentru el, „obişnuitul” e plin de minunăţii la modul cel mai firesc. Neodihna gândului şi curiozitatea nestăvilită, secondate de un puternic sentiment al provizoratului, le moştenesc de la tata. Capacitatea de a mă bucura intens de lucruri simple, de clipe de armonie, de frânturi de bine o moştenesc de la mama.

Ce şanse are genosanaliza, despre care aţi scris câteva cărţi bine primite de critica literară (Feminitatea limbii române. Genosanalize). Există preocupări, în acest domeniu, în străinătate?
Cei zece ani în care am predat limba română studenţilor străini mi-au exersat privirea ei din afară, adică o privire în stare să se mire şi să se întrebe în legătură cu lucruri de la sine înţelese între vorbitorii aceleiaşi limbi. Unii au crezut, pripit, că Feminitatea limbii române e scrisă de pe poziţii feministe, că e o demonstraţie părtinitoare. Nici vorbă. Nu sunt feministă în sens activist fiindcă nu am puterea de a demola prejudecăţile apărate de bărbaţi şi femei cu egală încăpăţânată nepăsare. Pot doar să le inventariez.
Cartea din 1999, Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române, a făcut oarecare vâlvă. Tot aşa, seria de genosanalize din „Contemporanul”. Analiza textului poetic din perspectiva genului substantivelor predilecte, substantive care şi organizează, de altminteri, teritoriul scriptural, a părut multora interesantă ori măcar exotică. Am primit câteva semnale mai aplicate/implicate, însă nu am obţinut recunoaşterea oficială a „descoperirilor”. Am aşezat, de aceea, în fruntea celui de-al doilea volum, Feminitatea limbii române. Genosanalize (2002), încheierile la care am ajuns atunci şi care pot fi formulate suficient de răspicat încât să pună pe gânduri. Iată: limba română NU are neutru; e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii, toate lucrurile prejmei sunt pentru ea ori el, ori ea şi atrag în jurul lor contexte strict şi dezinvolt sexualizate. Lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate de limba română cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, bogatele infinitive lungi (lăudate de Constantin Noica, de pildă) care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna substantivului. În plus, jocul liber al ambigenului de la un sex la altul dă limbii române calităţi androgine capabile să deschidă perspective nebănuite valenţelor sale combinatorii. Genosanalizele mi-au dovedit că feminitatea cu nuanţe androgine a limbii române e „vinovată” de multe dintre perspectivele lirice şi că tot ea face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele sale. Când, scriindu-mi cartea, am socotit că mă pot opri şi pot da fragmentelor coerenţa unei provocări la discuţie, am găsit un exemplar din La poétique de la reverie a lui Gaston Bachelard. „Visătorul de cuvinte” era martorul ideal! În 1960, se întreba cu o mirare dezarmant de copilăroasă: „E posibil să existe limbi care pun fântâna la masculin?” Der Brunnen-ul i se părea monstruos şi diabolic. Cam pe-atunci aflasem, la lecţiile de germană cu tante Adele, că soarele e feminin în germană, iar uluirea mea nu avea margini. Capitolul cu pricina din cartea lui Bachelard îmi da de la început apă la moară descoperind „nevoia de a pune la feminin tot ceea ce înseamnă învăluire şi blândeţe dincolo de desemnările prea simplu masculine ale stărilor noastre sufleteşti”.

Consideraţi că literatura este, într-un anumit sens, şi o învăţare, superioară a unei arte a evanescenţei (ars moriendi). Aţi scris despre reflexele thanatice în literatură mai multe cărţi (Ştiinţa morţii, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, Moartea la purtător. Stări şi cuvinte). Ce ne învaţă operele literare în care e configurată această temă?
Cărţile mele despre moarte, despre limba română şi despre locuri sunt tot atâtea exerciţii de luciditate. Am o foarte veche obsesie a morţii, însă ea nu se traduce în predispoziţii funebre şi nici în spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipă că sunt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esenţială. Aşa stând lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: ţin la distanţă şi fireasca uitare omenească, dar şi ofertele venite dinspre religie. Nu cred în viaţa de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieţi ar putea cădea în seama altora, oameni ori zei. Viaţa mea nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucreţiană” dintre minte şi trup. Moartea intră firesc în definirea mea. Toate întâmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale. Deprinsă, „ştiinţa morţii” ar putea fi o forţă. Am preluat sintagma din laboratorul eminescian. „Geniul morţii” fusese precedat de „ştiinţa morţii”. „Ştiinţa” înseamnă deopotrivă a şti , a fi în cunoştinţă de cauză, şi a şti să faci ceva, a stăpâni o artă. E dublul sens al morţii care poate fi învăţată. Numesc muritudine complexitatea destinului de muritor. Moartea e marea ficţiune ori măcar maestrul de ceremonii al ficţiunilor omeneşti. Toate interpretările sunt posibile tocmai fiindcă suntem muritori şi nu ştim (aproape) nimic despre singura noastră certitudine. Suntem predestinaţi prin muritudine interpretării neobosite şi imperfecte.
Moartea părinţilor, a celor dragi te lasă mai vulnerabil şi mai puternic, în egală măsură. Mai vulnerabil la zvonurile morţii, dar şi mai indiferent la mofturile şi capriciile vieţii în lume. Mai definitiv apărat. Mormintele celor dragi sunt un fel de rădăcini: te fixează în trecere.

Există o nouă „Şcoală Ardeleană” în critica literară contemporană?
Când e vorba despre critica literară, cea astăzi activă, îi citesc cu interes şi cu încredere, căci le-am probat seriozitatea şi efortul obiectivării, mai ales pe Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea Muthu, Ştefan Borbély, Sanda Cordoş, Mihaela Ursa, Alex Goldiş, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Simuţ. Dar nu-i ignor deloc pe „regăţeni”. Am o privire flexibilă asupra literaturii, dar flexibilitatea nu de conjuncturi depinde, ci de perfecţionări şi modificări fireşti de instrumentar al lecturii. Dar mărturisesc deschis şi preţul pe care îl pun automat şi profund pe spiritul durabil al Şcolii Ardelene. Pe când în sud se exersa poezia anacreontică, cu chef şi desfătări alene, în Ardeal se vorbea sobru şi cu o doză de încrâncenare decurgând din datoria faţă de neam, despre istorie, latinitate, izbăvire prin cultură. E o moştenire care lasă urme.

Ce este acea „imperfecţiune deschisă”, căreia mărturisiţi, la un moment dat, că îi sunteţi destinată?
Distanţa pe care mi-o dă gândul permanent al muritudinii mă face să fiu mai nepăsătoare când e vorba despre felurite bătălii de-o clipă şi cu mize, pentru mine, îndoielnice. Am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste (vezi funcţia hordică a ritmului autentic descrisă de Marcel Moreau). Mă păstrez întro imperfecţiune deschisă. Nu cred nimic la superlativ absolut, ci, eventual, la unul relativ, care cere şi suportă îmbunătăţiri. Şi nici nu renunţ la doza de superficial pe care mi-o dă curiozitatea în (prea) multe domenii. Prefer să citesc, să scriu, să pictez, să cos, să meşteresc rafturi de cărţi, să traduc, să născocesc feluri noi de bucate, să pun la cale cărţi şi evenimente, să învăţ programe noi de calculator, să pun tapet, toate binişor spre bine, decât să renunţ la toate pentru a mă dedica unei singure priceperi pe care s-o fac foarte bine. De unde să ştiu că aş face-o foarte bine? Oricum, nu visez la posterităţi prelungi.

Aţi publicat mai multe cărţi care stau sub semnul „panoramării” literaturii române. Care sunt resorturile, motivaţiile şi explicaţiile unui astfel de demers, globalizant, ce sugerează ideea de exhaustivitate?
Tot dintr-o atitudine de dascăl, în primul rând, îmi plac lucrările de sinteză – ţine şi asta de ordinea nemţească în care am fost crescută. E bine, comod, practic, sănătos să ai toate lucrurile de un fel în acelaşi loc, ca să ştii cum stai şi de unde să le iei. De aici dicţionarul de Teorie literară (care a avut vreo şase ediţii!), Panorama criticii postbelice, Literatură română contemporană (2008), Prozatori contemporani (Oglinda şi drumul, 2013). Volumele lucrate de mine de la un capăt la celălalt pentru Filiala Cluj a USR sunt şi ele inventare şi puneri în ordine (pot fi citite în pdf, pe site-ul Filialei: www.uniuneascriitorilor- filialacluj.ro). Pentru sinteze adevărate nu prea am timp, ar însemna să-mi anulez firea. Nu am pic de răbdare, sunt mereu într-un soi de urgenţă, de alertă. Teoretizarea actului creator mă interesează într-o gesticulaţie dublă: pe de-o parte, vreau să am definiţii cât se poate de clare şi neambigue pentru diversele forme „instituţionalizate” ale metaforei în sens foarte larg, acoperind literatura însăşi. Pe de altă parte, ordinea de care vorbeam îmi foloseşte pentru a accede la o libertate sporită a scrisului propriu. E bine să ştii toate regulile ca să respecţi ce ţi se potriveşte şi să încalci în cunoştinţă de cauză ce e de încălcat potrivit proiectului tău literar.

Sunteţi preşedinte al Filialei Cluj a USR. E dificilă colaborarea cu scriitorii? Care sunt iniţiativele dvs. viitoare în acest sens?
Am ştiut de la început (din 2005) că nu conducător (conducătoare – am fost prima femeie preşedintă în cei o sută de ani de existenţă a SSR/USR!) al scriitorilor clujeni am devenit, ci slujbaş. Că tot ce doresc să se realizeze se va realiza doar dacă pun umărul în modul cel mai concret, adică rupând din timpul meu personal pentru binele comunitar şi îndeplinind, la propriu, munci de tot felul. Toate proiectele în care m-am angajat au pornit din credinţa că lucrurile ar putea merge mai bine dacă am re-construi împreună spiritul de breaslă. Pun în mişcare mereu toată rezerva mea de răbdare, generozitate, toleranţă, toată oroarea de scandal şi dispută. Relativizez larg şi mă străduiesc să netezesc asperităţi. Cu efort, fireşte, fiindcă nu sunt făcută nici eu doar din lapte şi miere. Dar mă bucur de câte ori îi descopăr pe ceilalţi interesaţi de ceea ce se întâmplă la Filială, dornici să fie incluşi în proiectele pe care le lansez. Tocmai am încheiat o nouă „alcătuire”: Scriitori ai Transilvaniei. Dicţionar critic ilustrat. Am cheltuit, din nou, sute de ore. Sper să fie bine primit şi util.

Ce aşteptări aveţi de la Festivalul Naţional de Literatură organizat la Cluj, la începutul lunii octombrie? Cum aţi gândit acest festival? Ce reprezintă, în fond, Festivalul pentru USR, pentru scriitori, pentru publicul cititor?
Recunosc că nu prea cred în festivaluri şi în puterea lor de-a mişca munţii indiferenţei (relative!) faţă de cultură, de literatură. Dar m-am implicat total şi entuziast în pregătirea lui sperând să-şi dovedească utilitatea în câteva direcţii: să transforme temporar în eveniment şi spectacol ceva ce, prin natura lucrurilor, e destinat singurătăţii şi retragerii meditative din zarva lumii; să aducă scriitorii în atenţia publică, provocând faima; să conducă la o mai bună vânzare a „mărfii”. Excelenta colaborare cu Festivalul Internaţional de Carte Transilvania a făcut ca aceste ţinte să fie mai uşor de atins.
FestLit Cluj răspunde şi unei nevoi de recuperare a sentimentului apartenenţei la o comunitate. Este un loc de întâlniri cordiale, de dialog destins, de dezbateri cu miez. Colocviul cu tema Revistele literare de azi pentru mâine ar putea fi un prilej de a descoperi cu toţii, producători şi consumatori (atât individuali, cât şi instituţionali), ce puţin lipseşte pentru ca lucrurile să meargă bine. Pariez apoi pe desantul în facultăţi, şcoli, biblioteci. Marţi, 7 octombrie, la ora 10, în vreo 15 locuri deodată, 100 de scriitori s-au întâlnit, pe viu, cu cititorii lor. Sper să aibă multe de învăţat şi unii, şi alţii. Şi, mai ales, visez la momentul în care scriitorul român va înţelege că scrisul său e dator literaturii române în întregul ei, că bunul lui renume depinde de renumele bine întreţinut şi perpetuat al întregii literaturi române de raftul întâi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara