Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Iosif Sava de Marina Constantinescu

Bach, Bach, Bach, Bach! Muzica este dincolo de viaţă şi de moarte. Spiritul este înnobilat de sunete şi purtat spre divinitate, spre esenţa însăşi a existenţei. Fără muzică nimic nu e fiindcă totul este ea, muzica. Vă amintiţi? Sub mii de forme, asta a crezut şi a spus o viaţă întreagă Iosif Sava. Pentru asta s-a luptat, pentru asta s-a lăsat devorat de nimicnicia cotidiană, pentru asta a trăit exemplar, pentru asta a militat fără să ostenească. Niciodată nu i s-a părut că este îndeajuns să vorbească despre muzică şi întru muzică. Despre valoare şi întru valoare. Superbe discursuri. Un om, o operă imensă şi o enormă pasiune. Iosif Sava a existat aşa tocmai pentru că muzica i-a fost Însoţitorul. Cîţi am înţeles atunci? Cîţi înţelegem astăzi?
Pe 15 februarie, Iosif Sava ar fi împlinit şaptezecişicinci de ani. De aproape zece ani, însă, nu mai este cu noi.
Zece ani în care, într-un fel, deriva societăţii s-a accentuat. Valoarea este pusă, fără remuşcări, în paranteză. Modelele autentice sînt marginalizate, reperele morale sînt atacate de mişei, dezordinea unei lumi fără busolă aruncă în aer civilizaţia cetăţii. Parcă nimic nu se mai leagă şi nu ne mai leagă. Cei ce ar avea de spus chestiuni majore se retrag. Defensiva aceasta este mană cerească pentru mediocritate şi impostură. Ocupă teritorii, funcţii, poziţii şi cred, vai, că eternitatea le aparţine. Revolta din noi a amorţit. Nici mirare nu mai e. Nici iluzie. Deziluziile populează subconştientul. Societatea consumă şi se consumă. Bulimia s-a instalat în creier. Nu mai e loc pentru meditaţie, filosofie, metafizică. Este vremea cool a pragmaticului palpabil, a acumulărilor fizice în absenţa unei axiologii, a unei relaţii cu esenţialul umanităţii. Rătăcim, ne însingurăm, ne îndepărtăm unii de ceilalţi, de noi înşine.
Nu ştiu de ce, dar îmi este greu să scriu despre Iosif Sava. Face parte profund din fiinţa mea. Din ce am rostit sau din regretul celor nerostite. Din drumul pe care merg. Din bucurii şi melancolii. Din ce am înţeles şi din ce caut. Din extazul pe care continu să-l am privind luna plină. Mi se pare că vorbind despre asta, trebuie să-mi dezvălui intimitatea. Or, acolo nu este nimic convenţional. Acolo, lucrurile îşi au o ordine, a mea, sînt investite cu raţional şi iraţional. Sînt trăitul meu şi frămîntările şi liniştea. Habar nu am avut, cîndva, că Iosif Sava va însemna, pentru mine, atît de mult. Deşi, dacă privesc lucid în urmă, simt şi acum vibraţia fabuloasă a momentului cînd m-a descoperit în semiîntuneric, undeva pe holurile radioului. Fără cuvinte prea multe, m-a condus în împărăţia sunetelor, în locul unde această instituţia îşi avea comoara. Un spaţiu deloc gigantic stoca muzica lumii. Un domn atipic, care parcă plutea neatingînd pămîntul era stăpînul şi îngrijitorul Fonotecii. Acolo, era aproape imposibil să nu-ţi pierzi minţile. Înainte de 1989, pentru un student nu cred că exista soluţie mai fericită decît să n-aibă minţile cu el. Călăuza mea spre acest teritoriu a fost Iosif Sava. Cu o discreţie infinită. Îl priveam sedusă de căldura cu care îmi vorbea despre Kant şi despre Bach, despre timp, despre ce nu se vede, despre destin, despre... Printre benzi de magnetofon cu înregistrări ce fac istoria muzicii mari, cineva se preocupa de mine. Se preocupa de accesul meu către miracol. Cu o discreţie infinită. Aşa cum s-a preocupat tot timpul, zeci de ani, de noi toţi, de ceea ce este fundamnetal pentru formare, pentru auz, gînd, simţ, pentru cultură, pentru spirit. Pentru că el a avut, dincolo de toate, spiritul liber, înălţat dincolo de materie, acolo numai muzica este. Ani de zile am ascultat emisunile de la radio. Era acolo zilnic. "Serata muzicală TV" a fost spaţiul în care intelectualii puteau să se exprime, să vorbească o limbă română nobilă, curată, zglobie, să dialogheze într-o ţară în care acest exerciţiu era interzis. Cîţi s-au gîndit ce preţ a plătit Iosif Sava pentru formele de libertatea pe care şi le-a permis, ignorînd ideologia? Ce lupte zilnice a fost nevoit să dea nu doar pentru numele lui Bach, Beethoven sau Mozart? Cîte ore avea o zi pentru Iosif Sava? De multe ori mi s-a părut că are harul ubicuităţii, că poate să fie, în acelaşi timp, la radio, în săli de concerte ascultînd marii muzicieni, mari orchestre sau preocupîndu-se de talentele tinere, de cei care aveau nevoie de glasul autorităţii la început de drum, la birou, scriindu-şi opera, împreună cu familia lui minunată, la televiziune - pregătindu-şi Serata sau polemizînd la nesfîrşit cu ideile comerciale, uşoare, cu falsul concept de audienţă, cu ipocrizii şi jocuri purtate în culise - la conferinţe şi colocvii, la Universitate oferind, poate, unele dintre cele mai rare momente în care mari personalităţi străluceau, sfidînd, datorită protecţiei lui Iosif Sava, securitatea de la uşă, în bibliotecă, citind, citind, citind, la pian, în Sala Radio, ţinînd prelegeri despre muzică, muzicieni, instrumente, voci. Şi, în plus de toate, ascultînd şi bucurîndu-se de ceea ce muzica mare, clasică poate să dea. I-am cerut iertare pentru faptul că am fost pătimaşă la începutul anilor nouăzeci şi l-am judecat pentru anumiţi invitaţi pe care, politic, nu îi agream. Au trecut atîţia ani. Tîrziu am înţeles că domnia sa a avut dreptate. Aşa cum şi dînsul a tolerant aerul meu revoluţionar, firesc, cum l-a numit. Anii au trecut şi mă simt singură, tot mai singură. Modelele sînt atacate abject, mediocritatea ticăloasă se aşează pe tron. Pe orice fel de tron. Nu doar de asta mi-e atît de dor de Iosif Sava. Şi atît de greu fără Iosif Sava. Nu doar de asta sînt măcinată cînd mă gîndesc la stratul de ingratitudine pe care mulţi, cu voie sau fără de voie, l-am îngroşat în timp şi l-am aşternut în sufletul său atunci cînd se lupta în cetate pentru ideile mari sau acum, peste memoria lui, cînd aducerea aminte, pentru unii, rămîne o formalitate.
A fost bîntuit de o nelinişte teribilă, de un soi de curiozitate care i-a dat puteri fabuloase ca să zboare cînd mulţi se tîrau şi ca să ne înalţe cînd prea mulţi ne ispiteau sufletul în fel şi chip.
Într-o duminică luminoasă, generoasă, bună am primit, ca pe o binecuvîntare de care aveam nevoie ca de aer, un semn că lucrul mare, făcut cu credinţă şi cu sînge continuă dincolo de moarte. Sub cupola casei lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino, casa cu lei de pe Calea Victoriei, din iniţiativa remarcabilă a profesorului Grigore Constantinescu şi a violoncelistului Marin Cazacu, artişti mari, oameni care l-au preţuit s-au strîns împreună. Pentru Iosif Sava. M-am simţit preţ de cîteva ceasuri pe o insulă a armoniei, a solidarităţii. Deci, se mai poate?... Am simţit aripa lui Prospero. Şi şoaptele lui. N-a fost nimic convenţional. Nimic. I-am privit pe Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Sorin Dumitrescu, Alexandru Tomescu, Mircea Albulescu, Steluţa Radu, Dan Puric, Elena Zottoviceanu, pe cei ai căror nume nu le cunosc. Am ascultat corul "Madrigal". Ca pe o rugăciune. M-am gîndit la toţi cei pe care îi iubesc şi îi respect. La cei care mai sînt sau nu pe acest pămînt mişcător.
E minunat să zbori, domnule Sava! E minunat...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara