Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Ion Vlad: „Nu admir criticul acru, ulcerat, fericit de descoperiri catastrofale” de Iulian Boldea

Stimate domnule Profesor Ion Vlad, aş vrea să încep dialogul pe care, cu bunăvoinţă, l-aţi acceptat, invitânduvă să rememoraţi locul şi timpul copilăriei. Cum se regăsesc aceste două coordonate esenţiale ale fiinţei în memoria dvs., acum?
În iulie 1976, în ziua instalării ca rector a unui universitar de fel interesat de o funcţie dificilă şi aproape imposibilă într-un timp când învăţământul superior era sub „protecţia” unei femei semianalfabete şi de o răutate funciară, Dorin Tudoran se afla la Cluj pentru un interviu... Îi relatasem despre momentul instalării şi îl rugam să stabilim o altă dată pentru dialogul nostru. Am rămas câteva ore împreună, în locuinţa din „Nuferilor”; am băut un vin bun, un Traminer, dacă nu mă înşel... Şi după câteva săptămâni primeam un text credibil şi în totul impresionant ca autenticitate! Prima sa întrebare e înrudită cu a dumneavoastră, domnule Iulian Boldea. Tatăl meu, absolvent al Şcolii Normale din Blaj, a optat ulterior, după cursuri de pregătire (era vorba de administraţia românească din Transilvania) pentru funcţia de notar comunal. M-am născut într-o localitate din spaţiul Câmpiei Transilvaniei, Archiud - poate şi de aici admiraţia mea pentru un prozator al miturilor Câmpiei Ardealului, Pavel Dan. De aici începe periplul năucitor, pentru un „copil al mutărilor”: o localitate din vecinătatea oraşului dumneavoastră, Tîrgu-Mureş, unde am început şcoala elementară; am terminat-o la clasele de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală din Tîrgu-Mureş. În vara anului 1940, refugiaţi la familia tatălui meu, Şercaia, din apropierea Făgăraşului, unde am dat admiterea pentru liceu (Liceul „Radu Negru”); am continuat şase clase de liceu la Arad (Liceul „Moise Nicoară”), revenind la Liceul „Al. Papiu Ilarian”din Tîrgu-Mureş (ultimele două clase de liceu). N-am amintit localităţile - alte trei - ale vacanţelor. De fapt, universul copilăriei şi al adolescenţei, veritabil topos al formaţiei mele, al jocului, al prieteniilor durabile, al satului seara, al bătrânilor ce-şi reaminteau anii trăiţi în Statele Unite, înainte şi după Primul Război Mondial; seara, târziu, începeau să-şi amintească melodii ascultate în nopţile de veghe, păzind vitele fermierilor americani... E vorba de Şercaia, comună din acea inimitabilă şi generoasă Ţară a Făgăraşului. La Arad descopeream primele lecturi, o bibliotecă impunătoare, colegii mai mari care mi-au deschis apetitul pentru citit.

Ce a însemnat, pentru dvs., ca elev, la două licee prestigioase, „Moise Nicoară” din Arad şi apoi „Al. Papiu- Ilarian” din Tîrgu-Mureş, cartea? Cum vi se înfăţişează, acum, universul Şcolii de altădată, dascălii de odinioară, ambianţa acestor licee de referinţă, colegii?
Impunătoare, Biblioteca Municipală oferea elevilor - privilegiindu-i - cărţi, iar respectarea termenului de restituire încuraja împrumuturile celor interesaţi. Liceul, şi am să mărturisesc acum, era de o calitate în totul exemplară. Elitele erau încurajate; am avut doi profesori de o severitate copleşitoare pentru primele clase de liceu; datorez acestei şcoli disciplina intelectuală în studiul limbii latine şi al francezei. Si azi sunt capabil să recit din Cid-ul lui Corneille sau din Lamartine, dar mai presus de atari „performanţe” am asimilat gramatica latină şi un vocabular invidiabil şi azi. La liceul din Tîrgu-Mureş, profesorul nostru de literatură română fusese (e doar o ipoteză) elevul lui D. Caracostea, de unde incapacitatea lui de a-i recepta pe marii poeţi ai timpului: Tudor Arghezi, Ion Barbu... Organizaserăm un cenaclu, iar animatorul său autoritar era Ion Horea; profesorul de română, autor mai târziu al unei lucrări temeinice despre ceangăii din Moldova, ne urmărea cu zâmbetul unui mentor dispus să facă - binevoitor - concesii tinerilor. Apăruseră, imediat după încetarea războiului, edituri noi, printre care Forum, unde apăreau poeţi precum Ion Caraion, Ben Corlaciu; la Fundaţiile Regale descopeream un poet rămas printre preferinţele „Bibliotecii” fostului elev şi, mai târziu, ale fostului student şi universitar, Constant Tonegaru. Apăruse, atunci, Manualul de morală practică al lui Tudor Arghezi; mă întâlneam cu primele traduceri (în biblioteca familiei erau numeroase romanele traduse de Jul. Giurgea...) din Hemingway; citeam Drumul tutunului al lui Erskine Caldwel. În fine, nu ştiam ce ne aşteaptă numai după circa cinci ani... Am să vă explic, în măsura în care spaţiul ne îngăduie, cât de tulburătoare puteau fi descoperirile noastre. Revelaţii fixate definitiv în memoria acestei inepuizabile Biblioteci a vârstelor. Terminam liceul în 1948. Resimţeam ulterior consecinţele unei legi criminale pentru şcoală (Legea Vasilichi, după numele ministrului de atunci); desfiinţarea dublei specialităţi în facultăţile umaniste, programe imbecilizante, vitnerianismul care îşi racola adepţi: Mihai Novicov, Nicolae Moraru şi alţii, cu proclamarea unui nou Eminescu, A. Toma; stigmatizarea marilor scriitori puşi la index: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Ion Barbu. Lucian Blaga e îndepărtat de la Universitatea din Cluj de eminenţa cenuşie a conducerii, Pavel Apostol; tot atunci e îndepărtat asistentul său I.D. Sârbu, pe care aveam să-l cunosc şi să-l preţuiesc.

Care sunt cele mai pregnante amintiri din perioada studenţiei la Literele clujene? Locuiţi de foarte mult timp în Cluj. Ce vă atrage la acest oraş? Ce nu vă place la el?
Spuneam că debutul promoţiei mele în Universitate a coincis cu o lege arbitrară şi primitivă, spiritul ei restrictiv a marcat şi minat proiectele noastre. Urcam scările Universităţii (pe atunci) „Victor Babeş”, impresionat şi emoţionat; aula, amfiteatrele şi, mai apoi, profesori de reală autoritate au rămas şi acum în memoria „supravieţuitorilor”. Prima mea întâlnire cu un universitar, aşa cum mi-l imaginasem, a fost prilejuită de examenul de admitere: Teodor Naum, marele latinist, traducătorul, cum ştiţi, al Eneidei. Păstrez volumul cu dedicaţia acestui om admirabil, aducându-şi aminte de răspunsul meu, aflând că făcusem latina la Liceul „Moise Nicoară” din Arad şi că fusesem unul dintre „preferaţii” unui dascăl de o severitate extremă, pentru care gramatica latină echivala cu suprema călăuză a logicii şi a disciplinei comunicării... În treacăt fie spus, mă întreb cum de am ajuns, în şcoala românească de azi, să ignorăm studiile clasice, în timp ce universităţi străine, unde ideea latinităţii şi a romanităţii nu poate fi invocată, studiul limbilor latină şi greacă rămâne un principiu fundamental de educaţie. Au urmat apoi întâlnirile cu D. Popovici, lectura Literaturii române în epoca luminilor, versiunea românească a originalului francez; Ion Breazu, autoritate în studiul literaturii române din Transilvania, Henri Jacquier, a cărui retorică era aidoma unei călătorii prin toate continentele romanităţii (literatură, limbă, etnologie, antropologie); un inimitabil şi memorabil spectacol pentru noi, studenţii săi preferaţi. Aminteam de programele cursurilor de literatură română. Dacă sociologismul vulgar fusese instalat cu o autoritate tiranică, eludarea lui era adesea un răspuns la care aderam în marea noastră majoritate. Dacă un ignorabil, azi, lector universitar îi preda cu umilinţă şi deplină „convingere”, pe Ion Păun-Pincio sau pe Teodor Neculuţă, asistentul nostru, regretatul Cornel Regman, dialoga cu noi despre G. Bacovia şi despre estetica simbolismului european... Nu uit „scene din viaţa universitară” din perioada literaturii asasinate într-un anume fel: un coleg de-al nostru îl întrerupea pe un lingvist reputat care îşi permisese să-l elogieze pe Sextil Puşcariu; şi acelaşi suspectabil coleg îi cerea lui C. Regman să substituim invariantul simbolismului lait-motivul cu neaoşul nostru leit-motiv... Atmosfera nu era defel favorabilă prieteniilor; climatul universitar tensionat era resimţit şi de studenţi; altminteri, eram împreună câţiva tineri care frecventam cenaclul literar de pe lângă cotidianul românesc clujean. Ion Brad, Dumitru Micu, Aurel Gurghianu erau cunoscuţi, iar după primii trei ani îmi găsisem refugiu în camera închiriată de Aurel Gurghianu, redactor pe atunci la Almanahul literar. Ne întâlneam în căutarea unor „umbre” liniştite; învăţam împreună cu două dintre colegele noastre zeloase, una dintre ele cercetătoare, după absolvire, la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, la Bucureşti. Tinereţea ne salva, e drept, parţial, de atmosfera tot mai sumbră şi mai ameninţătoare sub specia ideologicului. Refugiul nostru era la BCU, unde am avut prilejul să-l cunosc pe un om de o cultură şi inteligenţă în totul remarcabile.
Mai târziu, citind jurnalul lui I. Negoiţescu, Straja Dragonilor, reîntâlneam numele lui D. St. Petruţiu; acest admirabil cunoscător al literaturii româneşti, pasionat de teatru, ne-a îndemnat să refacem tradiţia venerabilei „Alma Mater Napocensis”, cultivând ceea ce numea „teatru în amfiteatru”, punând în scenă, cu un distins actor al Naţionalului Clujean, O scrisoare pierdută. Marea sală a Casei Universitarilor asista la acest act menit să ne îndepărteze de sordidul unor zile mai mult sau mai puţin cenuşii. Aveam, în ciuda adversităţilor vremii, tinereţea şi sentimentul unui timp al proiectelor defel iluzorii. Omagiindu-l pe sibianul D. St. Petruţiu, amintirile au reţinut un act memorabil: dramatizarea nuvelei Stana a lui I. Agârbiceanu, pusă în scenă la teatrul din Sibiu. Prezenţa multor prieteni la premieră era expresia preţuirii noastre.

Aţi fost foarte mult timp profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”. De asemenea, aţi exercitat funcţii importante în managementul universitar (şef de catedră, decan şi rector al universităţii). Ce semnificaţie a avut, pentru dvs., profesia de dascăl? Aţi avut satisfacţii, ca profesor, decan sau rector? Aţi avut şi nemulţumiri?
Exceptând intervalul, relativ important, în care am acceptat să-l însoţesc, ca să mă exprim astfel, în aventura conducerii Tribunei, socotind că Dumitru Radu Popescu e capabil să modifice nu neapărat fizionomia revistei, ci să-i aducă noi colaborări şi o difuzare eliberată de provincialism şi de o nefericită izolare... Am fost redactor-şef adjunct, onorific, asumându-mi cronica literară, nu în ritmul şi continuitatea consacrate la alte periodice. În ceea ce priveşte cariera universitară, trebuie să recunosc, fără nici o ezitare, că nu m-am aşteptat să ajung asistent în catedra unde prezida D. Popovici, alături de Ion Breazu. Eram mai degrabă interesat de colaborările la reviste, trecând astfel de graniţele oraşului nostru transilvan. Am fost invitat, în toamna anului 1952 de profesorul Popovici; mi-a comunicat, grav şi solemn, că s-a decis să mă numească asistent!... Am reacţionat jalnic, cerând un răgaz de o zi. Insistenţele lui Mircea Zaciu, membru apreciat al Catedrei de literatură română, au influenţat începutul de drum. Primul meu seminar avea caracterul de „seminar autonom”, independent de curs, şi am ales nuvela ca temă; era vorba, desigur, de nuvela românească asupra căreia reveneam mai târziu în studii incluse în volume, socotind structura ei narativă drept forma supremei concentrări asupra personajului, a naturii ramificate a discursului narativ, dezvoltat în planuri multiple etc. Am crezut în destinul „umanioanelor”, le-am sprijinit ca decan şi, mai apoi, ca rector, asumându- mi condiţia de profesor, de membru al catedrei şi de prezenţă la catedră. Am spus adesea că am oficiat ca dascăl, crezând în valoarea cursului; intram la ore cu acelaşi trac resimţit încă de la primul meu curs. Nu am „citit” cursul niciodată; de altminteri, nici nu-l aveam decât sub forma unor note ulterior convertite în texte adunate în cărţi

Destinul dvs. literar a fost strâns legat de revistele culturale clujene (aţi fost redactor-şef adjunct al revistei „Tribuna”, sunteţi membru în Consiliul editorial al revistei „Steaua”). Ce a însemnat pentru dvs. această activitate, deloc lipsită de importanţă, din sfera editorială? Ce opinie aveţi despre destinul revistelor de cultură, astăzi?
Timp de câteva decenii Uniunea Scriitorilor a supravieţuit presiunilor ideologice şi politice, „directivelor”, „rezoluţiilor” etc., apărând breasla şi demnitatea scrisului. Am fost martorul vieţii literare ca membru al Biroului Uniunii, sub patru preşedinţi; refac adesea „scene” unde Marin Preda, Geo Bogza, Nicolae Manolescu şi mulţi alţii au pus în discuţie varii fapte sau deturnări ale vieţii literare. Rămân la părerea că Zaharia Stancu a influenţat pozitiv destinul Uniunii, adoptând o strategie înţeleaptă cu privire la statutul scriitorului şi condiţia lui materială. Am cunoscut, astfel, scriitori despre care am scris, am corespondat cu ei şi, bănuiesc, am trăit sub semnul preţuirii reciproce. Studiul din „Steaua”, amintit înainte, a produs o admirabilă comunicare între Geo Bogza şi mult mai tânărul (atunci) critic literar. Păstrez scrisori, fotografii, cărţi cu dedicaţii venite de la autorul poemului (uitat, aşa cum sunt uitate multe opere ale literaturii noastre) Cartea Oltului.
Mă declar, domnule Iulian Boldea, privilegiat de prietenia Ilenei Mălăncioiu. Volumele ei, poemele vieţii şi ale dispariţiei, strălucita sa lucrare consacrată categoriei tragicului (Vina tragică), „tabletele” inteligente, ironia, comentariul caustic sau, pur şi simplu, deprimat fac din Exerciţii de supravieţuire cartea unui intelectual angajat. Dumitru Radu Popescu rămâne şi azi prietenul din anii studenţiei sale (după abandonarea medicinei...) şi din aceia ai marilor sale nuvele şi romane. I-am ascultat, noaptea, poemele rostite de autorul lor, Aurel Gurghianu; am fost impresionat la fiecare traducere (opere de o dificultate extremă!) de echivalenţele româneşti ale poetului Mircea Ivănescu. Robert Musil, James Joyce, Scott Fitzgerald şi mulţi alţi scriitori celebri înseamnă, indeniabil, o veritabilă operă. Am comentat, e momentul să spun, numai literatura supusă examenului (subiectiv, e drept) lecturii integrale; n-am admirat criticul acru, ulcerat, fericit de descoperiri catastrofale. Cartea incapabilă să reziste la o lectură atentă, confirmând sau măcar rezistând, a intrat în umbra memoriei. Am scris cu plăcere despre proza lui Ştefan Bănulescu, romanul lui George Bălăiţă, prozele lui Bedros Horasangian, ale lui Mircea Horia Simionescu, cronici care au intrat ulterior în sumarele cărţilor mele.

Dacă cineva v-ar adresa întrebarea: De ce scrieţi, în ce credeţi? – care ar fi răspunsul dvs.?
Primul an universitar (1948-1949) a fost însoţit de un cortegiu de întrebări, ezitări şi vagi proiecte. Întâmplarea a făcut să descopăr în profesorul Ion Breazu un om generos, de un impresionant sentiment al datoriei; avea darul de a înţelege dilemele şi crizele unui tânăr venit dintr-un mediu cu totul deosebit; a fost primul profesor interesat de lecturile mele, acceptând cu îngăduinţă opinii hazardate. El e cel care mi l-a apropiat pe Pavel Dan, iar cartea mea de mai târziu îi este dedicată. Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin e un eseu scris cu dorinţa de a-l redescoperi, după ediţia lui Ion Chinezu şi a lui Florian Potra (1938; 1956). Victor Papilian, profesorul de anatomie al Universităţii, Ion Breazu, Ion Chinezu şi mulţi alţii au fost martorii unei vieţi torturate de suferinţă şi încheiată la treizeci de ani. Am scris obsedat de literatură, citită haotic, descoperind marii scriitori şi creând în spaţiul meu interior Biblioteca deschisă, cu tentaţia de a mă explica şi de a produce sumare şi incerte judecăţi. Cum eram încă prea tânăr şi departe de strategiile universitare de mai târziu: liste, volume, promovări, doctorate etc. etc., am scris sub imperiul lecturii!

O preocupare constantă, teoria formelor literare, se regăseşte în mai multe cărţi ale dvs. De ce, de unde acest interes pentru aventura formelor, pentru condiţia romanului sau pentru dinamica teoretică a actului critic, în toată amplitudinea şi diversitatea sa?
Consecinţele – din perspectiva naturii discursului şi a „formelor” – ale abordărilor structuraliste pot fi urmărite cu discernământ, uitând că fanatismul primilor ani a fost adesea răstălmăcit. Una dintre figurile reprezentative ale teoriilor produse de evoluţia formelor narative (spectacolul produs de cărţile şi de intervenţiile sale e memorabil), Roland Barthes, rămâne şi azi motiv de reflecţii. Opera, remarca Barthes, are legile sale proprii, un anume sistem, apărând ca un teritoriu structurat funcţional sub specia cunoaşterii. Am, desigur, numeroşi pledanţi pentru estetica textului narativ şi pentru structurile sale vii, proteice; am pledat numai însoţit de mărturia textului şi de aici locul povestirii formă unde invarianţii sunt mereu aceiaşi, - ceremonialul celebrat în faţa unui „auditoriu”, spectacol şi memorie a unei Lumi. De aici şi eseul „Cărţile” lui Mihail Sadoveanu. Critica literară românească cel puţin din perspectiva prezenţei în revistele literare şi culturale, e de o remarcabilă diversitate; personalitatea criticului, de la autoritatea unor comentatori consacraţi adesea în dialoguri mai mult sau mai puţin diplomatice cu cenzura ceauşistă, la tinerii formaţi în amfiteatrele cărţilor de istorie şi de critică sau teorie literară. Diversitatea îngăduie şi o posibilă selecţie valorică sau o anume „specializare” (poezie, proză, lucrări de istorie, critică despre momente revolute ale istoriei culturale româneşti). Reîntâlnirea cu semnăturile lor, consecvenţa sau inconsecvenţele ţin de un peisaj literar normal. Nu sunt sigur că distincţii legitimate de paginile scrise sunt în măsură să disocieze critica „universitară de cea profesată în alte tipuri de cărţi sau de foiletoane. Pentru mine, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Dinu Pillat, Octav Şuluţiu, Ion Chinezu, Dan Hăulică au fost, mai presus de comunicarea critică şi de opţiuni, caractere şi intelectuali informaţi, deschişi spre profunzime şi spre certitudinea valorilor. Îmi îngădui doar câteva exemple, neuitând – repet – diversitatea actului critic. Citesc totdeauna cu plăcere comentariul lui C. Stănescu provocat de opiniile unor periodice; alegerea e totdeauna justificată inteligent, cu o mobilitate şi siguranţă a discursului absolut remarcabile. Doi tineri clujeni au descoperit la timp biblioteca, ignorând criticul instinctiv şi elementar, de unde şi fermitatea opiniilor, disocierile şi gustul mai puţin oscilant: Ştefan Manasia şi Alex Goldiş. De altminteri, Clujul (mă feresc de localism) îmi oferă numeroase exemple, de la universitari precum Ion Pop şi Virgil Stanciu la Irina Petraş, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga şi Ion Vartic. Interviul poate fi şi confesiune (la limitele decenţei). E vorba de un istoric literar dublat de un scriitor şi de un publicist acid sau, adesea, cu vervă, în persoana lui Niculae Gheran. Ne-am întâlnit, de fapt, în întâmpinarea ediţiei şi în comentarea fidelă a volumelor pregătite de acest cărturar dăruit operei lui Liviu Rebreanu. Dosarele volumelor, echipele recrutate tocmai din locurile de unde provenea scriitorul, dificultăţile întâmpinate (apariţia Gorilei a fost un veritabil scenariu de rezistenţă şi inflexibilă poziţie). Niculae Gheran e povestitorul, risipitorul de spirit şi cultură, dispus, altfel, să sancţioneze mediocritatea şi turpitudinea. Închei aducând omagiul unui apropiat al familiei noastre, I. Negoiţescu. Înrudirea cu soţia mea, verişoară primară a acestuia, mi-a oferit posibilitatea să-i cunosc familia din Cluj, să-l văd la întâlnirile „neamurilor”. Discuţiile noastre în locuinţa de pe Calea Victoriei, scrisorile primite după plecarea sa din România, le retrăiesc pentru a aminti de un intelectual strălucit, iar Cercul literar de la Sibiu, evocat admirabil în cartea lui Petru Poantă, istoric literar format la şcoala disciplinei slujite cu devoţiune, devine, adesea, ca într-o revărsare de sonuri, prilejul regăsirii lui Radu Stanca, a lui Nego, a profesorului Jacquier şi al altor sibioţi evocaţi mai demult.

Vă mulţumesc!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara