Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ion Vartic şi complexul lui Fiesco de Ovidiu Pecican

Scriind în 2002 – după cum rezultă din volumul Clanul Caragiale, unde este cuprins, fără vreo datare anterioară – textul „Caragiale şi complexul lui Fiesco”, Ion Vartic îşi manifesta pentru întâia dată interesul faţă de tema complexului numit prin trimitere la personajul schillerian, regăsită mai pe urmă şi în cartea despre Cioran.
Definiţia pe care el o dă diagnosticului său cultural merită atenţie. „Există creatori mari, dotaţi cu o conştiinţă individuală hipertrofiată, ce se simt sufocaţi într-o ţară mică, într-o «ţară de a doua mână» şi într-o cultură mică, «rudă săracă» a marilor culturi. Ei se simt demni de o patrie mare, unde, în mod automat, ar aparţine unei «culturi universale». Acestei traume a creatorului frustrat de celebritate i-am spus «complexul lui Fiesco»”1.
Respectivul complex are, prin urmare, un caracter cât se poate de restrictiv. El se referă numai la creatori; probabil la cei de artă, la artişti (nu şi la oamenii de ştiinţă); nu la toţi, ci doar la cei mari; şi nu la toţi cei mari, ci doar la cei care suferă de o hipertrofiere a conştiinţei. Cum se vede, este vorba despre o sferă de aplicabilitate foarte restrânsă, pentru profesioniştii artei care depăşesc, valoric, media de departe, dar pentru care valoarea proprie rămâne numai un ingredient. Mai importantă se dovedeşte expandarea de la nivelul propriei conştiinţe, în cazul lor. Paradoxal, în loc să funcţioneze ca un atu, această dinamică de conştiinţă induce o stare de alertă, o presiune, un dezechilibru subiectiv, o inadecvare radicală şi netrecătoare; adică un complex. În loc ca artistul să fie o voce a comunităţii căreia îi aparţine – cultura proprie, ţara de origine, naţiunea căreia îi aparţine, statul unde îşi are cetăţenia –, el devine în mod manifest un negator tranşant al acesteia/ acestora, căci mărcile valorile pe care şi le atribuie sieşi nu le identifică, nu le recunoaşte şi nu le promovează şi pe seama colectivităţii care l-a generat şi care îl conţine. Odată cu socotirea de sine într-un registru axiologic major survine şi convingerea, însoţită instantaneu de indignare, că ţara nu beneficiază de calităţi similare. De fapt, respectivul tip de artist de talent suferă de o traumă imaginară – dar socotită reală şi trăită ca autentică – pentru că, dintr-o greşeală logică ori în virtutea unei decizii spontane, brusc se percepe pe sine ca străin în totalitate ţării şi poporului, culturii care l-a produs. În loc să vadă în sine tocmai dovada că acea ţară, respectiv cultură poate produce valori în care el crede cu toată convingerea, această credinţă fiind tocmai garanţia că nu se înşală, incapabil să se valideze în propriii ochi în calitate de exponent al culturii care l-a format, el face un salt – motivat sau nemotivat – înafara acesteia şi o percepe ca fiind străină, incapabilă de performanţă artistică, eşuată în mediocritate; o cultură „mică”, aşadar, axiologic vorbind.
Se poate socoti că această mutaţie al cărei rezultat este complexul lui Fiesco survine pe urma unei modificări spontane de percepţie, rezultat al unor acumulări discrete sau al unor traume evidente. În primul caz, psihanaliza ori analiza biografică poate elucida, mai mult sau mai puţin, despre ce este vorba, de la caz la caz. În cazul secund, însă, cea mai uşor de înţeles se dovedeşte cauza unei receptări diminuante, bagatelizante, a lipsei de ecou valoric în mediile de acasă, a prestaţiei valoroase a artistului. Cauzele pot fi, altfel spus, endogene şi exogene.
Vorbind despre Caragiale, Ion Vartic arată că în cazul lui cauzele sunt exogene. Mediile culturale şi politice româneşti i-au arătat clasicului nostru, în repetate şi diferite moduri, că rostul care i se rezervă nu poate fi decât de mâna a doua. I s-au refuzat şi recompensele speciale, şi facilităţile pe care sistemul le oferea altora, mai puţin merituoşi. La rândul lui, Cioran se dovedeşte şi el, după Ion Vartic, o victimă a complexului lui Fiesco, simţindu-se strâmtorat în însăşi casa fiinţei – vorba lui Heidegger – pe care i-o oferea limba română, împreună cu cultura generată de ea.
Ceea ce merită să atragă atenţia este că Vartic nu dă o estimare etică şi axiologică explicită complexului lui Fiesco, mulţumindu-se să îl identifice şi să îl exemplifice, argumentându-l. Este legitim şi stimabil acest complex? Sau este ridicol, deplasat, nedrept şi demn de a fi denunţat ca un fapt deplorabil? Fiind vorba despre o conduită ce marchează doar gândirea oamenilor de un talent (mult) peste medie din artă şi din cultură, răspunsul poate fi acela că, dacă produce efecte benefice din punctul de vedere al operei, prilejuind creaţii valoroase, complexul lui Fiesco este un factor pozitiv de generare a operei. În virtutea acestui efect benefic, în cazul scriitorilor şi gânditorilor de talent, adică tocmai al celor despre care este vorba, trebuie deci privit ca o binecuvântare, de vreme ce numai în legătură cu aceştia merită să fie adus în discuţie? S-ar spune că da. Cu toate acestea, cât de stimabil este să îţi critici radical, uneori până la persiflare continuă şi corozivă, propria cultură, bagatelizând- o poate mai mult decât chiar merită? Şi aici se poate preciza că, dacă o astfel de critică se dovedeşte pertinentă, întemeiată, şi dacă, în plus, ea produce o relansare, o restructurare, o regândire din temelii a acelei culturi, fie şi neizbândind-o altfel decât ca proiect, atunci ea este binevenită şi demnă de respect şi apreciere. Fie şi corozivă, ea tot rămâne mărturia unui interes ţintit asupra culturii de proveninenţă şi mărturiseşte, fie şi pe dos, un patriotism, o formă de devotament, o implicare în destinele ei.
Alcătuind un filon cultural „Fiesco” în zestrea noastră de autori şi de opere, Ion Vartic dă un nou relief moştenirii româneşti în materie de literatură şi filosofie, graţie noii conceptualizări pe care o propune. În interiorul acestei tradiţii culte se iveşte acum o categorie de artişti nu doar excepţionali prin anvergura potenţialului lor creator şi a operei, ci şi particularizaţi în raport cu alţii de raportarea dizarmonică la mediul cultural care i-a generat şi pe care îl reprezintă. Atracţia exegetului faţă de ei poate fi explicată prin aceea că atitudinea acestor „fiesco” români este compatibilă cu propria atitudine, chiar dacă aceasta din urmă este, de obicei, disimulată îndărătul exerciţiului critico-literar şi a discursului exegetic cu portanţă filosofic-culturală2.
Desigur, toată lumea ştie ce înseamnă un fiasco. Este vorba despre eşec sau rateu. Când vine însă vorba despre „complexul lui Fiesco” ar putea fi o bâlbă, dacă n-ar fi un adevăr. Pentru că Fiesco este, măcar dintr-un punct de vedere, echivalentul unui… fiasco. Sintagma a fost lansată de Ion Vartic, odată cu prima ediţie din monografia Cioran naiv şi sentimental 3, în anul 2000. Eroul schillerian, al cărui model rămâne – pentru complexul despre care este vorba – Hamlet, prinţul unei Danemarce „prea strâmte pentru mintea” lui, o „temniţă”4 se simte încorsetat în ţara, în civilizaţia şi în istoria în cadrele cărora evoluează. Să visezi la dimensiuni mari, să chiar acţionezi demn de ele, dar să aparţii unei geografii, unei statalităţi şi unei vieţi comunitare cu totul neglijabile, indiferente, când nu de-a dreptul minimalizante este… Într-adevăr, ce este? Un complex psihologic, un neajuns, o formă de nevroză sau, o realitate obiectivă, o condiţionare obligatorie pentru oamenii născuţi, formaţi şi trăitori în anumite condiţii de viaţă?
Cartea despre Cioran naiv şi sentimental – despre, adică, un Fiesco carpato-parizian – se transformă, prin întrebările de acest fel pe care autorul le formulează, aglomerând în jurul lor o cazuistică românească (dar şi central-europeană), într-o tentativă filosofică de explorare a unei tipologii umane (hamletianul complexat, Medioeuropaeus Subteraneus), pentru care se aduc în sprijin elemente cazuistice abundente. Modelul posibil al procedurii, metodologic vorbind, îl oferă autori din sfera psihologiei, precum C. G. Jung, cu tipurile lui psihologice, sau Karl Leonhard, cu ale sale „personalităţi accentuate în artă şi literatură”. Nu trebuie uitat însă că transferul preocupărilor jungiene în avanscena filosofiei culturii a netezit drumul unor demersuri propriu-zis filosofice, precum cel al lui Constantin Noica din Şase maladii ale spiritului contemporan. Tot Noica urmărise, de altfel, pasionat, dinamica internă a spiritului uman în repovestirile lui despre om după Fenomenologia… hegeliană.
În toate aceste volume însă, perspectiva era panoramică, peisajul era îmbrăţişat într-o privire atotcuprinzătoare, fiecare tip defila unul după altul, etalându-şi panoplia în ordinea stabilită de autor. Ion Vartic procedează altfel, izolând un singur tip posibil, identificat şi explorat analitic şi critic chiar de sine, mai aproape de ceea ce făcuseră Goncearov şi Flaubert, cu mijloacele romancierului, în Oblomov şi, respectiv, în Doamna Bovary, ultima beneficiind şi de o analiză ştiinţifică a tipului ei comportamental (Jules de Gaultier). La fel au procedat şi cei trei mari comentatori ai lui don Quijote – inutil să adaug cine a lansat tipul donchişotesc –, Unamuno, Ortega y Gasset şi Ramiro de Maeztu. Şi nu altfel s-a întâmplat când Ionel Teodoreanu a oferit reflecţiei „medelenismul”, prilejuindu- i tânărului Mircea Eliade o analiză complexă a fenomenului. Ceea ce se descoperă astfel îndărătul tentativei varticiene este un şir deja constituit de analize ale unor creaţii romaneşti, datorate unor eseişti, filosofi sau oameni de ştiinţă; altfel spus, unor spirite cultivate şi analitice, fără intenţii de practici filosofice sistematice, dar cu tentative de a lansa concepte de o anumită anvergură, cu propensiuni universaliste verificabile asupra naturii umane, răsărite de sub pana beletristului – rod al intuiţiei şi al creativităţii artistice –, dar cu aplicaţii în viaţa cotidiană. (Şi, desigur, exemplele s-ar putea înmulţi, gândind la tipul – oarecum sumativ – al „omului din subterană”; Dostoievski şi, ulterior, V. Soloviov ş.a.; al „lolitei” nabokoviene, preluate de psihologi; etc.)
Adevărul pe care îl evidenţiază Ion Vartic, din acest punct de vedere, este că, înainte cu mult de a se naşte Cioran, Celan, von Rezzori, Petru Dumitriu, Gombrowicz sau Max Frisch, tipul exista deja, ieşind – la începuturile modernităţii – din teatrul shakespearean, trecând în cel schillerian şi apoi făcând saltul în biografiile unor creatori. S-ar putea chiar ca, în urma unei scrutări atente, să găsim şi înainte de Marele Will antecedente notabile5. Oricum s-ar mai modifica însă genealogia ideatică şi tipologică stabilită de Ion Vartic, este limpede că el rămâne autorul care a conceptualizat tipul uman al lui Fiesco şi contextul specific (destinul mare într-un popor mic înţeles ca fiasco) pe care Cioran ajunge să îl întruchipeze, în lectura autorului.
Problema de la început persistă însă. S-ar cuveni citit periplul analitic al lui Ion Vartic prilejuit de vizitarea lui Cioran ca prilej de pasionantă verificare a unui complex al vieţii ca eşec, în condiţiile apartenenţei la culturi neimportante, ori este vorba despre realităţi care depăşesc categorialul cultural, devenind – sau revelându-se a fi – realitatea care disimulează prin abundenţa concretului condiţia de soartă? Dezghiocând, un pic, întrebarea, aş îndemna la zăbavă în jurul problemei dacă, iscând nelinişti metafizice în jurul „complexului lui Fiesco”, Ion Vartic rămâne doar în câmpul categoriilor cultural-filosofice, sau, cu voie ori fără de voie, le lasă în urmă, atrăgând atenţia asupra faptului că anumite perimetre măsurabile la modul cel mai propriu cu putinţă – „micile limbi”, „micile culturi” şi, drept consecinţă, „micile naţiuni” şi „micile state!” – sunt cvasi-deşerturi, diferite sortimente de neant, zone în principiu moarte ori greu de suscitat, lăsând din neputinţă hegemonilor dintotdeauna capacitatea de adeverire şi de propulsare a geniului creator, salvarea din eternul anonimat.
Problematica a fost teoretizată, în contra unei tradiţii glorioase, reprezentate de regele biblic Solomon – „Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic” (Ecl.: 1: 3) – ca în termenii unui colonialism ori hegemonism, înţelese ca garanţie a relevanţei culturale; nimic de neînţeles în contextul gândirii medievale, a veacurilor guvernărilor autoritare şi a filosofiilor discriminatoriu-criziste.
La drept vorbind, restricţionarea naturală – prin naştere şi apartenenţă – la un areal lingvistic, civilizaţional şi cultural nu se oferă, în mod „obiectiv”, decodării în termeni de condamnare la eşec perpetuu şi inechivoc. Izolarea, vreme de ani, a lui Robinson Crusoe pe o insulă şi consecinţele pe care acest fapt le-a avut în comportamentul eroului demonstrează cu suficientă pregnanţă faptul; la fel şi modul cum au făcut faţă feluriţii exploratori condiţiilor severe de supravieţuire, în plin necunoscut, în non-istorie şi în non-civilizaţie, dobândind un renume sonor tocmai prin înfruntarea acestui tip de riscuri (uneori chiar cu preţul vieţii). Dacă asemenea situaţii extreme nu au condus, cum era, poate, de aşteptat, la estompare şi la pierderea absolută a urmelor, de ce s-ar presupune că efecte de acest fel s-ar datora unor zone civilizate de locuire şi creaţie, contrastante cu marile forţe recunoscute ale istoriei doar în lumina unor comparaţii cantitative şi calitative?
Între lipsa de temei a validării ca realitate şi suspiciunea de complex mental (mit subiectiv, repetitiv de la un ins la altul şi în interiorul mai multor colectivităţi naţionale) se prea poate ca filosofia vieţii ca fiasco programat, imposibil de schimbat, să deţină statutul unui ancadrament subsumabil conceptului de existenţă tragică (D.D. Roşca intră, în chip neaşteptat, în discuţie!). Conceperea coordonatelor vieţii în această cheie, à la Fiesco, devine, în cazul teoreticienilor re-aşezării în interiorul propriei existenţe prin migrarea către centrele lumii civilizate şi culturale, chenarul unor tentative de depăşire a condiţiei proprii interpretabile ca hybris sancţionabil de zeii nevăzuţi. Victorioşi într-un fel, Cioran şi ceilalţi companioni de destin din aceeaşi plămadă, cad, în cele din urmă, pradă poftei lor nemăsurate de a depăşi cadrele programate pentru existenţa lor. Părăsind complexul subiectiv prin practicile lor culturale exersate la superlativ, creatorii din categoria respectivă îşi transformă convingerea, prin consecvenţa situării în interiorul paradigmei în care s-au aşezat singuri, în realitate de neocolit, din care evadarea devine imposibilă chiar şi după ce ea s-a produs. Monte Cristo, în înţelegerea pe care i-o rezerva Italo Calvino, evadând la infinit din celula proprie pentru a se regăsi închis într-o altă şi altă celulă, întruchipează literar, metaforic, acest gen de destin.
Să o mai spun o dată: câmpul de discuţii pe care Cioran i-l deschide lui Ion Vartic trimite departe, în filosofia culturii şi către condiţia umană.

____________
1 Ion Vartic, Clanul Cargiale, Cluj- Napoca, Ed. Apostrof, 2002, p. 156. De remarcat, en passant, că de fiecare dată când propune un nou concept, Ion Vartic îşi află sursa de inspiraţie în opera literară a unor autori notorii din literatura universală, de preferinţă nordici şi de fiecare dată dramaturgi (aici Schiller, altă dată Ibsen).
Adaug aici şi că acestor Fiesco le corespunde şi tipul simetric opus, la fel de meritoriu şi de real. Un exemplu este Mircea Eliade, congener cioranian, cum se ştie, care spune, în 13 octombrie 1935: „Naţionalismul nu e numai iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. ş...ţ Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sunt eroii, nici şefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia ş...ţ Mă gândesc că sunt ţări care au ieşit din istorie şi au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu” (Mircea Eliade, „România în eternitate”, în Profetism românesc. II: România în eternitate, Bucureşti, Ed. Roza vânturilor, 1990, pp. 127-128).
2 Dovada: cel mai radical fragment scris în nume propriu, şi nu raportat la o lucrare literară anume, de către Ion Vartic. Este deja citatul fragment – mai amplu însă – referitor la România de după 1989 şi deriva ei morală şi publică.
3 Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, ed. a II-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2011, 316 p.
4 Ibidem, p. 118.
5 Aş propune, astfel, adăugarea în capul listei deja existente, a unui personaj istoric îndelung mitizat: Vlad Ţepeş-Dracula. Ca subiect al istoriei, şi nu ca personaj romanesc, el socotea astfel că „atunci când un om ori un Domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea; dar dacă e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu dânsul ce va voi”. Conştiinţa lipsei lui de putere pe măsura lucidităţii lui critice, extinsă asupra prea micii puteri pe care i-o conferea ţara unde domnea, face din el un „fiesco” avant la lettre.
Desigur, Ţepeş nu este un creator de cultură, ci un om politic. Este semn că în categoria vizată de tipologia pe care a elaborat-o Ion Vartic ar încăpea şi alte categorii de oameni valoroşi; printre ei eroii, fie ei şi controversaţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara