Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
ION ŢUCULESCU, un erou al probităţii intelectuale de George Radu Bogdan


Tablourile îşi au în general soarta lor, asemenea cărţilor. Unele ştiu să şi-o povestească, răsărindu-ţi mereu în cale, în câte o ipostază sau alta, dar de fiecare dată cu aceeaşi magică forţă repetitivă îndreptată spre un ţel anume. în cazul de faţă ţelul priveşte expertiza, ca unic agent făcător şi desfăcător de destin, păstrând cu consecvenţă o adresă precisă: pe cel ce se socoate expert, fără a bănui vreo clipă pericolele care îl pândesc atunci când convingerile şi conştiinţa de sine se substituie realităţii. în astfel de situaţii se deschid pentru cercetător paginile unui roman, a cărui anecdotică pasionantă şi instructivă merită să fie adusă la cunoştinţa cititorului. Va fi vorba aici despre o ipostază caracterială necunoscută şi profund revelatorie a lui Ion Îuculescu, artist care până astăzi, cu rarisime excepţii, e prezentat în diverse scrieri, de la simple articole până la volume cu aspect monografic, într-un mod lipsit fie de competenţa necesară, fie deliberat - şi nu întâmplător! - cu sfidarea adevărului.

în cele ce urmează să relatez sunt aduse în discuţie nişte tablouri admise odinioară oficial şi comercializate ca fiind de Andreescu. Toate erau semnate în fals. Autorul lor real era însă Dan Ialomiţeanu; un artist înzestrat, dar care, neputând să-şi agonisească traiul din resursele creaţiei proprii, s-a dedat la tot felul de activităţi legate de apariţia şi răspândirea pe piaţă a falsurilor, privitoare îndeosebi la Andreescu, uneori însă şi la Luchian. L-am cunoscut bine pe Ialomiţeanu şi până la un punct l-am putut convinge să coopereze cu mine, întru realizarea ţelurilor pe care le urmăream. Multe din documentele acestei cooperări au rămas până azi inedite.

În textul de faţă a trebuit să dau tablourilor pictate de Ialomiţeanu un titlu de circumstanţă, neutilizabil într-o expoziţie sau într-un muzeu. Aceste titluri sunt simple instrumente de lucru. Nu mă refer decât la opere care au o tangenţă directă sau indirectă cu Ţuculescu. Printre acestea se numără în primul rând Peisaj cu coşare şi casă. De la autor şi până la mine tabloul a străbătut un drum urmărit pas cu pas, insinuându-se privirilor mele în repetate ocazii. Nici un popas în loc şi timp nu mi-a scăpat, dar lucrarea nu şi-a dezvăluit adevărata finalitate decât atunci când posesorul ei a devenit pictorul }uculescu. Când am revăzut-o prima oară în colecţia sa nu i-am dat atenţie. Era un fals rezolvat despre care ştiam totul. Ce rost avea să mai răscolesc cazul, spunându-i lui Ţuculescu cum stau lucrurile. O altă pânză, de asemenea un fals "Andreescu" în posesia lui, era cea care îmi stârnea interesul; de dimensiuni mijlocii, reprezenta un peşte. Mi-am exprimat îndoiala că tabloul ar fi autentic şi l-am rugat să-mi îngăduie să-l cercetez în laboratoarele Muzeului Naţional de Artă. "Ţi-l voi da - mi-a răspuns pictorul - numai ca să văd ce e în stare un critic de artă, prin definiţie neavenit în astfel de probleme, să îndruge despre această lucrare. Abia aştept să te prind la cotitură!"

Am adăstat zadarnic, luni şi luni în şir. Nici un semn din partea lui Ţuculescu că ar fi avut intenţia să-şi ţină promisiunea! Nu ştiu, poate era doar o neglijenţă, dar timpul trecea. Aşa că întâlnindu-l într-o zi de februarie, mai însorită, a anului 1961, în staţia de tramvai din dreptul statuii lui Vasile Lascăr, de unde pornea de obicei spre casă, staţie din imediata vecinătate a locuinţei mele, văzând că tramvaiul întârzia, l-am întrebat: "Domnule Ţuculescu, mai pot conta pe promisiunea dumitale? Am şi eu un plan impus de Institutul unde lucrez, nu pot amâna la nesfârşit!" La care pictorul m-a asigurat că se va ţine de cuvânt; dar nu s-a abţinut să-mi debiteze pentru a nu ştiu câta oară cât de congenital inapt sunt să mă consacru unei expertize, conchizând ca întotdeauna: "îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala!"

În ciuda acestui soi de dialog de o francheţă brutală, trebuie să subliniez că relaţiile mele cu Ţuculescu erau cordiale, scrisesem numai bine despre el şi-i purtam un respect şi o admiraţie nedezminţite, fapt la care nu a rămas insensibil. Uşa casei sale mi-a fost totdeauna deschisă. Aşa că nu mă formalizam. îl ştiam un impulsiv şi un exaltat, o personalitate puternic subiectivă, dar mai ştiam şi că era om de ştiinţă, nu numai în calitate de medic ci şi de cercetător biolog, domeniu pe care îl ilustra cu obiectivitate şi indeniabilă competenţă profesională (această latură a sa e din păcate azi prea puţin cunoscută). Putea să mă beştelească mult şI bine! Ceea ce nu însemna să nu-i replic în cadrul repetatelor noastre controverse privind problematica falsurilor:

"Domnule Ţuculescu - îi spuneam eu, vorbind în principiu - poţi fi un mare pictor, iar faptul că ţii penelul în mână constituie fără îndoială un atů. Dar nu e îndeajuns pentru a face din dumneata un expert. Expertiza e altceva şi îşi are exigenţele proprii. Ea pretinde vreo duzină de discipline, din care dumneata dispui doar de una. Pe celelalte, în schimb, le posed eu!" La care Ţuculescu a exclamat:

"Ce te face să fii aşa de sigur de ceea ce afirmi?! Voi criticii n-aveţi antene, nu ştiţi ce înseamnă calitatea unui raport de ton sau de culoare, pentru că n-aţi mânuit niciodată penelul. Vorbiţi despre fenomene pe care nu le cunoaşteţi şi cărora le rămâneţi exteriori. Ceea ce faceţi e simplă literatură, fără priceperea reală a faptelor. Ca să fie altfel, ar trebui să fiţi pictori! Or, dumneata n-ai pus vreodată mâna pe pensulă, şi chiar dacă ai pus, asta încă nu înseamnă că ai înţeles ce presupune efectiv capacitatea de a picta! De unde aşadar, la dumneata, această aroganţă?"

"Nu e o discuţie pe care s-o purtăm la botul calului! - i-am răspuns. - Dacă eşti dispus să discutăm pe argumente şi dovezi, urcă într-o zi la mine şi vom sta de vorbă liniştit, confruntându-ne opiniile. Vei afla multe lucruri interesante..."

"Ştii că m-ai făcut curios? - mi-a replicat }uculescu, vizibil aţâţat de cuvintele mele. - Uite, sunt gata să vin chiar acum!"

Am acceptat, spunându-mi că e bine să bat fierul cât e cald şi să nu aştept altă ocazie. Am pornit deci spre cele două cămăruţe ale mele, situate deasupra unui garaj. I-am pus pe masă o cutie cu o sută de fotografii reprezentând falsuri "Andreescu", rugându-l să se uite la ele, să-şi facă o părere, şi să avem astfel o bază de discuţie de la care să pornim. Ţuculescu a fost de acord.

Trebuind să văd la un colecţionar o pânză de Andreescu, de care ştiam sigur că e autentică şi pe care urma s-o studiez, am lipsit o oră de la domiciliu lăsându-l pe }uculescu singur cu cele o sută de fotografii. Nestingherit, pictorul a avut tot răgazul să-şi facă o idee despre teancul de falsuri, mărturisindu-mi asentimentul său că nouăzeci dintre ele, reproduse în fotografiile cercetate, nu-i puteau fi atribuite lui Andreescu.

"Discuţia începe sub cele mai bune auspicii - i-am spus eu, vădit bucuros - dacă 90% întrunesc opinia noastră comună!" }uculescu însă a exclamat: "Aaa, nu! Astea 90 se vede de la o poştă că sunt falsuri ordinare, nici nu trebuie să te pricepi ca să-ţi dai seama! Unde te înşeli e aici, la restul de zece (ţinea mănunchiul de fotografii în mână, fixându-l cu o privire plină de veneraţie de parcă ar fi deţinut un tezaur); sunt de o calitate excepţională; incontestabil, avem de-a face cu opere autentice de Andreescu!"

Am parcurs cele zece fotografii şi am recunoscut imediat tablourile pictate de Ialomiţeanu. Scăpasem cu totul din vedere că unul dintre ele îi aparţinea chiar lui }uculescu; dacă mi-aş fi dat seama din vreme le-aş fi sustras din teanc, ca să nu-l rănesc pe omul orgolios, pătimaş şi neobişnuit de sensibil. Aşa, n-am mai avut încotro... Dar până să ajungem aici, am încercat să-i demonstrez că mă sprijineam în concluziile mele pe tot felul de investigaţii şi analize, pe mărturii scrise şi documente, pe cercetări de laborator, observaţii la microscop, raze ultraviolete şi infraroşii, radiografii Roetgen etc. etc. etc. ...Nimic nu l-a impresionat, nimic n-a luat în considerare, pe tot ce-i argumentam şi pe toată aparatura ştiinţifică nu dădea doi bani, ceea ce conta era strict ceea ce îi spuneau intuiţia şi ochiul său!

Punctul de plecare - şi asta aproape fără excepţie am observat la toţi pictorii - îl constituiau întotdeauna, exclusiv, raporturile de culoare, rafinamentele de ton şi nuanţă, calitatea griurilor diferenţiate cu subtilitate, în treceri gradate ale valorilor luministice de la întunecat la însorit... De explorări ştiinţifice, cum s-a văzut, }uculescu nici nu vroia să audă, socotindu-le inutile şi pretenţioase, izvorâte din ifos şi impostură, decizia valabilă putând fi numai şi numai aceea a ochiului avizat... M-am ales doar cu un potop de respingeri şi anulări!

Atunci m-am îndârjit. Trebuia să-i aduc un argument peremptoriu. încredinţat de dreptatea mea, mi-am aţintit cu insistenţă privirile spre tabloul său: "îl consideri o capodoperă nu-i aşa? Ei bine, până acum n-ai vrut să ştii de documente, abia dacă ţi-ai aruncat ochii pe ele şi, de fiecare dată, le-ai dat la o parte cu dispreţ... O să-ţi prezint unul peste care nu vei putea trece chiar aşa de uşor. N-aş fi vrut s-o fac, dar m-ai silit!" Şi i-am pus în faţă recunoaşterea scrisă a lui Dan Ialomiţeanu, depusă şi înregistrată la oficiul judiciar al Ministerului căruia îi era subordonată direcţia artelor plastice, recunoaştere de unde reieşea că el este autorul a trei tablouri din care unul era piesa atât de mult apreciată, aflată în posesia lui }uculescu. "Dacă nici asta nu-i de-ajuns - am adăugat - îi dau un telefon şi-l rog să vină încoace. Poţi fi sigur că va veni!" Pusesem mâna pe telefon, dar }uculescu m-a oprit: "Nu-i nevoie să-l chemi, m-ai convins!" Am observat că se făcuse galben la faţă, total descumpănit.

A urmat o clipă de tăcere, apoi m-a întrebat: "Câţi ani ai dumneata?" I-am spus că aveam 40. "Şi de câţi ani te ocupi de Andreescu?" I-am explicat că de un deceniu şi mai bine. M-a privit lung, apoi cu o voce stinsă a continuat: "Eu sunt cu zece ani mai în vârstă şi de Andreescu mă ocup nu de un deceniu ci de trei! Precum bine ştii, sunt consilierul artistic al lui Constantin Ionaşcu, i-am restaurat tablourile de Andreescu, i le-am expertizat..." Pentru o clipă gândul i s-a abătut: "Să nu-i spui nimic soţiei mele, lovitura ar afecta-o prea tare. Ca să pot cumpăra lucrarea cu pricina, mi-am vândut aparatul de raze Roentgen..." (I-am respectat această dorinţă întocmai, cât timp a trăit soţia sa).

A urmat o nouă clipă de tăcere, apoi }uculescu a continuat: "Mi-am schimbat radical părerea despre dumneata şi te felicit!" S-a ridicat de pe scaun şi a dat să plece, îndreptându-se spre scară. Coborând a adăugat: "îmi pare bine că mi-ai dat prilejul să te văd într-o altă lumină. A fost pentru mine o lecţie: mi-ai dovedit că dumneata ştii într-adevăr ceva, în timp ce eu nu ştiu nimic! încă o dată te felicit, dar să ştii că a fost cea mai tristă zi din viaţa mea!"

Am ezitat până astăzi să redau această scenă patetică, în care fiecare cuvânt rostit de }uculescu e transcris aidoma, cu respectul integral al stilului său de a se exprima. M-am temut să nu comit o indecenţă, dat fiind că aprecierile sale mă pun cu atâta elocventă generozitate în valoare, aducându-mi un elogiu care poate să pară exagerat, în timp ce pictorul se micşorează pe sine, în calitate de expert, dincolo de capacităţile sale reale, ilustrate de bunul gust şi competenţa selectivă, privind operele şi obiectele, foarte variate, pe care le-a colecţionat. Pe loc, am şi socotit în sinea mea că spusele lui }uculescu sunt consecinţa unei stări de exaltare şi - de ce să nu mărturisesc? - nu le-am luat în serios!

Se va vedea însă că mă înşelasem. Şi tocmai pentru că m-am înşelat, întâmplarea povestită mai sus a căpătat în timp pentru mine o cu totul altă semnificaţie, care mi-a năruit barierele şi m-a determinat s-o fac cunoscută. Nici un moment nu m-a ispitit gândul să-mi aduc prin gura altuia o laudă. Nu e în natura mea. Dar prin tot ce a urmat, atitudinea lui }uculescu, exemplul său de o rară probitate, mi-au revelat o condiţie esenţială şi de neocolit a expertului, cu consecinţele ce se răsfrâng asupra expertizei: aceea de a nu fi coruptibil, de a nu face niciodată tranzacţii de conştiinţă. Un expert corupt încetează ipso facto de a fi expert. Poţi fi de bună credinţă în eroare. Asta e cu totul altceva, oricine poate greşi. Dar a greşi cu deliberare anulează valoarea expertizei. O spulberă!



eisaj cu casă, gard, coşare şi potecă încheie itinerariul anecdotic al celor trei tablouri pictate de Dan Ialomiţeanu în 1932, la Ghimpaţi. E o lucrare cu un itinerar mai puţin spectaculos, fiind mai sărac în peripeţii. Trecută şi ea, în 1946, asemenea Peisajului cu coşare şi casă, pe la comisia de expertiză a Ministerului Artelor, a ajuns un deceniu şi jumătate mai târziu, să fie cumpărată de avocatul şi omul de afaceri Constantin Ionaşcu, posesor printre altele - în perioada în care l-am cunoscut - a numai cinci tablouri de Andreescu sau atribuite lui, când nu chiar de falsuri, socotind şi piesa executată de Dan Ialomiţeanu.

Perla colecţiei sale îl constituia tabloul Fata în iarbă (azi în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă), străpuns cândva, nu se ştie în ce împrejurări, de un glonţ, stare în care, cum s-a văzut, i-a fost încredinţat lui }uculescu spre restaurare. Cititorul cunoaşte deja natura relaţiilor dintre Ionaşcu şi pictorul strălucit a Câmpurilor de rapiţă şi atâtor alte capodopere. Ceea ce ar fi de adăugat - şi mi-am propus să istorisesc aici - e că aceste relaţii au luat o întorsătură neaşteptată după ce }uculescu mi-a făcut vizita relatată.

Nu ştiu exact când şi cum, lui Ionaşcu i-a venit la ureche faptul că ceva n-ar fi tocmai în regulă cu tabloul crezut a fi de Andreescu, dar pictat în realitate de Dan Ialomiţeanu. întrucât zvonurile şi bârfele circulau curent printre colecţionari şi în general printre oamenii de artă, Constantin Ionaşcu a ţinut să se lămurească. S-a dus întins la consilierul şi expertul său ca să-i cunoască părerea. Spre surprinderea lui, }uculescu i-a spus: "Eu nu mă pricep, te sfătuiesc să-l consulţi pe domnul Radu Bogdan, în care poţi avea toată încrederea".

Intrigat dar neavând încotro (la insistenţele sale }uculescu îşi reiterase recomandarea), Ionaşcu s-a prezentat la mine cu tabloul în cauză, relatându-mi amănunţit ce-I declarase specialistul său. Am fost la rândul meu surprins, dar din cu totul alte motive: începeam să constat că atitudinea pictorului în ce mă privea nu se datora unei simple exaltări de moment. Avea un substrat mai adânc, pe care nu puteam să-l intuiesc, şI care urma să-şi arate, nu cu mult mai târziu, consecinţele. I-am confirmat şi detaliat lui Ionaşcu cele numai vag ajunse până atunci la urechea lui, declarându-i că era într-adevăr posesorul unui fals. De altfel, însuşi cel ce i-l vânduse era un personaj dubios, pictor la origine, nu lipsit de talent, dar care se preta la tot soiul de învârteli şi manipulări, punând cu bună ştiinţă în circulaţie şi opere autentice şi falsuri, ceea ce era în măsură să-i deruteze pe amatorii de artă.

Vizita lui Ionaşcu a făcut să-mi zboare gândul, o dată mai mult - dar cu o insistenţă crescândă, deoarece totul mă lua pe neaşteptate, în pofida evidenţei - la cel ce se dovedea a fi, în raportul cu mine, un om de caracter cum rar întâlnisem: pictorul mai presus de orice altă împătimire, Ion Ţuculescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara