Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ion Simuţ şi şcoala sa de critică de Alex. Ştefănescu

L-am auzit pe Ion Simuţ vorbind în faţa studenţilor săi de la Faculta­tea de Litere a Universităţii din Oradea. Impunea respect şi, în acelaşi timp, îi încânta pe cei prezenţi, printr-un amestec de seriozitate ardelenească şi plăcere a jocului. Se simţea că se pronunţă asupra oricărui subiect în cunoş­tin­ţă de cauză, că a citit mii de cărţi şi că a reflectat asupra a ceea ce a citit. Dar şi că se amuză în sinea lui, descoperind posibili­tăţi neaşteptate de sistematizare a informaţiilor, paradoxuri, ase­mă­nări între extreme etc.

Spiritul ludic (practicat de altfel cu măsură şi bun-gust), făcea credibil sentimentul răspunderii faţă de literatura română, care altfel ar fi părut demagogic (pentru că aşa pare, din nefericire, la noi tot ceea ce e declarat şi grav). Întrucât mă întâlnesc rar cu Ion Simuţ (ne desparte o distanţă de 600 de kilometri) am înregistrat, surprins, faptul că un critic literar tânăr, aşa cum îl păstrasem mereu în mintea mea, s-a transformat pe neobservate într-un profesor universitar strălucit, capabil să capteze atenţia unei mulţimi fremătătoare de tineri, mai instabilă decât nisipurile mişcătoare.

Apoi, dialogând eu însumi cu acei tineri, am descoperit ce bine pregătiţi sunt, ce respect faţă de literatură au şi, în acelaşi timp, ce liber gândesc, de unde rezultă că respectul lor este real şi nu reprezintă o formă de teamă în faţa a ceva necunoscut. Mi-am spus atunci că e un mare noroc să-i fii student unui critic şi istoric literar ca Ion Simuţ, care, prin modul său de a fi profesor, menţine interesul pentru literatură în rândurile noilor generaţii, situându-se în succesiunea lui G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mircea Zaciu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu. Ca şi marii săi înaintaşi şi contemporani, Ion Simuţ ar trebui - m-am gândit - să aibă şi un grup de tineri în jurul său, care să constituie o şcoală de critică şi istorie literară.

Dar există un asemenea grup! Unii sunt colaboratori apropiaţi ai săi. Alţii îşi dau cu Ion Simuţ doctoratul. Alţii, pur şi simplu, îl consultă în diverse probleme de literatură, cuceriţi de inteligenţa, cultura şi farmecul profesorului cu mustaţă de brigand şi delicateţe de profesor de pian.

Nu de mult, Ion Simuţ a publicat un volum - Competiţia ficţiunilor. Investigaţii de critică literară, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 2007 - cuprinzând texte ale câtorva dintre tinerii care gravitează în jurul lui: Graţian Cormoş, Alin Creangă, Georgiana Epureanu, Zoica Ghiţan, Marius Miheţ, Dana Puşcaşiu, Ioana Revnic. Nu sunt toţi (lipseşte cel puţin Andrei Simuţ, fiul profesorului!), dar sunt aproape toţi, astfel încât ne putem face o idee despre ceea ce s-ar putea numi "Şcoala de critică a lui Ion Simuţ". Întro scurtă prefaţă, profesorul stabileşte, cu modestie şi francheţe raporturile sale cu cei şapte (magnifici):
"Cei şapte alcătuiesc un grup de cercetare în jurul catedrei de literatură română contemporană de la Facul­tatea de Litere din Oradea, unde eu sunt profesor. Patru dintre ei aparţin şcolii orădene (Alin Creangă, Marius Miheţ, Dana Puşcaşiu, Ioana Revnic) şi mi-au fost studenţi, ceilalţi aparţin şcolii clujene (Graţian Cormoş, Georgiana Epureanu, Zoica Ghiţan). Toţi şapte sunt doctoranzi: şase sub îndrumarea mea, unul singur (Marius Miheţ) sub îndrumarea unui profesor din alt centru universitar (V. Fanache, de la Cluj).

Dacă precizez că eu însumi sunt absolvent al Filologiei clujene, diferenţele dintre cele două "aripi" (patru orădeni şi trei clujeni, prin studiile de licenţă) pot spune că nu sunt importante."

Impresionant (prin modestie) este faptul că Ion Simuţ figurează şi el în sumar cu un studiu - Petru Dumitriu între "cronica mică" şi "Cronica Mare" - , solidarizându-se astfel cu tinerii critici, ca un comandant de pluton care luptă umăr la umăr cu soldaţii săi. Studiul, foarte dens şi decent-reformator, ca tot ce scrie profesorul (inclusiv în România literară), aduce în prim-plan o carte mai puţin cunoscută a lui Petru Dumitriu, versiunea restrânsă a Cronicii de familie, aceea din 1955, şi avansează ideea că romanul (inclusiv cel în varianta extinsă) "celebrează victoria comunismului în România, aşa cum columna lui Traian celebrează la Roma victoria romanilor în Dacia". În ceea ce mă priveşte, nu sunt de acord cu această idee (chiar dacă pe o poziţie similară se situează şi Nicolae Manolescu, care, mergând şi mai departe, îl face pe Petru Dumitru răspunzător de reprezentarea greşită, în conştiinţa publică românească, a istoriei naţionale). După opinia mea, valoarea (extraordinară) a trilogiei constă în portretistică şi satira de moravuri, care departe de a ilustra o aliniere a autorului la ura faţă de protipendadă promovată de partidul comunist, constituie expresia profundei sale mizantropii şi a geniului de pamfletar. Aceasta nu înseamnă însă că studiul lui Ion Simuţ nu are adevărul lui. Ca să nu mai vorbim de faptul că este atât de bine scris şi inte­grează, cu graţie, atât de multe informaţii, încât dă, de la începutul volumului, tonul criticii literare autentice.

Merită să facem cunoştinţă, în continuare, cu tinerii grupaţi în jurul lui Ion Simuţ, care, judecând după cum scriu în momentul de faţă, au şanse să ajungă să reprezinte ceva în literatura română (poate aşa cum vorbim de "cercul de la Sibiu" şi "şcoala de la Târgovişte", vom vorbi şi de "grupul de la Oradea"). De altfel, numele unora dintre ei au început deja să circule.

GRA}IAN CORMOŞ (născut la 2 mai 1980, asistent asociat la Catedra de Jurnalism din cadrul Universităţii din Cluj, autor a numeroase studii, recenzii, prefeţe, interviuri etc., colaborator la revista Tribuna din Cluj) este prezent în volum cu un capitol din lucrarea sa de doctorat consacrată lui Edgar Papu. Capitolul intitulat Edgar Papu - de la puşcăria politică la România Mare. Gloria şi declinul unui cărturar român poate fi considerat un dossier al acestui caz de manevrare a unui intelectual român, sensibil, vulnerabil, de către oamenii propagandei naţional-comuniste. Este surprinzător faptul că un autor tânăr, care avea 8 ani când s-a prăbuşit regimul comunist în România, reuşeşte să înţeleagă şi să descrie atât de bine mecanismul relaţiilor dintre oficialitate şi cărturarul traumatizat de anii petrecuţi în închisoare din motive politice. El explică nuanţat modul în care ideile spontane ale cărturarului au fost valorificate tendenţios:
"Cert este că Papu nu a fost un intelectual favorizat de către regim, cel mult unul tolerat şi cultivat de anumite grupuri, pentru că prin răstălmăcirea teoriilor sale se puteau obţine beneficii ideologice. Intenţionalitatea polemicii stârnite de el pe marginea dialecticii conceptelor protocronism-sincronism nu fusese una subversivă. Inconsistenţa capetelor de acuzare la adresa lui Edgar Papu va fi demascată de Mircea Zaciu, care sesiza, la doar un an de la apariţia volumui Din clasicii noştri, conotaţiile politice, naţionaliste pe care unii încercau să le lege de teoria strict literară elaborată în manieră comparatistă."

Lăsând la o parte unele stângăcii în materie de exprimare ("intenţionalitatea polemicii", "inconsistenţa... demascată"), textul dovedeşte capacitatea tânărului autor de a reconstitui "trecute vieţi". El ar putea scrie, printre altele, biografii cum nu s-au scris la noi, în stil americănesc, folosind eficient şi cu fantezie informaţiile din arhive şi creând câte un story captivant, fără să trădeze adevărul istoric.
Textul lui ALIN CREANG| (născut la 21 septembrie 1978, profesor la Colegiul Economic "Partenie Cosma" din Oradea, colaborator al revistei Familia), intitulat Proza scurtă a scriitorilor târgovişteni, reprezintă un fragment din teza de doctorat în curs de finalizare Proza scurtă postmodernă românească. Tânărul exeget, deşi ia în serios postmodernismul românesc ca şi cum ar fi existat cu adevărat (şi nu ar fi fost doar un joc literar studenţesc invizibil din perspectivă istorică), se remarcă, în cursul analizelor, prin fineţea observaţiilor şi printr-un subtil umor de idei. Iată, ca exemplu, un comentariu la o schiţă a lui Costache Olăreanu:
"Grandoarea şi decăderea unui sărut parodiază mitul androginului: ŤO unică răsuflare pompă un aer dulce în patrupedul cu braţele încleştate în jurul propriului său trup.ť Tehnica simultaneităţii face ca sărutul să dureze nici mai mult, nici mai puţin decât scrierea/ lecturarea celor trei pagini ale textului printr-un procedeu numit slow motion în care timpul povestirii este încetinit prin diferite digresiuni, în cazul nostru fiind vorba despre descrierea sunetelor, a mişcărilor şi a imaginilor din jur. Atenţia naratorului cade când pe planul apropiat când pe planul îndepărtat (decorul), tonul liric fiind mai mereu întrerupt de prozaic, seriosul şi ludicul alternând în funcţie de prestidigitaţia auctorială."

Alin Creangă, rafinat comentator de literatură, ar putea fi cândva un Paul Zarifopol al timpului nostru.

Un subiect insolit şi dificil, a cărui tratare pretinde recunoaşterea unor pattern-uri artistice complexe, şi anume Reprezentări ale teatralităţii în romanul românesc din perioada 1945-2000, şi-a ales pentru teza sa de doctorat, GEORGIANA EPUREANU (născută la 25 aprilie 1977, profesoară la Colegiul Tehnic "Napoca" din Cluj, colaboratoare la Perspective. Revistă de dialectica limbii şi literaturii române, Caietele Echinox etc.). În volumul Competiţia ficţiunilor, tânăra doctorandă este prezentă cu studiul Structuri teatrale în nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, în care face observaţii de o surprinzătoare noutate asupra unor texte analizate anterior de zeci, poate sute, de exegeţi:
"Ca autentice exerciţii de iniţiere în structura teatrală a existenţei, textele fantastice ale lui Mircea Eliade aduc în prim-plan şi personaje-actori. Datorită statutului său ontologic ambiguu, actorul are posibilitatea de a mistifica prezentul şi de a se insinua prin intermediul imaginarului într-o realitate virtuală. Prin prisma spectacolului, imaginarul devine concurentul realului. Dacă în realitate există bariere psihologice, sociale sau de altă natură, în imaginar destinul devine liber şi se poate interveni asupra lui. Prin joc şi spectacol, omul/ actorul se salvează din timpul istoric."

Un grad mare de dificultate are şi problema de care se ocupă în lucrarea sa de doctorat ZOICA GHI}AN (născută la 2 decembrie 1980, asistentă de limba engleză la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, colaboratoare la revista Familia). Este vorba de Influenţa lui Constantin Noica în literatura română. În fragmentul ales pentru volumul Competiţia ficţiunilor, fragment intitulat Un excurs iniţiatic. Literaturizarea discursului filosofic noician, autoarea îl compară pe filosoful român, în ceea ce priveşte interferenţa filosofie-literatură, cu Kierkegaard şi cu Nietzsche şi, mai ales, evidenţiază ingenios caracterul literar al metodei lui pedagogice:
"Literaturizarea filosofiei noiciene a însemnat, în primul rând, naşterea unui idiom al formării, în care maestru şi discipol renunţă la stereotipiile tardive şi la asimilările discursului filosofic. Un idiom al formării în care promisiunile gândului speculativ se transformă în reţete pur literare, în care plăcerea de a povesti transcende plinătatea gândului abstract."

Sunt idei profunde, elegant formulate, revelatoare pentru talentul de eseistă al Zoicăi Ghiţan.

MARIUS MIHE}, cel mai cunoscut component al grupului, critic literar al cărui cuvânt a început să conteze în evaluarea literaturii rămâne de azi, încă nu a depăşit, nici el, vârsta de 30 de ani (s-a născut la 14 februarie 1978; este lector la Facultatea de Litere din Oradea şi redactor asociat al revistei Familia; încă din anul 2000 a publicat frecvent articole de critică literară în Observator cultural, Familia, Caiete critice, Adevărul literar şi artistic, Cultura etc.). Din lucrarea sa de doctorat, Proza generaţiei '60, a extras, pentru volumul colectiv, capitolul despre proza lui Constantin }oiu. Remarcabil este modul în care Marius Miheţ face critică şi istorie literară simultan, reconstituind, cu talent literar, atmosfera epocii:
"De pretutindeni înştiinţările aveau un aer profund optimist. Senzorii criticii literare semnalau o carte-eveniment şeste vorba de romanul Galeria cu viţă sălbatică, publicat în 1976, n.n.ţ. Surprins a fost Constantin }oiu când unii critici şi-au anunţat entuziasmul faţă de apariţia viitoare a romanului, deşi nu citiseră nici o pagină de manuscris. Zvonul cuprinsese întreaga lume literară şi cititorii deopotrivă. Aceştia din urmă fuseseră avertizaţi în paginile revistelor literare de iminenta apariţie a unui roman-eveniment, prin fragmentele publicate. Barometrul succesului ne indică, în primul rând, un succes editorial. În numai câteva zile, romanul reprezenta un extraordinar succes de librărie. Tirajul romanului era de 14.000 de exemplare, surprinzător de mare pentru un scriitor fără o cotă ridicată. S-au epuizat imediat. Editura Eminescu a fost surprinsă de amploarea succesului Galeriei... A reacţionat prompt, publicând un al doilea tiraj, de 20.000 de exemplare, trecându-se, apoi, la alte reeditări, de o sută de mii."
Merită urmărită în continuare, cu atenţie, evoluţia lui Marius Miheţ.
DANA PUŞCAŞIU (născută la 19 octombrie 1974, profesoară la Colegiul Tehnic "Dimitrie Leonida" din Oradea, autoare a numeroase articole de specialitate şi coautoare la volume cu profil didactic) pregăteşte o lucrare de doctorat cu titlul Romanul conştiinţei etice în perioada comunistă. Un capitol probabil introductiv, Romanul conştiinţei etice, ne este pus la dispoziţie, ca eşantion, în volumul Competiţia ficţiunilor . În cuprinsul lui autoarea face un excurs în literatura europeană a secolului douăzeci, identificând originea a ceea ce inspirat a numit "romanul conştiinţei etice". Sunt analizate succint, cu o impresionantă competenţă, operele unor scriitori ca André Malraux, Albert Camus, Jean Paul Sartre. Caracterizările sintetice făcute de Dana Puşcaşiu sunt întrutotul convingătoare:
"Există în toate operele lui Camus un fond umanist mai mult sau mai puţin manifest. Acest fond umanist ocupă uneori prim-planul luând forma iubirii, posibilă soluţie etică pentru fiecare erou aflat într-o situaţie limită. Am putea spune că scriitorul iubeşte în egală măsură universul şi omul care-şi propune să cucerească acest univers. E o iubire ancestrală şi purificatoare, aceea care-l mântuie, de exemplu, pe Meursault, eroul romanului Străinul. Putem spune că iubirea este singura care-i conservă coordonatele umane în contextul unui proces al convenţiilor, străine ele însele de umanism."

IOANA REVNIC (născută la 23 aprilie 1978, profesoară la Şcoala cu clasele I-VIII "Oltea Doamna" din Oradea, colaboratoare la Analele Universităţii din Oradea, Familia, România literară, autoare a unor lucrări cu caracter didactic) este cunoscută cititorilor României literare (ca şi celor ai revistei Familia) datorită unor interviuri de înaltă ţinută realizate cu personaje de prim-plan ale vieţii literare: Nicolae Breban, Eugen Simion, Augustin Buzura, Ioana Pârvulescu, Mircea Horia Simionescu, Emil Hurezeanu ş.a. Pentru Ioana Revnic, interviul nu este o formă de şuetă, ca pentru atâtea publiciste, ci un mod neconvenţional de a face critică şi istorie literară. Lucrarea sa de doctorat, în curs de elaborare, Mit şi fantastic în opera lui Ştefan Bănulescu, din care putem citi în volumul colectiv capitolul Modalităţi ale fantasticului în nuvelele lui Ştefan Bănulescu, se remarcă, judecând după cele treizeci de pagini pe care le avem la dispoziţie, printr-o inteligenţă critică mereu activă, prin curajul intelectual de a regândi idei literare puse în circulaţie de multă vreme şi, mai ales, printr-o sensibilitate educată, datorită căreia sobrul stil critic are o irizaţie de poezie:
"Femeia şFenia, din Mistreţii erau blânzi, n.n.ţ rămâne un personaj fără chip (Ťcapul, cu faţa în jos, îl ţinea înfundat într-o pânză. Basmaua neagră i se îmbibase de apă...ť) dar aduce, în plus, o viziune halucinantă asupra universului în care se mişcă.

Lumea percepută prin simţurile ei ascuţite la maximum înseamnă legendele locului - Ťtata hoţilorť, Andrei Mortu, despre care se credea că a murit de tot, a cincea oară, ar fi fost văzut cârpindu-şi cămaşa într-un copac; Vica, fiica lui, s-ar fi aciuat prin sat, sucindu-le bărbaţilor minţile, cu dragostea ei păcătoasă.
Mai înseamnă apoi un univers gata să se dezintegreze, în care totul se amestecă haotic: ŤPe Condrat şi pe diacon îi zări tremuraţi prin ceaţa ploii şi prin albeaţa zăpezii undeva între pământ şi cer. ş...ţť
Materia pare să se întoarcă la începurile ei, când (aproape) toate elementele fundamentale - apa (şuvoaiele), aerul (cerul), pământul (nămolul) - alcătuiau o masă amorfă."

Este extraordinar ce oameni a reuşit să descopere - şi într-o mare măsură să şi formeze - Ion Simuţ, acolo, în vestul îndepărtat al ţării, fără să facă în nici un fel caz de acţiunea lui. Şi este în acelaşi timp scandalos faptul că o asemenea realizare trece neobservată, în timp ce tot felul de megalomani şi pretinşi justiţiari confiscă atenţia publicului cu monologurile lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara