Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Ion Petrovici - probe la un dosar neglijat de Henri Zalis




Am purtat cu Ion Petrovici bune cinci ori sase lungi discutii, la care s-au adăugat alte câteva vizite de simpatie, menite să îl întărească în ideea că nu îl privesc, tocmai fiindcă făcuse o figură frumoasă în multe privinte, drept criminal de război. Mi-a dat astfel prilejul să aflu amănunte despre sine si oarecari detalii, putin stiute, despre actiunile lui în cabinetul Maresalului Ion Antonescu. Voi povesti acestea în cele ce urmează, cu precizarea că Zaharia Stancu, pe atunci (în anii 1966-1968) presedintele Uniunii Scriitorilor, a dovedit - atât fată de Nichifor Crainic dar cu precădere fată de Ion Petrovici - dorinta de a-i ajuta - în raport cu dispretul obtuz ce îi lovea în ultima parte a vietii. Cum Zaharia Stancu, prevenit de mine, în legătură cu greutătile accesului la documente ce trebuiau să prezinte în lumină adevărată actele Ministrului cultelor si Instructiunii, intervenise la organele abilitate,*) am parcurs într-o săptămână, la sediul Uniunii din Soseaua Kiseleff, diverse dosare ca să am imaginea clară, desi extrem de partială, de selectivă, a modului de lucru practicat de Ion Petrovici în relatia cu Conducătorul Statului, încă din 5 decembrie 1941, când devenise ministru, până la arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944.

În plus, consultând ulterior materiale privitoare la cariera ministerială si politico-profesională a lui Ion Petrovici, am citit memoriul întocmit de împricinat, la cererea avocatului Raiciu, în calitatea acestuia de acuzator public la Tribunalul Poporului. Este un text tulburător prin forta argumentelor (mie confirmate de însusi Petrovici în destăinuirile pe care mi le-a încredintat) si as spune imperios necesar tuturor celor ce refac un parcurs istoric tragic din cea mai grea perioadă ce a precedat dictatura comunistă, instalată după izgonirea Regelui Mihai de pe tron, în 30 decembrie 1947.

Voi cita din lunga pledoarie a lui Ion Petrovici nu ca să îi dau cu orice pret dreptate ci ca să las adevărului dreptul la cuvânt. Nu am de gând să trec peste erorile lui, dintre care amintesc alinierea la o politică rasistă, frecventarea unor persoane xenofobe, întîlnirile cu nazistii s.a. Este însă limpede că Ion Petrovici nu a contribuit direct la propaganda antisemită, cum, din păcate, nici nu a denuntat-o explicit. Ce a făcut în schimb, o spune singur în memoriul din care voi cita imediat; rezultă până la evidentă că actele sale, cele ascunse de ochiul liber, cele interpretabile doar din optica posteritătii, îl recomandă ca pe un democrat preocupat de soarta acestui popor, dornic să micsoreze impactul prigoanei antievreiesti la nivelul institutiilor de învătămînt. Protector al celor expusi consecintelor politicii legionare, ca E. Lovinescu, Tudor Vianu si altii, el "va distona - cum sublinază singur - cu directivele ambiantei". Ca să adauge: "În mijlocul îngrădirilor fatale am găsit destulă suplete si destulă fermitate pentru a limita pretentiile marilor aliati de atunci, - mentinând în scoală si cultură linia intereselor permanente - precum si pentru a modera consecintele legilor rasiale, promulgate si aplicate dinainte de intrarea mea în guvern".

De ce a primit să intre în guvernul Antonescu, de la data de 5 decembrie 1941? Iarăsi recurg la propriile lui explicatii: "Din primul ceas mi s-a atras atentia că e vorba de o colaborare pur tehnică, si faptul s-a adeverit prin aceea că niciodată nu mi s-a cerut un sfat sau opiniune în privinta războiului si a politicului. Cu cugetul curat trebuie să adaug că nici de la acea dată încoace nu pot avea răspundere efectivă, în afară de sectorul Cultelor si Învătămîntului unde înteleg - cu tot amestecul sporadic al altora - să îmi asum întreaga responsabilitate". Vreo gaură a memoriei, cumva escamotarea - în spatele ratiunii de Stat - a itinerarului său din acei ani funesti? Nu, de vreme ce Ion Petrovici nu pretinde că nu a stiut despre ce e vorba. El recunoaste negru pe alb: "Fireste, se poate sustine că ministrii guvernului Antonescu au dat o adeziune tacită la politica Maresalului, întrucât fiecare îsi dădea seama că nu poate face - cel putin în linii mari - o politică de tip contrar".

Probabil că avem aici si ratiunea contractului semnat de Petrovici, dar o dată cu limitele ei si taina unui anumit sens. Filozoful intră în detalii ca să îsi motiveze optiunea ca pe un sacrificiu cerut lui de numerosi colegi în fata primejdiei ca fotoliul vacant să nimerească pe mâinile unui nechemat. Nu spune cine anume i-a cerut să accepte desemnarea, nici de ce a tratat-o pozitiv cu toate că nu îl ispitea. E cert că după ministeriatul legionarului Traian Brăileanu, si apoi al generalului Rosetti, la cârma scolii si a intereselor culturii românesti, nu mai putea veni oricine. "În momentul acela exista o babilonie în legile învătământului (în special ale învătământului superior) din cauza vesnicilor modificări care nu se racordau între ele. În tineretul scolar domnea o mare indisciplină, bântuit fiind de idei legionare care lucrau clandestin. Trebuia imaginat, pe lângă măsurile disciplinare, un sistem de reeducatie pe baze cu totul diferite de ideile doctrinei legionare".

În altă ordine de idei nu mă feresc să abordez aspectul orientării progermane a lui Ion Petrovici, cu trădarea vechilor simpatii galice si cu neîncrederea sa, despre care s-a glosat ocazional, în anglo-americani. În realitate, Petrovici se pliază la evolutiile europene de după 1939, defavorabile vechilor democratii occidentale. Interventia sa la panegiricul lui Nicolae Titulescu, la Academia Română, denotă că - a rămas credincios spiritului genevez - punând în acord simpatiile initiale cu realitatea crudă. Sau că simpatiile fiind superficiale, se risipiseră si actiona acum în virtutea statului "ordinii noi". În acest din urmă caz să fi devenit Ion Petrovici un banal oportunist? Si, oare, un oportunist are curajul să rostească la 21 martie 1941, în plină ascensiune militară a Germaniei, elogiul politicii initiate de Titulescu, fie si în elementele ei himerice, utopice - după părerea celui care nu vedea în prezent altceva decât domnia pumnului asupra legii internationale? Căci iată cum se rosteste la Academie un ministru antonescian despre modelatorul locului nostru în Europa natiunilor libere si prietene: "De altfel poate un viitor mai îndepărtat va vedea în Nicolae Titulescu mai putin stâlpul unei clădiri prăbusite, cât proiectantul institutiei ce va să vină. Că opera de la Geneva a fost prematură si nădejdile acelora care au crezut întrînsa au trebuit să se spulbere, aceasta este evident. Însă nimenea nu poate crede că războiul este un scop în sine si chiar pretentiile lui constante de a crea o ordine nouă implică un ideal de pace dreaptă si de popoare înfrătite. Ce-a încercat, fără succes, Geneva, rămâne oricum pe baze ceva mai chibzuite, un tel de viitor".

Cum să pricepem omul de o sensibilitate democratică, decis intelectuală, alături de cel ce aderă, ca participant la un guvern aliat cu Hitler, cotropitorul si dementul făuritor al Reich-ului dezlăntuit în rătăciri criminale? Vom răspunde altădată la întrebare. Ne multumim aici să vedem o latură negativă a modului de judecată cultivat de Ion Petrovici încă din 1932, când împreună cu Octavian Goga înscrie partidul national-agrar în constelatia partidelor nationaliste, pentru ca din aprilie 1936 să fuzioneze cu extremistul sovin A.C. Cuza. Optiunea, mizerabilă, va clădi pe discriminarea rasială un soi de program etnocratic, prim pas în directia fascizării României.

*
* *

Greu de racordat paranteza anterioară la omul frumos sufleteste care s-a dovedit a fi, în varii împrejurări, Ion Petrovici. Nu vorbesc neapărat de politician, ci de omul pur si simplu. În intentia deslusirii omului dăruit cu instinctul gratitudinii si prieteniei vreau să evoc modul său de a se manifesta ca factor de sprijin fată de intelectualul de elită care a fost E. Lovinescu în ultimii săi ani de viată. Cei în care criticul devine peste noapte un ins lipsit de resurse minimale de trai după ce editorii lui, Alcalay si Benvenisti, sunt exclusi din activitate de legile anti-evreiesti, adoptate atunci cu efectul alterării fizionomiei culturii românesti.

Nu a fost la început decât detaliul de istorie literară privitor la debutul lui Ion Petrovici în revista "Sburătorul", condusă de E. Lovinescu. Dar operând cu laude la adresa criticului la zile aniversare si cu tentativa lui Petrovici de a-l aduce pe Lovinescu printre academicieni se simte omagiul coextensiv. Tentativă ratată, din felurite motive, în pofida eforturilor depuse de viitorul ministru. Animozitătile iscate de Lovinescu, prin oficiul său critic intransigent si prin profesionalismul incapabil de tranzactii, nu au fost uitate de cei pe care evaziunea lovinesciană în estetică, dubioasă pentru profani, căpătase proportii de veritabil scandal. Împotriva curentului semigeneral, Ion Petrovici, în fiece epistolă destinată lui Lovinescu, i se adresează cu "Scumpe prietene", "iubite prietene" sau "Iubite prietene si maestre". Tonul dat de Ion Petrovici aminteste de respectul cu care acelasi măsoară meritele diplomatice ale lui Nicolae Titulescu, numit mereu "un absolut între egali" ori, si mai entuziast, "seniorul inventiv de istorie, peste ce ne-a rezervat aceasta ca tupilări sfielnice si înclinări umilite". Revenind la critic, mi se pare deplin concludentă lectura volumului Scrisori si documente ale lui E. Lovinescu, editie si note de N. Scurtu, Bucuresti, Minerva, 1981. Cum vremurile se răsucesc violent, disolutia cadrului de viată în care trăise Lovinescu îl lasă la cheremul noilor evolutii, pentru el vădit defavorabile, nestăpânit ostile. Vine, deci momentul ca Lovinescu însusi să facă apel la statornicul său si acum potent admirator. Care nu se dezminte în pornirea lui spre prietenii indefectibile.

Gestul de la care se revendică ultimele corespondente între critic si profesorul uns ministru are ca punct de pornire demersul lui Ion Petrovici de a premia, de către Academia Română, monografia consacrată de E. Lovinescu lui Titu Maiorescu în anul de gratie, teribil prin avalansa de rele conditionări suferite de cauza natională, 1940. Să spunem, doar în fugă aici, că lucrarea venise după dovada initiată prin "Casa Scoalelor" de acelasi Ion Petrovici. Lovinescu, aflat în dificultate din motive pe care le-am arătat mai sus, în preliminariile textului meu, scrie pretuitor, statornic în modestie laborioasă, si cum vom vedea, întemeiat pe ideea că lumea cugetării nu abdică de la dignitate chiar si atunci când circumstantele lovesc în cei demni si probi: "Aud că ai avea oarecari intentii binevoitoare fată de mine într-o anumită chestie. Faptul de a fi prezentat o carte a mea la un premiu academic îl consider ca iesind din linia mea si, deci, ca regretabil. Dacă am făcut-o totusi e că împrejurările crâncene de-acum depăsesc posibilitătile unui intelectual constrâns la muncă dezinteresată." ("Scrisori...", p. 204).

Ion Petrovici sesizează semnalul. "Casa Scoalelor" ordonantează imediat un supliment de onorariu în contul tirajului tras de tipografie, după epuizarea primei transe. Suma e mare, e gest dătător de energii. Lovinescu răspunde: "Vreau să-ti multumesc de darul ce mi-ai acordat în aceste nefericite împrejurări, cu atât mai eroic cu cât mizezi pe un cal întotdeauna depăsit cu o lungime de cap. De data asta ultimă, dacă a fost înfrânt un jidovit a iesit la iveală un rabin sadea". Morala? Lui Lovinescu i s-a refuzat premiul solicitat de Ion Petrovici. Am citat din fondul Bibliotecii Academiei, sigla S45(5)/XXVI.

Neslăbit, Petrovici continuă să-l atragă pe Lovinescu cu noi proiecte. Tot "Casa Scoalelor", organism cultural pendinte de Ministerul Învătământului, îi comandă criticului Antologia criticilor români, ce va vedea lumina tiparului în 1943. În chiar vara anului când Lovinescu moare de un cancer hepatic, Petrovici e la originea invitatiei ce îi face lui Lovinescu si Societatea de Radiodifuziune, pentru un ciclu de cinci expuneri. Una se oprise la P.P. Carp. În volumul de Scrieri, 9, Minerva, 1982, la capitolul "Anexe" e inserat studiul P.P.Carp - critic literar. Opera e rezultatul unui îndemn amintit în notita ce precede introducerea. E datată oct. 1941. Citim în primele rânduri: "Cerându-mi o conferintă la Radio asupra criticei literare a lui P.P.Carp, junimistul, insistând apoi să lărgesc subiectul până la cercetarea valorii literare a întregii lui activităti în vederea unei prezentări în "Biblioteca pentru toti", dl. Ion Petrovici e la baza acestei cărti. E întâia oară când închin cuiva o carte literară; dar e si întâia oară când scriu ceva din îndemnul altuia" (Vezi "Scrisori..." p. 464). Am reprodus din destăinuirea continută de misiva ce trădează o consonantă de planuri. Lovinescu instaurează si în raporturile delicate impuse de precara lui stare materială o atmosferă de civilitate si maximă corectitudine. Îi scrie lui Ion Petrovici în iunie 1943, cu mai putin de trei săptămâni înainte de ceasul mortii ce va să vină: "Luni depun la C.Sc. vol. II al lui Titu Maiorescu si contemporanii săi (...) În chipul acesta angajamentele mele sunt complet lichidate; mi-am onorat semnătura. Tin să-ti multumesc încă o dată pentru tot ce ai făcut pentru mine în aceste grele împrejurări". Anterior, sperând să se restabilească după operatia ce nu mai salvează nimic, Lovinescu recurge la unicul lui salvator, încredintat că munca valorizează năzuinta de a fi util culturii: "Dacă crezi - repetă el lui Petrovici - că ciclul "T. Maiorescu" poate deveni monumentul Junimii si al culturii noastre, atunci te-as ruga să îmi dai posibilitatea de a-l continua atâta timp cât mă aflu în oarecare sănătate" (p. 257).

Din această conceptie mai generală a lui Ion Petrovici iesise, încă de la debutul acestuia, nu doar atentia pentru personalităti ci si încrederea deschisă la înoiri, indiferent de amploare si semnătură. Pentru că văd în pasul făcut de Ion Petrovici în momentul de început al carierei la care vreau să mă refer si în continuare un simbol si, deopotrivă, o carte de vizită. Suntem în anul 1909. Caragiale salută "Noua Revistă Română", publicatie eclectică, cu rubrici felurite, bine condusă de tânărul C. Rădulescu-Motru. Cronicarul literar al periodicului era un necunoscut, Eugen Porn. Acesta scrie la superlativ despre Panait Cerna. Cronicarul e atacat imediat de revista "Falanga", insinuându-se consideratii antisemite pe seama faptului că Porn, ca evreu, să se ocupe "de ai lui"! Caragiale replică iritat că Porn are latitudinea să scrie despre ce doreste. În apărarea lui Porn sar C. Rădulescu-Motru si Ion Petrovici. Acesta e de părere că "În viata literară e loc pentru toată lumea cu o conditie - unealta să fie complexă si rădăcinile ei nationale".

Luciditatea verdictului corespunde subiectului. La scară globală, Ion Petrovici va dezvolta aceleasi motivatii, determinante pentru omenia în cultură si prin cultură de-a lungul sinuoasei sale cariere. Dacă l-ar fi încercat atunci presentimente dramatice, identitatea mesajului său, de umanist si îndrumător, ar fi rămas nestirbită.


*) Acestea, în conditiile relativei liberalizări de-atunci, au manifestat solicitudine, initial. După câteva zile însă mi s-a spus că arhiva intră în reorganizare.

**) Din cartea în pregătire Chipuri din grădina cu rodii.