Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Ion Horea: „Cine citeşte, citeşte. Aşa a fost de cându-i lumea“ de Iulian Boldea

Stimate domnule Ion Horea, v-aţi născut la Petea de Câmpie, în judeţul Mureş, o zonă încărcată de istorie, de mit, de poezie a naturii. Critica a subliniat amprenta pe care a lăsat-o spaţiul natal asupra poeziei dvs. Cum au rămas, în memoria dvs. afectivă, vremea copilăriei, satul, oamenii de acolo?
Ca o poveste de demult, ca o Atlantidă scufundată sub valurile istoriei de care vorbiţi. Pe atunci, satul era sat, mai bine zis, Petea era Petea, şi oamenii ei erau la casele lor, harnici, neodihniţi şi ciufelnici. Nu era familie fără porecla ei: a lui Bâde, a lui Pontoş, a lui Buhă, a lui Şofrancă, Zborcea… Hotarele erau hotare, nu se vedea un petic de pârloagă, se lucra într-o rânduială a furdulaşurilor, în rotirea culturilor, în fiecare an o parte a pământurilor era lăsată să se odihnească, ogor de păşune pentru turmele de oi. Când era cucuruzul în Pojorâta, grâul era Dupădeal, luţărnişti şi trifoişti în Dos, unde grâul a fost anul trecut. Primăvara, ţin minte cum îi vedeam pe peteni din ograda noastră de la Vaidei, tot satul ieşea cu plugurile în aceeaşi zi, şi era un peisaj ca în Pastelurile lui Alecsandri, aş zice acum, fără exagerare. Secerişul la fel, iar eu mă gândesc la toate acestea nu prin literatura lui Rebreanu sau Preda, ci printr-o statornică bucurie a vieţii mele de copil prin acele locuri, cu bucuria lucrului părinţilor mei.
Şi erau oameni mulţi în sat, mulţi copii şi tineri, aş zice că nu era casă fără copii, fără plug, fără vacă de lapte şi vite în jug. Ciurda satului, când cobora seara de pe Continit, pe Uliţa Mare, în praful drumului, nu se mai isprăvea. Noi stăteam la păland, şi o urmăream, cunoşteam toate vitele şi le povesteam între noi: ăsta-i boul Piului, asta-i vaca lui Chitămoale, ăsta-i a lui Horgoş, asta-i vaca Baciului, cu cornul rupt, fiecare vită îşi avea povestea ei. Erau vitele celor dinjos de noi şi de pe Uliţa Mică, şi din Boroneşti. Cele de dinsus şi din Continit rămâneau la porţile lor. Aşteptam acest ritual în fiecare seară de vreme bună, cât vitele era date, la buciumul ciurdarului, în ciurdă.
Dar duminica, în Uliţă ori lângă Horgoş, se aduna tot satul. Noi, copiii, căutam care la care se uită, ce legături se pregătesc, cum a fost bătaia de duminica trecută…
Şi obiceiurile din Petea erau unice, nu se întâlneau pe toată valea, nici în Vaidei, nici în Oroi. Obiceiurile de Paşti, mai cu seamă, când se strigau fetele din clopotniţă, se alegeau comornicii (aceia care, după dezlegarea jocului, erau Chizeşii, adică cei care ţineau rânduiala jocurilor, duminica, şi căutau de lucru în clacă, în vremea secerişului), se aprindea focul sfânt şi se păzea până în seara zilei de Paşti, iar în sântirim, sub prunii încărcaţi de floare, se ciocneau ouă roşii, se improvizau, în glumă, judecăţi şi pedepse, şi seara se striga de pe cruci: „Ham, ham, că nu-s cânile lui Adam, sunt feciorul lui cutare…”, şi, ca şi la strigatul fetelor, începea judecata satului. La Crăciun se colinda, nu glumă! Până la amiază era rândul copiilor. Aveam patru ani când, cu vecinul şi prietenul copilăriei mele, Corbea, am pornit la colindat, de la Gheorghea lui Ciotic până la Ştefanu lui Ilarie, în capul satului. Dumnezeule, ce poveste! La Anul Nou, se mai furau porţile şi se lăsau pe hotar, Dupădeal ori în Dos, de le găseau oamenii numai după topirea zăpezilor. Pentru că pe atunci erau zăpezi mari, drumurile de sănii erau drumuri de sănii şi dădăuşurile pe Calea Târgului ori pe la Pârţa în jos erau dădăuşuri.
Duminica, în Uliţă, pe podmolul lui Iermulaie şi Rucu Fătului, se adunau bărbaţii şi făceau politică. A rămas de poveste Iuănu Mărinii, în vremea alegerilor din 1937. Careva dintre propagandişti l-a întrebat: mă, Iuane, tu ce eşti? (Adică, eşti legionar, liberal, ţărănist?) – „Apăi, domnule, io-s un ţăran sărac din România mare”. Peste câţiva ani, avea să nu se mai întoarcă din stepele Rusiei.
Noi, copiii, eram în lumea noastră, dar, fără să cunoaştem toate necazurile şi greutăţile, eram şi în treburile gospodăreşti, după vârstă şi după anotimpuri. Eram vecini şi prieteni, şi neamuri. Locurile hălăduirilor erau nesfârşite. Calea Târgului şi obliştea de sub coastă, Dupădealul, Fântânelele, Râtul limpede, Continitul, în dealul căruia Petenii, Şăuşenii şi Văidienii petreceau la 10 mai. Cât de lung era rândul şcolarilor duşi în Dealul pădurii de învăţătorul Popovici! Apoi a venit războiul şi această lume a început să asfinţească.
Acum, pe Uliţa Mare, miturile presupuse bântuie ca nişte fantome prin ogrăzile goale. Cât se amăgea poetul din Lancrăm, prin acele timpuri, când scria: „Câte-s altfel – omul, leatul! / Neschimbat e numai satul”!
Adevărul vieţii este mult mai neîndurător. Vremea copilăriei, într-un sat, între două războaie, am trăit-o, pur şi simplu, ca toţi copiii. După şapte ani la Petea, sub calea Târgului, şi încă patru în hotarul Vaideiului, am plecat la Aiud, la liceu, iar de acum încolo, întoarcerile în sat aveau să se petreacă în destrămările tot mai dureroase din anii războiului, cu tot ce a urmat în convulsiile luptei de clasă.

Cum vi s-au întipărit în amintire figurile părinţilor? Se regăsesc în poeziile dvs. imaginea Mamei, a Tatălui? Aveţi o „amintire din copilărie” cu relief mai bine conturat, mai pregnantă?
Sunt însăşi amintirea. Sunt cu ei, prin ogradă, în casă, în şură pe vreme de ploaie, mă duc cu ei la târguri, la Band, la Iernut, la oraş, când aveam şapte ani plantam, cu tata, via din dealul Turzii. Eu ţineam sfoara, cu un pociumb, tata îngropa viţa, pe rânduri. La via de lângă moară, cât am trăit la Petea, dormeam cu tata în colibă, cu şopârlele, cu greierii, cu luna crescută deasupra Continitului. Cu mama am simţit ce-i suferinţa, când a murit sora mea, Fina, la numai trei ani. Atât de mult o iubeam, încât o făceam să plângă, ca să o mângâi şi să o drăgostesc. Aveam patru ani. Părinţii mei au fost oameni înţelepţi. În casa noastră n-am cunoscut certuri, nu se înjura, nu se drăcuia, nu se rosteau cuvinte de ocară, nu se batjocorea, o lege morală a cinstei era stăpână. Din anii aceia văd pe masă Biblia şi o aud pe mama citind din Proverbe, să nu cruţi nuiaua în educarea copiilor.
Părinţii mei au cruţat-o. Nici eu, nici fratele Mihai n-am fost bătuţi vreodată. Numai când am aprins coliba m-au pedepsit să stau, în vremea cinei, la colţ, cu genunchii pe grăunţe de cucuruz. Înainte de asta, tata s-a făcut că-mi scoate limba să o cresteze şi să pună sare, dar l-am muşcat, şi m-a lăsat în pace. La un moment dat, mama n-a mai citit, consacrându-şi gândurile exclusiv gospodăriei, şi tata a rămas cărturarul familiei, citind ori de câte ori treburile îi îngăduiau, mai ales iarna, mai ales serile, până cădea de oboseală. Mai târziu, când în gospodăria colectivă era paznic la vie, timp de şase săptămâni, îşi căptuşea coliba cu Tolstoi, Balzac, Rebreanu, Războiul Crimeii, Războiul de Secesiune… Când l-am vizitat, într-un octombrie, împreună cu Ioan Alexandru, poetul, naiv, a întrebat: aceasta este biblioteca brigăzii? Peste un an, doi, când a ieşit la pensie, a început să-şi scrie amintirile. Sunt şase caiete, în forma definitivă, cu frumoase însuşiri literare, rămase deocamdată în arhiva sentimentală a familiei.
O amintire din copilărie? Pe care s-o aleg? Când m-a prins o ploaie mare pe Coasta Fânaţelor? Când a coborât un avion pe Continitul Vaideiului? Când am deschis uşa la coşul de cucuruzi a lui Oace, să văd cum se slobod ciucălăii? Când am aruncat rotilele lui Gavrilă în şteoană, să văd cum se duc? Când am dat foc la coliba de pe Gruieţ, să văd cum arde? Parcă o văd pe mama venind la deal cu găleata plină. Am fost şi eu un copil ca toţi copiii.

Cum, când şi de ce aţi început să scrieţi poezie? De ce (mai) scrieţi, acum, când (aproape) nimeni nu mai citeşte?
Am început să scriu pe la cincisprezece ani. Abia după câţiva ani s-a închegat ceva mai ca lumea, când au început nopţile de lucru, vara, în vacanţă, şi mama, din conie, unde dormea, îmi striga: „Culcă-te, mă băiete, că te umple oftica!” Umpleam caiete întregi de jurnal, mă rog, cu toate prostiile câte-mi treceau prin cap. Baudelaire a început să umble pe la Vaidei, Ion Barbu îmi dădea târcoale, Poe apărea în penumbră, până a apărut Bacovia, la Cluj, în primăvara lui 1946, pe strada Pata, când Ioanichie Olteanu mi-a pus în mână Definitivele de la Fundaţii. Atunci s-a produs miracolul. Am trăit cu Bacovia multă vreme, înainte de Eminescu, de Blaga ori de Arghezi. Cu Pillat şi Fundoianu? Parcă m-aş fi întâlnit cu mine însumi. Tot acest proces cărturăresc m-a ţinut în viaţă prin anii tulburi, neguroşi, uneori disperaţi din nu ştiu ce motive, poate ale sângelui, oricum, ceva trebuia să se lămurească în căutările mele. Ceea ce pot spune este că marile mele bucurii au fost în ceasurile fericite ale scrisului. Şi au rămas până în obscurităţile târzii ale senectuţii. Ceasuri vindecătoare de toate relele, ale lumii şi ale fiinţei mele. Acestea au fost şi au rămas munca mea, în care nu puteam şi nu pot fi înlocuit de nimeni altcineva. Nu compar cu nimic bucuria scrierii unui vers, pe care nimeni în lumea asta nu l-a mai scris.
Că nimeni, sau aproape, nu mai citeşte? Cred că exageraţi. Cine citeşte, citeşte. Aşa a fost de cându-i lumea.

Ce anume a declanşat nevoia de a scrie, de a înregistra propriile trăiri prin intermediul cuvântului, nevoia de a regăsi armonia lumii şi de a o transcrie în vers?
O spuneţi atât de frumos, încât aproape că nu mai am ce să adaug. La anii adolescenţei, fratele meu a început să deprindă meşteşugul picturii, artă pe care a desăvârşit-o cu o dăruire care mi-a fost de la început, model. Cât priveşte propriile mele năzuinţe, am zis mai sus. O nevoie, da. Dintre multele nevoi, aceasta s-a ales a fi cea mai durabilă. De unde venea? Din necunoscutele căi ale Domnului. Tata, cum am arătat, era un pasionat cititor, mama ţinea de neamul Cristeştilor, cei mai dăruiţi cântăreţi ai satului. Ioanichie era fiul nanii Samforă, sora tatii. Dumnezeu ştie! Ceea ce pot să spun este că am simţit întotdeauna nevoia unei pregătiri interioare a ceasurilor scrisului. A unei disciplinări în programul cotidian, în gânduri şi preocupări. Apoi, mă regăseam, cum ziceţi, în armonia lumii mele, peste toate hurducăturile lumii din afară.

Aveţi ritualuri, tabieturi ale scrisului? Cum ar trebui să se apropie poezia de orizontul sacralităţii? Cum vă apropiaţi dvs. de acest orizont al transcendenţei?
La prima parte a întrebării, cred că am răspuns. Cât priveşte orizontul sacralităţii, al transcendenţei, a fost doar un moment de-o vară şi o toamnă din viaţa mea, când m-am aflat în acest orizont (presupus, închipuit, ca într-o poveste), când am fost copleşit de întrebări cărora nu le pot răspunde. Atunci am scris cele două cărţi de psalmi şi rugăciuni. De când mă ştiu, întrebările despre ce ar fi dincolo s-au încâlcit printre gândurile mele, fără să devină o chinuitoare încercare, o durere a cărnii şi o tulburare a sufletului. Tata a citit Biblia în tinereţe, cu creionul chimic în mână, adăugând trimiterilor din subsol propriile trimiteri şi interpretări. Trecând la lecturile laice, nu l-au părăsit întrebările, tot mai estompate cu trecerea anilor şi cu întâmpinarea terorilor istoriei. I-am fost aproape în acest itinerariu. Nana Chivă, cealaltă soră a tatii, era soţia liderului pocăiţilor Studenţi în Biblie, Raica Simion. Însă părinţii mei nu erau pocăiţi şi mergeau la biserică. Am crescut în această lege a familiei şi a credinţei, pe lungul drum al căutării lui Dumnezeu. Accept ca poveşti, poveştile, refuz dogmele şi mă întreb şi eu, ca tot omul, mai departe, până nu ştiu când. Pentru mine, dincolo de ritualuri şi prejudecăţi, stăruie imaginea universului nemărginit şi etern, şi întâmplarea venirii mele pe lume. Apoi, vom muri şi vom vedea, vorba nuştiucui.

Ce este poezia pentru dvs.? Cum aţi defini acest mod de a fixa, în/prin scris, imperceptibilul clipei, inefabilul freamătului interior sau sentimentul trecerii ?
Îmi vine mai greu să răspund la această întrebare, de cum i-a fost lui Caragiale, invitat de cucoane să le spună ce este arta. Dincolo de orice ar fi, poezia nu este literatură. Ascultaţi: „Treceţi încet prin aer călcând pe întuneric” – sau „Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum” – sau: „De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând”… Aşa am ajuns să mă conving tot mai stăruitor că eu nu aparţin acestei lumi în care modernitatea înseamnă distrugerea programată a structurilor poeziei, negarea armoniei cuvântului, ori, cum spuneţi, a inefabilului fremătător interior. Eu cred în altceva, chiar sub semnul implacabil al trecerii. Poezia este un tărâm aparte, invadat de voluptăţi contrare altarelor ei.

În ce ambianţă aţi debutat? Atmosfera nu era, atunci, cum ştim, propice libertăţii de exprimare şi gândire. Cum putea supravieţui un poet, în acele vremuri de constrângeri ideologice? Aţi avut un mentor, cineva v-a sprijinit la începuturi?
Au fost alte timpuri, într-adevăr, pentru poezie, în parte mai rele, în parte mai bune decât cele de acum. Dar, vorba mamei poetului Petre Bucşa: „Petrică, ţine minte ce ţi-oi spune – niciodată n-o fost ceva care să nu fie oarecumva.” Rigori ideologice? Erau cumplite, cu amare consecinţe sociale. În conştiinţa mea, mai puţine. Şi, dacă le-am simţit, le-am convertit în rigorile poeziei. Nimeni nu mă obliga să nu fiu eu însumi. Aşa cum impunerile tacite ale vieţii literare de azi nu-mi clatină simţul meu estetic. Atunci când am cedat unei împrejurări, aceasta m-a desfigurat puţin şi trecător, n-a fost programul meu, n-a fost legea mea interioară.
Da, un poet putea supravieţui, iar în convingerile mele teoretice, „libertatea este necesitatea înţeleasă” rămâne o lege a vieţii, foarte preţioasă. Pentru a înţelege mai bine ce vreau să spun, să privim la lumea care ne înconjoară.
Am debutat în ziarul „Ardealul nou” din Târgu Mureş, în vara lui 1947, cu poemul în proză Cosaşul. Remus Luca, cel care avea să-mi fie coleg de redacţie la „Viaţa Românească”, a scris un cuvânt de întâmpinare, unde, cu uşoare sfaturi, îmi ura succes „pe drumul spinos al literaturii”. Nu mă cunoştea. Am dus, pur şi simplu, manuscrisul la redacţie. Ca să vezi cum se leagă soarta omului: redacţia ziarului era în localul de astăzi al Editurii Ardealul, editura poetului Eugeniu Nistor, în grija şi preţuirea căruia am publicat până în prezent, din decembrie 1989, zece volume de poezie.
Dacă am avut un mentor? Am avut un mentor afectuos, sincer şi necruţător, Ioanichie Olteanu. Mi-a pus la dispoziţie biblioteca lui de la Vaidei, iar întâlnirile noastre, adevărate miracole pentru mine, când venea în vacanţă de la Sibiu ori de la Cluj, unde era student şi ziarist, mi-a adus primele informaţii din viaţa literară, deschizătoare, pentru mine, de gânduri şi preocupări.

Cum se desenează, în memoria dvs. afectivă, figura lui Ioanichie Olteanu? Ce credeţi despre destinul său literar, antum şi postum?
Destinul său literar a fost acela pe care şi l-a făcut singur. Ioanichie din baladele publicate în „Revista Cercului Literar” ori în altă parte, până în 1947, a rămas acelaşi şi în poemele-reportaj politice, din „Lupta Ardealului” şi „Contemporanul”, după venirea sa la Bucureşti, până în 1952. Acelaşi, şi totuşi, altul. A fost luat ca de un val, care i-a culcat inteligenţa şi cultura, lăsându-i ironia şi umorul, spiritul caustic şi mintea iscoditoare mulate pe directive ideologice şi pe sarcini de partid. El însuşi mi-a mărturisit, prin 1952, la un ceas al confesiunilor, unicul pentru mine, din viaţa celui mai discret om pe care l-am cunoscut. Eram la el acasă, pe Batiştei, unde am rămas peste noapte, după câteva pahare la Colonade. A fost singura lui mărturisire despre el însuşi, făcută mie. „De ce am venit eu la Bucureşti, măi băiatule? Ca să mă iau la întrecere cu Frunză, cu Deşliu, cu Tulbure?” Această frază mi-a rămas în memorie, ca un memento pentru ceea ce nu mai avea să fie Ioanichie. De atunci a mai scris patru poezii. S-a dedicat, strălucit, traducerilor.
Dar, spre a înţelege mai bine ce credea el însuşi despre poezia lui, citez dintr-o scrisoare pe care mi-a trimiso la Vaidei, într-un pachet de cărţi, în august, 1947 – nemulţumit de influenţele din poezia lui, într-o baladă pe care i-o trimisesem la Cluj, îmi scria: „Şi ceea ce m’a revoltat şi m’a înfuriat mai mult, au fost ecourile din poezia mea. Nenorocitule! Păi nu-ţi dai seama, băiatule, că poezia mea e un mormânt, o capcană diabolică, o zare finită, un univers infernal? Nu vezi că e măcinată de la început până la sfârşit de ironie şi bătaie de joc? Nu vezi că poezia mea e în realitate o frână, o piedecă pe care mi-am pus-o mie însumi pentru a-mi stăpâni tendinţa irezistibilă de «a face poezie»? Nu vezi că ascunde un temperament de o excesivă şi primitivă sentimentalitate, de o sinceritate emotivă patetică, de care mi-a fost ruşine mie în primul rând? Urmarea a fost: Balada înecaţilor, Bucolica şi celelalte, adică luciditatea muşcătoare care omoară poezia. Căci poezia mare n’a fost niciodată fructul cenzurei intelectuale, ci al orgiei pasiunii, al emoţiei sălbatice şi libere.
Dar poate că mă înşel. Da! Sigur că mă înşel; îmi amintesc de Mallarmé şi de Valéry, de Lautréamont şi Apollinaire.”
Tot spre a înţelege mai bine cum sunau raporturile noastre, citez începutul şi sfârşitul aceleiaşi scrisori, de nouă pagini; precizez că, în 1947, eram acasă la Vaidei, bolnav, urmând clasa a VII-a de liceu în particular:
„Dragă vere!
Cred şi eu că te simţi prost după un an de pustnicie, dacă ai simţit nevoia să-mi scrii asta tocmai mie, care totdeauna ţi-am frânat entuziasmele juvenile şi ţi-am cenzurat tendinţele fireşti de lamentaţie şi confesiune intimă, cu ironia şi sarcasmul meu nesăbuit! Întemniţat, izolat, bun! hm! o fi, că prea o zici! Nu ţi-am spus să vii la Cluj? Am ştiut că vrei să vii, însă ai aşteptat să zic de două ori!...
Aş fi nefericit dacă aş şti că din cauza comodităţii, a indolenţei şi a leneviei, îmi înapoiezi cărţile necitite. Mă refer în special la Antologie şe vorba de Anthologie de la nouvelle poésie française, Editions du Sagittaire chez Simon Kra, n.m.ţ şi la Baudelaire, pentru descifrarea cărora îţi trebuie dicţionar şi muncă. Dacă nu te simţi capabil, lasă-te de poezie şi fă-te agent de percepţie, podar, funcţionar la bancă sau căruţaş.
Trimite-mi poezii. Scrie-mi. Cât de mult, – nu mă plictisesc: sunt rezistent la plictiseală ca berbecul la colţurile stâncei.
Dacă ai rezistat la această scrisoare până la sfârşit şi n’ai sucombat sub această avalanşă colosală de elucubraţii, primeşte cele mai călduroase salutări amicale de la
Ioanichie Olteanu
Cluj 1 August 1947”

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care e poemul dvs. preferat din literatura română? Dar din propria dvs. creaţie?
Nu sunt un devorator de cărţi. Citesc autori mari, cărţi impuse de timp, verificate de minţi luminate. Şi astea, cu propriile opţiuni. Nu citesc literaturi, citesc numai cărţi, cel mult, autori. Am, în firea mea, un cult al necunoscutului, al neînţelesului. Poezia apare din alte spaţii, mai neguroase, foarte scumpe încercărilor mele. Am multe poeme preferate, din mulţi autori. Îmi vine greu să aleg unul anume. Cu atât mai dificil ar fi când vine vorba de propriile mele încercări.

În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, de inspiraţie, în momentele favorabile ale creaţiei? Care ar fi raportul optim dintre slova de foc şi slova făurită, cum ar spune Arghezi?
O forţă ocultă? Nu, nici vorbă de aşa ceva. Sunt, totuşi, un om normal. În pustiu, aş muri de foame, fără îndurarea nici unui Dumnezeu. Nu mă stăpânesc năbădăi şi fantome. Momentele favorabile ale creaţiei (eu mă feresc de acest cuvânt, mi se pare peste puterile mele) ţin şi de împrejurări, şi de regăsirea de mine însumi, şi de răbdare, atunci când, hotărât să scriu ceva, împins de o nelinişte şi o tulburare de gânduri, aştept, fără să se limpezească nimic, şi nu cedez, cedarea ar fi o înfrângere a propriei mele nelinişti, şi într-un târziu, ca prin minune, cuvintele răsar, un ritm se impune de la sine şi totul devine o bucurie a scrisului. Sunt şi momente mai fericite, când, ca un făcut, aştern pe hârtie o neaşteptată stare, ceva la care nu m-am gândit niciodată. Unica certitudine, în toată povestea asta, este că fiecare poezie e un început, nu-i un lucru de rutină, într-o meserie învăţată.
Acel raport optim de care vorbiţi, l-am deprins şi de la marele meşter din Mărţişor. Este legea strictă a scrisului, cu toate rigorile ei.

Destinul dvs. literar s-a identificat, o vreme, cu acela al revistei „România literară”, unde aţi fost redactor şi redactor-şef adjunct. Ce a însemnat pentru dvs. şi pentru creaţia dvs. atmosfera şi colegii din redacţie, responsabilităţile de acolo? Cum reuşeaţi să înfruntaţi, să înşelaţi cenzura? Ne puteţi reda o scenă mai semnificativă din acea perioadă?
Ar fi foarte multe de povestit. Timp de două decenii am lucrat în acelaşi birou cu Gabriel Dimisianu, întâi pe Ana Ipătescu, apoi la Casa Scânteii. Au fost anii cei mai plini de experienţe de tot soiul, privind, pe de o parte, viaţa literară, pe de alta, viaţa politică şi socială, şi, nu în ultimul rând, viaţa mea proprie. În acei ani am înţeles mai bine ce înseamnă să rezişti, să te afli în imprevizibile relaţii cu oamenii, cu foarte dure condiţii ideologice, cu obligaţii politice de neocolit, şi mai cu seamă, cu infinitele bucurii şi amărăciuni ale lumii literare. Au fost ani de echilibru şi de convulsii, după împrejurările sociale şi schimbările neoprite ale oamenilor, până ce, sub conducerea lui George Ivaşcu, în ciuda unor îndreptăţite nemulţumiri din raţiuni administrative, România literară a rămas un exemplu de seriozitate şi echilibru, de relaţii colegiale durabile între membrii redacţiei.
În privinţa cenzurii. Cum o înfruntam? Dracul nu mai era atât de negru ca în anii stalinismului. În primul rând, s-a autodesfiinţat. În al doilea, ceva din negreala întunecimii sale s-a fixat şi de noi înşine, înţelegând cum să ocolim anumite situaţii. Apoi, nu toţi cei douăzeci de ani de care pot depune mărturie au fost la fel, în privinţa raporturilor noastre cu stăpânirea. Apariţia României literare s-a petrecut într-un moment de deschidere. În acei ani au apărut şi revistele culturale din provincie. Noi am trăit momente de adevărat extaz, putând închina pagini întregi marilor personalităţi ale literaturii şi culturii române, până atunci total ori cvasi-interzise.
O scenă semnificativă? Îmi aduc aminte, chiar din ultimul an, dintre cei mai apăsători, eram în biroul lui Roger Câmpeanu, când Ispas, şeful nostru de la CC, a dat telefonul de rigoare, în stabilirea sumarului pentru numărul în lucru. L-am auzit cu urechile mele: „Rojică, ia creionul şi scrie: pagina 1, portretul tovarăşului Ceauşescu şi o poezie ori o tabletă potrivită; pagina 3, un articol adecvat. Mijlocul, un reportaj de la faţa locului (tovarăşul era într-o vizită de lucru, n.m.). restul, vă priveşte.” Cam aşa stăteau lucrurile, şi asta, repet, în ultimii doi-trei ani, cei mai grei. Dar au fost multe momente foarte tensionate, cărora le-am făcut faţă după împrejurări. Repet însă, în jumătatea biografiei mele redacţionale a fost o bucurie să lucrez la o revistă cu un corp redacţional de ilustre condeie critice şi publicistice şi cu semnături prestigioase, într-o relativă libertate a opiniilor şi în fireştile cerinţe ale colaboratorilor din toate generaţiile. Să mai adaug, tot ca un moment semnificativ, bătălia pentru numărul din iunie, 1989, în care noi vroiam să publicăm, la centenar, portretul lui Eminescu pe pagina întâia, şi nu portretul lui Ceauşescu, aflat tot atunci într-o vizită, mi se pare, prin judeţul Călăraşi, şi căruia i-am rezervat un loc în pagina 3. S-a mai scris despre acest eveniment, a fost o zi convulsionată, cu alergări pe la „organe”, cu telefoane şi aşteptări, până la urmă cu biruinţa noastră.
Nu pot să închei aceste gânduri rezumate, fără să pomenesc de raporturile excelente pe care le-am avut cu colegii de redacţie, şi, mai cu seamă, pe lângă cele cu Gabriel Dimisianu, cele cu Roger Câmpeanu, om al rigorii, al prieteniei, al sincerităţii şi al diplomaţiei necesare acelui timp, precum şi cele cu George Ivaşcu, despre a cărui exemplaritate în funcţia de director ar fi de prisos să mai spun.

Aveţi o amintire mai dragă cu/despre Nichita? Credeţi că legenda e mai mare decât omul/poetul Nichita Stănescu, sau e pe măsura acestora?
Nichita a fost un fenomen. Cine nu înţelege acest fapt, această bizară realitate, nu înţelege nici dimensiunile legendei, nici adevărul vieţii şi operei sale. De el mă leagă, pe lângă cele ale literaturii, sentimente mai de altă natură, el fiind, alături de sora lui şi de Ileana şi Romulus Vulpescu, naşul de cununie al fiicei mele Irina şi naşul de botez al nepotului meu Augustin. Eram prieteni, fără să mă întâlnească printre amicii de petrecere. În zilele festive, ne-am cunoscut mai bine. Avea o alcătuire aparte. Intra în transă şi vorbea în poezii. Avea o enormă vocaţie a prieteniei, ungând, ca un împărat, talente şi genii. Făcea parte din conducerea României literare, şi nu ştia unde-i redacţia. Se complăcea în viaţa boemă cu toată ardoarea fiinţei sale, într-un permanent miracol al poeziei. Am fost împreună la o sărbătoare a vinului, la Vaslui. Primul secretar al judeţului, Gheorghe Tănase, era un bun prieten al scriitorilor şi artiştilor, şi mai cu seamă al României literare. La deschiderea sărbătorii vinului, când Nichita a fost poftit, primul, să vorbească la microfon, în afara noastră, amicii poetului, ceilalţi s-or fi aşteptat la un cuvânt sub şabloanele oficiale. „Nichita îl salută pe Tănase!” Atâta a fost tot cuvântul. De la Bucureşti la Vaslui şi retur, Nichita a vorbit continuu, cu amintiri, cu biografia familiei sale româno-ruse, cu poezii improvizate, uluitoare, legate şi dezlegate.
Iar în călătoria din Bulgaria, cu câteva luni înaintea sfârşitului, cu un grup de vreo douăzeci de scriitori organizat şi însoţit de Preşedintele D.R. Popescu, Nichita a fost, peste tot, întâmpinat de colegii bulgari ca un rege al poeziei. A fost pentru ultima oară când ne-am plimbat împreună, prin Vidin, să cumpărăm, şi mai ales să cumpere el, cadouri pentru acasă şi pentru prieteni. Cumpăra sticluţe de coniac bulgăresc de toate culorile. „Bătrâne, nu ştii ce bucurie le fac!” Era foarte obosit, şi cu toate acestea, în autobuzul care ne-a adus de la Calafat la Bucureşti, a vorbit, fără oprire, închinând fiecăruia câte un poem, vorbe pierdute, fiindcă era noapte şi nu puteau fi notate, aşa cum, în alte împrejurări, prietenii le-au notat şi au fost publicate ca postume.
Acesta era şi a rămas pentru mine, Nichita.

Timpul, sentimentul efemerului, trecerea sunt constante ale poeziei dvs. Cum vă situaţi, ca poet, ca om care scrie, în faţa timpului, în faţa Istoriei, în faţa destinului?
N-aş putea spune mai mult decât am spus în cărţile pe care le-am scris.

Cum vi se pare receptarea poeziei dvs.? Critica v-a înţeles? Care sunt criticii pe care îi apreciaţi? Există şi critici inaderenţi la acest tip de poezie, la poezia dvs. (sau indiferenţi la ea)?
Să le luăm pe rând. De la prima mea carte, criticii m-au însoţit cu înţelegere şi aprecieri critice îndreptăţite. Fiecare, în felul lui. Şi aceştia sunt foarte mulţi, de la G. Călinescu, la prima carte, la Cosmin Ciotloş şi Alexandru Dumitriu (în aceeaşi săptămână) la ultima. Da, există, mai cu seamă în climatul actual al criticii de poezie, şi critici inaderenţi, şi indiferenţi. Treaba lor. Pentru mine, în vălmăşirea de nori câţi ne petrec deasupra capului, ajunge adevărul horaţian din elegia către Bullatius: „Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o”.

Citiţi poezia tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea? Ce opinie aveţi despre destinul culturii, al literaturii române, în această perioadă în care pragmatismul tinde să surclaseze orizontul valorilor spirituale?
Am citit cu dragoste şi interes redacţional vreme de trei decenii, simţind când că mă apropiu, când că mă depărtez de căutările poeţilor tineri. De când am trecut, în virtutea vârstei, în afara vieţii literare, citesc mai puţin, şi, consecvent propriilor mele convingeri şi deprinderi poeticeşti, distanţa dintre noi nu se schimbă. Îi întâmpin, ori de câte ori am norocul să-i întâlnesc în pagini de adevărată poezie, indiferent de formulele la modă, cu aceeaşi absolută frăţietate. Însuşi faptul că ei cred în poezie, aşa cum scriu ei, este un câştig pentru literatura română. Altfel, ce să spun, ne vedem de lucru, cei tineri luaţi de valurile lor, eu rămânând la ţărmurile mele. Experienţele spiritului nu au margini, nici în timp, nici în pagină.
Destinul culturii? Să mă pronunţ, ar fi prea greu pentru mintea mea. Oricum, cred că ar fi dramatic să ne autoanalfabetizăm, ca destine individuale, dar mai ales ca naţiune şi ţară în cultura europeană. Cine are urechi de auzit, să audă. Totul depinde şi de raporturile cu alte forţe ale lumii, ale economiei mondiale, ale capetelor politice, ale educaţiei şi rezistenţei viitoarelor generaţii, situaţii, evenimente şi fapte care condiţionează renaşterea continuă a culturii şi întinderea orizontului ei de asimilare. Pragmatismul este o lege a vieţii, nu trebuie să ne înspăimânte. Pe acest pragmatism s-au întemeiat în toate timpurile marile culturi, şi, să nu ne ferim de adevăr, şi cultura română. Problema este să nu ne domine ciocoismul, parvenitismul, impostura, vulgaritatea, dispreţul şi indiferenţa faţă de viaţa oamenilor de cultură, problema este să se întreţină mai omeneşte relaţiile, mediul şi condiţiile de creaţie şi de afirmare a valorilor. Şi ar mai fi ceva: să nu se înnegureze orizontul sufletelor noastre, să nu se stingă idealurile, credinţa în omogenitatea socială, grija pentru soarta copiilor şi a tinerilor, echilibrarea forţelor productive ale societăţii în certitudini, în continuitate, în dezvoltare. Şi aş adăuga: să nu dispreţuim temeliile spiritului nostru, să nu ne uităm cu dispreţ la cei care până ieri dimineaţă au luminat sufletele neamului acestuia, să nu ne batem joc de strădaniile lor. Iar în ceea ce ne priveşte pe noi, poeţii: să ne gândim că poeziile noastre au menirea dumnezeiască să bucure, să lumineze şi să călăuzească oamenii prin hăţişurile marilor întrebări şi incertitudini. Să ne întrebăm în ce lume trăim, care-i rostul nostru, pentru cine şi de ce scriem. Cu alte cuvinte, să ne îngrijoreze destinul culturii nu ca spectatori, ci ca răspunzători de obligaţiile ce ne revin în durata fericită a acestui destin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara