Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Ion Ghica, memorialistul epistolier (II) de Mihai Vornicu

Dar mănunchiul principal de epistole cuprinde portrete de personaje și tablouri de stări și obiceiuri ale unui trecut apropiat cronologic, totuși măcinat de mersul vremurilor. Aici Ion Ghica se arată prozator însemnat: cerneala cu care scrie devine multicoloră, și condeiul i se schimbă în penel.
Caragea-vodă venise în scaunul Valahiei în 1812, puțin înainte de nașterea povestitorului, aducînd o liotă de însoțitori și cu ei ciuma. În București mureau trei sute de oameni zilnic, iar în țară populația s-a împuținat cu vreo nouăzeci de mii. Cioclii, imunizați cumva – căci loviți de boală înainte și scăpați cu viață –, manipulau cadavrele morților și pe ale unora pe care se întîmpla să-i ajute să moară, și molipseau intenționat casele bogate, spre a le prăda apoi ca-n codru. După epidemie, cum se întîmplă adesea în urma războaielor și a molimelor, tendința era spre refacerea demografică: nunțile se țineau lanț. Ceremoniile nupțiale sînt fastuoase. Începeau cu pețitorii și colăcerii adunați la aldămaș; urmau logodna cu arhiereu, diaconi, preoți – pentru boieri, kerofilima, sărutarea de mînă la vodă și la doamnă, care dădeau binecuvîntarea; la casele mirilor se puneau brazi; călțunăresele (cucoane alese dintre rudele mirelui) o vizitau pe mireasă cu obiecte de preț, simboluri ale belșugului urat tinerilor; împleteau podoabe, jurubițe de beteală, cununiile care se puneau pe cap; printre jocuri și dansuri, mireasa își lua rămas bun de la ai ei. Slujba se ținea la biserica enoriei; pe drum, alaiul trăsurilor era însoțit de flăcăi care încurau caii; apoi masă mare, lăutari și horă toată noaptea. La boieri, petrecerea dura șapte zile.
Fiica lui Caragea, domnița Ralu, cultiva artele: admira muzica lui Mozart și Beethoven, citea pe Schiller și Goethe, era iubitoare de teatru și organiza spectacole pe grecește. Ea l-a trimis la Paris pe Constantin Aristia, să studieze arta dramatică cu vestitul Talma. Pe urmele domniței, o mătușă a lui Ion, Smaranda Ghica, a încercat să reia făclia reprezentațiilor teatrale la ea acasă.
Caragea era ingenios în a face bani: sporea birurile, vindea funcțiile și rangurile, îi înghesuia pe negustori prin tot felul de taxe, de reglementări și de pedepse, pînă plăteau „un porcoi de mahmudele“. Mustrîndu-l pe un boier neștiut pentru hoții, acela i-ar fi răspuns conjugînd grecește: „eu fur, tu furi, el fură“; se vede că vodă avea simțul umorului, căci îl iartă și chiar îl căftănește boier mare. (Anecdota va fi circulat și peste Milcov, căci alt memorialist, Radu Rosetti, o localizează la Iași, cu distribuție moldavă, dar situînd-o în aceeași vreme: la el domnitorul e Scarlat Calimah, și boierul are nume: vistiernicul Iordache Catargiu.) Acoliții lui vodă jecmăneau în cîrdășie, încît le ieșise cîntec împreună:
„Belu belește,
Golescu golește,
Manu jupuiește!“
Mazilit în 1818, Caragea secătuise țara: a fugit cu milioane la Pisa, în Italia, unde a trăit îmbelșugat și a murit nonagenar. Era atît de bogat, încît a finanțat parțial Eteria și războiul pentru independența Greciei.
Cît fusese domn, și el, și fiu-său, beizadea Costachi, apoi și fiul acestuia, Iancu, umblau în crailîcuri. Galanteria, pe care o practicau și alți coconași, ca Bărcăneștii, Bărbucică Catargiu, Iancu Crețulescu, se plătea totuși uneori scump, și se putea lăsa cu moarte de om. Tinerii zurbagii provocau scandaluri: chefuiau ziua la iarbă verde cu lăutari și, cînd răsărea luna, porneau după aventuri. O parte din ei „au încins sabia“ la întemeierea „miliției“ naționale, în urma Regulamentului Organic.
Femeile erau ținute din scurt, îndărătul ferestrelor zăbrelite, ca în Orient, și se întîmpla să fie alungate cu ocară de soțul ultragiat. Chiar în boierime, unei tinere neveste melomane, întoarsă din străinătățuri cu un pian, bărbatul i-a distrus instrumentul, fiindcă concertele ei din casă atrăgeau bărbații pe la gard. Frumusețile profesioniste, ca cea a Kerăi Duduca din romanul Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon, se întrețineau cu îngrijiri minuțioase și savante:
„Alifia vînătă cu care se ungea seara, albușul de ou, ș…țcărămidă arsă stropită cu apă de salcăm și apă de pelin care întindea pielița, buretele muiat în apă de castraveți cu care-și scotea petele, dresul, sulimanul cu care se văpsea, gogoșile de ristic și plasturi negri cu care-și îmbina sprîncenile și-și punea murse și zbenghiuri […].“
Portul boierilor era complicat și corespundea unui cod ierarhic. Ișlicul pus pe cap de cei tineri și eleganți ori de feciorii de boieri mari arăta ca un glob rotund care măsura patru coți de jur împrejur, cu fund de postav de mărimea și forma unui cuib de rîndunică; boierii mai vîrstnici aveau ișlicul la fel de umflat, dar sfera era tăiată neted orizontal. Fundul putea fi albastru sau roșu; numai vodă și feciorii lui, bezadelele, purtau ișlice cu fund din postav alb. Calemgii, ciocoiașii, negustorii aveau ișlice mai mici, ca un borcan întors cu gura în jos. Boierii cei mari îmbrăcau ceacșiri (șalvari) roșii, se încălțau cu „meși, papuci sau cizme galbene de meșină, cu botul întors în sus și fără toc“, după moda turcească; „anteriile erau de ghermeșit, de citarie, cutnie, selimie sau sevai“ (stofe care amestecau mătasea și bumbacul); la brîu se strîngeau cu șaluri de Indii. Vara, fermeneaua scurtă – iarna scurteică cu pacea de samur, singeap (jder) sau cacom (hermină); pe deasupra puneau o giubea de postav, iar la sărbători biniș (haină lungă, îmblănită pe margini).
În copilărie, Ghica îi văzuse din preajmă pe vestiții Tunsu și Iancu Jianu, haiduci rămași în baladele populare. Primul îl avertiza pe ispravnicul Tache Ghica, a cărui familie se obișnuise să cineze vara la umbra unui stejar din curtea conacului, să fie mai discret: oamenii din banda lui, trecînd pe uliță, vedeau belșugul și li se putea trezi pofta să se invite singuri la masă. Cu celălalt, fiu de boier, relațiile sînt mai strînse și mai vechi. Cînd vine în vizită la isprăvnicie, se pune pe roate o mare ieșire cinegetică, cu vînători încercați și o armată de hăitași de prin cătunele vecine; carul care-i urmase se întoarce seara plin de lupi, vulpi, iepuri, și se încinge un chef homeric, care ține patru zile. Lui Jianu i se face portretul în picioare:
„un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustăța deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brîu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mîna dreaptă.“
Pe copilul Ion, haiducul l-a impresionat prin isprăvi sportive: sărea cu ușurință peste șanțuri, „mai bine decît caii“, și trăgea cu pușca fără greș. Legenda voia ca el să fi luat drumul codrului din cauza unei iubiri contrariate.
Boierii țineau prin curți și prin case tot felul de animale și de păsări: cîini, lupi, urși, vulturi, corbi și alte lighioane. Grigorie-vodă Ghica avea zăvozi cît vițeii, pe care-i punea să se bată cu urșii: spectacolele atrăgeau mulțime de curioși. Alecu Ghica zis Barbă-Roșie era stăpînul unui cîinelup fioros, cu coada și urechile tăiate, care-i păzea ușa iatacului; animalul ataca soldații ruși pe uliță, la vremea ocupației din 1828, încît aceștia l-au omorît cu baionetele. Cîinii lui Cornescu se dădeau la trecători, în mijlocul orașului; tot el crescuse un urs, care l-a sfîșiat pe vizitiul lui Bîrzof, polițaiul- șef rus. Acel Bîrzof era un individ perfid, care-i strîngea cu ușa pe boieri pînă obținea ce voia; descrierea lui ni-l aduce înainte:
„un om cît un munte: înalt, gros și chipeș, ochii mititei în fundul capului, umerii obrazului scoși, și nasul o fărîmiță cu sfîrc: tipul de mongol […]. După toate celelalte, era și ciupit de vărsat, și ciupit așa de adînc, că în fiecare gropiță se putea ascunde bobul de mazăre.“
Mai marele lui Bîrzof, generalul Zaltukin, predecesorul lui Kisselef în Principate, nu era mai prejos în cruzime și amenințări: ar fi poruncit să se înhame oameni la carele care transportau zahereaua pentru armata rusă, dacă nu i se furnizau destui boi. El l-a trimis în fundul Rusiei pe mitropolitul țării, Grigorie, care a stat surghiunit cinci ani.
La vremea cînd primul Napoleon guverna Europa, unii boieri văzuse în el soluția politică pentru Țara Românească, și au plănuit – cu naivitate amatoristică – o solie care să-i ceară ajutorul. Lau ales dintre ei pe Dudescu, falnic și bogat, care vorbea franțuzește, și, ca să i se finanțeze călătoria, s-a apelat la cămătarul Băltărețu. Aceluia, cu ani înainte, vodă Mavrogheni, alt ahtiat de icosari și de rubiele, îi storsese cincizeci de pungi de bani, suindu-l cu el în turnul Colței ca să admire priveliștea și insinuînd că-l azvîrle de acolo. Dudescul și-a mai și amanetat moșiile; misiunea lui la Paris, unde a uimit prin fastul somptuar necugetat – cum știm și din alte surse –, a fost un eșec și l-a ruinat. Băltărețu, care pusese mîna pe averea boierului, a murit însă și el falit mai tîrziu.
Școala se făcea pe prispa bisericii din mahala. Copiii învățau slovele cu numele lor slavonești urlînd în cor „on, mislete, ucu: omu“, de pe ceasloave de cult ca Octoihul și Psaltirea, și aflau psaltichia (muzica bisericească) de la cîte-un dascăl obscur și rău plătit, însă depozitar natural al limbii românești, care-i muștruluia cu nuiaua și la mînie mai arunca cu papucul după ei. Elevii mai răsăriți aveau un fel de argou păsăresc; ajungeau pe urmă la cartea populară Alixăndria, unde se proslăveau vitejiile de basm ale lui Alexandru Macedon, pe care Grigore Alexandrescu le știa pe dinafară, „din pruncie“. Așa au învățat scrisul, cititul și cîntul viitori preoți ori psalți în strană. Dintre ei au ieșit personaje pitorești ale vieții bucureștene, voci bune și făcători de versuri lăutărești, cum au fost vestiții Nănescu, Marin Serghiescu-Naționalu, ori scriitorii Anton Pann, Barbu Paris Momuleanu și Nicolae Filimon; unii, ținînd isonul în biserici, o mai dădeau pe arii din opere, căci tocmai începuse acest gen de spectacole într-o sală, la „Slătineanu“. Cu toții erau și mari cheflii, petrecăreți sau gurmanzi de pomină, ca Filimon, căruia „i se umplea gura“ și-i revenea dicția bună cînd alcătuia menu-uri, și care avea o rețetă proprie pentru mielul fript haiducește, în groapă cu jăratec, după ce-l golea de măruntaie și-l cosea la loc în blana lui.
Feciorii de boieri studiau acasă ori la școala de la Măgureanu cu profesori greci reputați, care le predau limba pe texte din autorii clasici ai antichității elene, Aristotel, Xenophon și ceilalți. După un ciclu cam de zece ani, erau declarați cu învățătura terminată; atunci îi erau prezentați domnitorului, care le dădea cinuri și-i mai și însura cu vreo nepoată de-a lui. Românește nu învățau deloc, dacă nu cumva din întîmplare, de la o slugă sau om de casă.
Înainte de drumul de fier, călătoria între cele două capitale românești era o aventură costisitoare și plină de peripeții. Chiar după Unire, deputații ieșeni care trebuiau să vină la București pentru ședințele Camerei toamna preferau ocolul prin Cernăuți și Lemberg, apoi cu trenul la Viena, de unde coborau cu vasul pe Dunăre pînă la Giurgiu. Cînd a călătorit în 1842 cu trăsura de la București la Iași, Ghica a plecat într-o vineri și a sosit miercuri, după un șir de sîcîieli administrative, controale de pașaport și pățanii cu schimbarea cailor de poștă, cu roți înglodate în noroaie cleioase și cu rupturi de osii; pînă duminică ajunsese abia la Focșani. E de înțeles de ce, povestind acestea, face elogiul comodității și vitezei aduse de progresul tehnic.
Alte epistole compun o galerie de tablouri care reprezintă personaje pictate cu simpatie, în mărime naturală. Îl vedem pe polcovnicul Ioniță Ceganu, pandur care, înscris la cazaci, făcuse isprăvi în războaiele dintre „muscali“ și turci de la începutul veacului, îl însoțise pe Tudor în 1821, și la bătrînețe, încă verde, se arăta bun vecin și vajnic vînător, apropiat de copoii lui. Generalul Coletti, bărbat impozant și erou al luptelor pentru independența Greciei, era solul întîiului rege grec, Othon, la Paris, în 1835; purta fustanelă, dar se știa de neam aromân și-l încînta să se înțeleagă în limba lui maternă cu consangvini de peste Dunăre pe care-i întîlnea în Franța. Și aici dăm peste anecdote cu întîmplări de haz – poate nu neapărat autentice. Saint-Marc Girardin, profesor la Sorbona, călătorind cam tot pe-atunci prin Valahia pentru cercetări arheologice, întîlnește un june ofițer autodidact care-l uimește prin cunoștințe de erudit: învățase singur franțuzește, latinește, grecește și istoria veche a locurilor, știa să interpreteze prescurtările din inscripțiile lapidare antice. După un timp, avînd de examinat la bacalaureat pe un frate al ofițerului valah, și acesta nefiind la înălțime, francezul îl trece totuși, pentru buna amintire pe care i-o lăsase celălalt. În alte rame întîlnim alți prieteni din Apus ai românilor, ca diplomatul „englez“ David Urquhard – de fapt scoțian separatist, pro-otoman și înverșunat inamic al rușilor; căpitanul de marină Laurent, companion vesel, care participase la curățarea Mării Egee de pirați și la războiul Crimeii, și care forțează mîna ambasadorului Franței pentru ca acesta să-i oblige pe turci să anuleze alegerile din țară, trucate de caimacamul Vogoride, spre a împiedica Unirea.
Pînza care-l arată pe Teodor Diamant ne dă imaginea unui original, mason, idealist convertit la utopia falansteriană la Paris, cu stofă de sfînt misionar; revenit în țară, l-a convins pe tînărul boier Manolache Bălăceanu să facă experiența comunității lucrătoare pe moșia lui de la Scăieni. Guvernul, înspăimîntat de asemenea idei, a oprit întreprinderea și i-a exilat pe amîndoi. Chipul altui Teodoros, grec după mamă, crescut în casa Ghiculeștilor, de mic ingenios și atras de zări îndepărtate, care dispare spre a reapărea într-un tîrziu ca negus, împărat al Etiopiei, e diferit. Povestea pare de-a dreptul basm și e neverificabilă istoric; ar fi murit glorios, luptînd cu englezii.
Tablourile de la capătul galeriei, din care ies în relief trei mari figuri românești ale secolului, sînt așezate într-o lumină emotivă deosebită. Întîiul e al lui Ioan Cîmpineanu, unchi matern al lui Ion Ghica, patriot devotat trup și suflet cauzei naționale și idealurilor de progres. Casa și viața i-au stat în centrul acțiunilor intelectuale și politice premergătoare evenimentelor de la 1848; averea și sănătatea i-au fost micșorate de trei ani de întemnițare nedreaptă pentru activitatea publică și pentru bănuielile domnitorului Alexandru Ghica că ar voi să-i ia locul. Portretul lui Grigore Alexandrescu – alături de Alecsandri, poetul român cel mai însemnat din generația de dinainte de Eminescu – e compus din straturi de amintiri care pornesc din vremea adolescenței și a primelor clase de la Sf. Sava, cînd acela își arăta deja cunoștințele literare și darul poetic. În 1842, el și Ghica au parcurs împreună valea Oltului, trecînd pe la mînăstiri: unul pentru prospecțiuni miniere, celălalt spre a da poeme memorabile, ca Umbra lui Mircea. La Cozia. Sub Bibescu-vodă, era foarte agreat la Curte. Ocupase diverse funcții mărunte, pînă cînd, fiind în comisia de la Focșani, care desăvîrșea tehnic Unirea, în 1860, a fost lovit de o boală grea: a mai supraviețuit totuși – doar fizic – mulți ani. Într-un cadru încă mai mare și mai ornat se află imaginea lui „Nicu“ Bălcescu, eroul emblematic, cu aură de martir, al mișcării pașoptiste. Textele care-l povestesc – mai cu seamă primul – sînt fără îndoială cele mai știute dintre toate epistolele lui Ghica. De mic arătase încăpățînare, cerbicie și spirit studios precoce. Ghica ne spune cum l-a cunoscut: la poarta colegiului se aținea un conșcolar găligan care-i dijmuia pe cei mici; Bălcescu, mai firav, trîntit la pămînt, își apăra îndîrjit bucata de halviță abia cumpărată. Ajutat să se ridice, și-a adunat filele caietului răspîndite de atac, care cuprindeau citate din cronicari. Trecînd peste relatarea pregătirii subterane a revoluției, al doilea episod de interes privește disputata paternitate a Cîntării României, poemul în proză atribuit tradițional lui Alecu Russo, datorită în special mărturiei lui Vasile Alecsandri. Ion Ghica afirmă că Bălcescu a citit Cîntarea… în casa socrului său, generalul Nicolae Mavros (Ghica se însurase în 1847 cu Alexandrina Mavros), dînd-o drept manuscris găsit la un călugăr, conform unei convenții romantice. Mai mult, scrisul foilor era de mîna lui Bălcescu, încît naratorul scenei conchide că e posibil ca paternitatea să fi fost dublă. Russo o va fi compus în franceză, Bălcescu ar fi adaptat-o în românește: se știe că cei doi s-au întîlnit la Mînjina, moșia amicului comun Costache Negri1.
Peste tot, așa cum evocările lui reconstituie firesc cutume, case, stări sociale și imagini de personaje de altădată, Ion Ghica mînuiește nestingherit mulțime de cuvinte ieșite din uz, cu care împănează gros narațiunea și-i dă culori vii, avînd însă grijă să le așeze în contexte care să le facă cît de cît inteligibile. Puzderie de turcisme, rusisme și grecisme uitate sînt rînduite în vitrinele unui fel de muzeu de antichități lexicale, care ne transportă pe sus în altă lume: tufecci-bașa, edecliu, ogeacul neferilor, baș-ciohodar, biniș, taclit,glicelic de noapte, scurteică de pambriu, berber-bașa, otcupuri, huzmeturi, nacealnic, otnoșenie, lude, ghiordum, masalale, beșlii, divictar, proviant, ceacșiri, sineturi, sagnasiu, muchelef – și cîte încă.
Insul era bun cunoscător al naturii umane, avea discreție și umor. Evită să dea nume cînd e prea ironic în povestire, mulțumindu-se să pună în evidență situația, fără să ridiculizeze persoana. Are o excelentă memorie, dar i se întîmplă să se înșele în detalii și să scoată involuntar anacronisme, vorbind de Cișmigiu, prin anii de lîngă domnia lui Caragea, ori pomenindu-l pe Suvorov în legătură cu războaie de după moartea acestuia. E uneori prea lung în demonstrații și expuneri de principii generale și dă prea multe informații amănunțite, care încurcă, atunci cînd își povestește demersurile diplomatice. Arată cîteodată amărăciunea tradițională a bătrînilor care dezaprobă atitudinea tinerilor contemporani cu anii lor tîrzii, fiindcă aceștia sînt nerecunoscători față de meritele înaintașilor, închipuindu-și că lumea începe cu ei; dar judecă drept cînd respinge bîlciul politicii politiciene din era liberală. Iarăși, cînd încearcă să inventeze scenete și dialoguri mai lungi, situîndu-se în ficțiune, își forțează natura și are oarecari stîngăcii; în anecdotele scurte însă, în pertinența portretelor sau în expresivitatea picturii de atmosferă e deplin stăpîn pe condei și mult mai „modern“ decît o mare parte din scriitorii veacului său.
Ion Ghica a murit octogenar la moșia lui de la Ghergani, în 1897. De-a lungul unei vieți în care a văzut și a luat parte la toate evenimentele importante, contribuise la formarea României.

______________
 1 Ideea dublei paternități a Cîntării României a fost preluată și susținută argumentat și de istoricul literar Paul Cornea (cf. Studii de literatură romînă modernă, București, EL, 1962).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara