Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Ion Creangă, poet? de Nicolae Manolescu

Ion Creangă, O sută şi una de poezii, Antologie, prefaţă şi selecţia reperelor critice de Mircea Coloşenco, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017, 120 pag.

într-o serie de acum binecunoscută de la Editura Academiei Române, Mircea Coloşenco a publicat o surprinzătoare antologie din poeziile lui Ion Creangă. Surpriza n-o constituie atât poeziile, pe care le ştim demult şi care au mai fost tipărite încă din timpul vieţii humuleşteanului, cât seria editorială în care apar, O sută şi una de poezii, urmând unor antologii similare din opera câtorva remarcabili poeţi contemporani, cum ar fi Ştefan Aug. Doinaş, Ion Horea, Ileana Mălăncioiu sau Nichita Stănescu. Şi din opera lui Eminescu, fireşte, mereu inconturnabil. Cititorul mai puţin avizat se poate întreba: să fie autorul minunatelor proze şi poet? Sigur că Ion Creangă nu e un poet de valoarea celor care îi preced în seria de la EAR. În fond, nici nu e poet în deplinul sens al cuvântului. Cele patru poezii originale, le-a scris pentru manualele lui de literatură de la clasele mici, reluate în opt şi, respectiv, nouă ediţii, unde au şi apărut în premieră absolută. Cele cincisprezece Cântece poporane, între care trei Cântece bătrâneşti, altfel spus, balade, la care se adaugă un fel de anecdotă versificată, Oltenii în Iaşi, care îi este atribuită fără o probă incontestabilă, au fost publicate în reviste ale vremii lui şi ulterior în ediţii ale operelor. Nici ele nu fac o adevărată operă poetică. Cititorul neavizat se poate întreba din nou: de ce, în acest caz, să le publicăm într-o antologie?

Întrebarea a avut răspunsuri diferite în epoci diferite. În 1924, G. Ibrăileanu era de părere că „petiţiile (lui Creangă) la autorităţi, articolele lui, o parte din scrisorile lui, puse în opera completă ca parte integrantă a ei, strică, cu hotărîre, impresiei estetice”. Despre poezii, criticul ieşean nu suflă nicio vorbă. Acelaşi lucru îl spunea despre postumele lui Eminescu. Astăzi răspunsul este diferit. Noi ne simţim obligaţi să tipărim tot ce a „rămas de pe urma”, cum spune acelaşi G. Ibrăileanu, unui scriitor. Cu atât mai mult de pe urma unuia mare. Cred că modificarea atitudinii critice a fost esenţial determinată de ediţia lui Perpessicius din Eminescu, începută în anii 1930, şi de cele cinci volume consacrate, tot atunci, poetului de către G. Călinescu. Ceea ce nu înseamnă că primii editori ai lui Creangă au împărtăşit toţi părerea lui G. Ibrăileanu. Mai mult: s-au crezut obligaţi să caute manuscrisele scriitorului pe unde le împrăştiase soarta şi să le conserve cu pioşenie sau să le publice cu grijă. În definitiv, puţine texte ale lui Creangă au apărut postum: basmul Făt-Frumos, fiul iepei, poemul Dragoste chioară şi amoriu ghebos şi corespondenţa (cu excepţia unei scrisori). Cât despre manuscrise, au fost descoperite, deseori întâmplător, pe unde nici cu gândul nu gândeşti. Un exemplu de-a dreptul şocant ni-l oferă cazul lui Eduard Gruber, ginerele Veronicăi Micle, membru al celui dintâi comitet de editare a operei humuleşteanului, care a luat cu el în azilul de nebuni de la Mărcuţa din vecinătatea Capitalei, unde fusese internat la sfârşitul vieţii, nebun fiind, manuscrisele Poveştii lui Ionică cel Prost şi al Poveştii poveştilor. Cea din urmă a fost păstrată de medicul lui curant, Ermil Alex. Obredgia (al cărui nume îl poartă astăzi un mare spital bucureştean), care i-a cedato lui Gh.T. Kirileanu spre copiere în 1912, primul ei editor. Cealaltă, Kirileanu o avea în originalul olograf de la Titu Maiorescu. În legătură cu ediţiile care se cuvin menţionate: ele nu sunt multe. Ediţia princeps îi aparţine lui V.G. Morţun, devotat atât memoriei lui Eminescu, cât şi celei a lui Creangă, deputat socialist şi, după „trădarea generoşilor”, ministru liberal, şi a apărut în două volume în 1890-1892. Al doilea editor este Kirileanu, în 1939, iar al treilea, în 1970, Iorgu Iordan, alcătuitor, împreună cu Elisabeta Brâncuşi, al singurei ediţii critice de până astăzi. O eroare este ediţia pretins critică din 2006 a lui Daniel Corbu, prefaţată de fastidiosul Mihai Cimpoi.

Preiau pe scurt informaţia din sinteza cu care Mircea Coloşenco, scrupulos ca de obicei, însoţeşte ediţia de faţă de la EAR: selecţie, prefaţă, repere critice, cronologie, apoi poeziile propriu-zise şi fragmente în versuri din proza lui Creangă, iar la urmă, prefaţa lui A.D. Xenopol şi biografia lui Grig.I. Alexandrescu din ediţia princeps. Autorul extraordinarei ediţii critice a lui Ion Barbu nu se dezminte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara