Numărul curent: 29

Semn De Carte:
Ion Creangă între natură şi cultură de Gheorghe Grigurcu


După o primă etapă a recepţiei, în care fusese socotit un exponent pitoresc al "culturii populare" (Titu Maiorescu), întrupare, după cum se exprima N. Iorga, a unei "popularităţi care se bazează înainte de toate pe stilul popular", Ion Creangă a fost insistent situat în perspectiva opusă, a unei culturi "înalte". Nu o dată cu şocul implicat în paradox. Pentru penetrantul B. Fundoianu, autorul Amintirilor din copilărie era nu mai puţin decît "un artist - şi un artist al cuvintelor - în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie arta lui Mallarmé". Cu aceeaşi aparenţă a extravaganţei, G. Călinescu îl aprecia pe înveselitorul dar totuşi mai curînd perifericul membru al Junimii drept un rafinat erudit: "Creangă foloseşte un procedeu tipic autorilor cărturăreşti ca Rabelais, Sterne şi Anatole France şi anume paralela continuă, dusă pînă la beţie, între actualitate şi experienţa acumulată. El e un autor Ťlivrescť". Pompiliu Constantinescu considera că Ion Creangă "depăşeşte folclorul şi mentalitatea arhaică a cronicarilor", relevînd "o structură care inaugurează o categorie de sensibilitate ţîşnind din subconştient ca dintr-un fel de stil latent al spiritualităţii româneşti", dovedindu-se un creator de expresie specifică. Tudor Vianu combătea expres concepţia potrivit căreia paginile scriitorului ar constitui "o simplă culegere folclorică sau un medium întîmplător, prin care se rosteşte fantezia lingvistică a poporului (...). Zicerile tipice sînt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar impersonal şi anonim". Iar I. Negoiţescu îl vede drept un creator "condensat şi exclusiv estetic", "un original, un outsider, potrivit pentru gusturile bizare formate prin cultură şi blazate, care singure sînt în stare a-l preţui în chiar sensul voit de dînsul" şi, în aceeaşi măsură, "un stilist crepuscular, de-o tîrzie sănătate şi de un prematur decadentism". E o carieră postumă, să recunoaştem, ieşită din comun, în cuprinsul căreia, sub impulsul mereu augmentat al intenţiei de-a explica un fenomen părelnic "simplu" printr-un cumul de ipoteze ale complexităţii, are loc tranziţia de la o extremă la alta. Abordarea lui Creangă prin prisma unui şir de speculaţii imprevizibile a reflectat un soi de dinamizare lăuntrică, de autoîncărcare a temei ce părea epuizată, o dovadă reprezentînd în acest sens şi subtilul eseu al lui Mircea Moţ, Ion Creangă sau pactul cu cititorul.

Autorul relevă două atitudini antinomice ale lui Ion Creangă în raport cu creaţia sa. Omul Creangă se arată purtat de dorinţa de-a deveni "autoriu", adică de a-şi salva numele de dizolvarea în anonimatul care a mistuit nenumăratele generaţii ce l-au precedat. Ar fi un gest "rece şi calculat", trăsătură a unui "parvenitism" fie şi într-o accepţie sublimată, ilustrînd, morfologic, revolta părţii ce, descoperindu-se pe sine, se vrea detaşată de întregul căreia i-a fost consubstanţială. Altfel spus e o atitudine vecină cu "răzvrătirea" argheziană, o căutare a unor "cuvinte potrivite", care să justifice "numele adunat pe-o carte", ca un mod de a ieşi pe cont propriu din colectivitatea uniformizatoare, schimbînd "acum, întîia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară". "Povestitorul popular" face eforturi diferenţiale remarcabile şi încununate de succes pentru a fi omologat drept "cetăţean (şi încă unul de prim rang) al republicii literelor". Ajunge prietenul lui Eminescu, practică schimburi epistolare cu personalităţile epocii, printre care Maiorescu, scoate cărţi pe care le oferă cu atente dedicaţii, aşa încît o anume valoare îi este recunoscută încă din anii vieţii.

Şi cu toate acestea, opera (în speţă "cartea exemplară": Amintiri din copilărie) oglindeşte o postură contrară, un refuz al scrisului resimţit în mod dezamăgitor precum un "univers paralel", precum o "copie artificială şi palidă" a cosmosului căruia autorul îi aparţine pe cale organică. Se iscă prin urmare o tensiune între individul ca exponent holografic al ansamblului din care provine şi universul scriptic, intuit ca un spaţiu profan, vagă imitaţie a actului demiurgic, aşadar un sacrilegiu. Astfel încît - surpriză! - Amintirile, receptacol, în optica obştească, al bonomiei şi al hazului, n-ar fi decît "una din cele mai triste cărţi ale literaturii române". în felul acesta jovialul, veselul, ludicul Creangă îşi recîştigă o faţă de gravitate, în măsură a face posibilă joncţiunea cu poezia romantică a întoarcerii spre fenomenalitatea naturală şi spre arhetipurile existenţei, a-l apropia într-un fel imprevizibil de Luceafărul cu care sîntem îndemnaţi a presupune că s-a întîlnit nu doar pe filieră biografică. Congenialitatea celor doi mari creatori apare într-o lumină inedită.

Pe planul poeticii, acest conflict între universul primar, natural, şi cel secund, al creaţiei, se traduce într-unul dintre oralitate şi text. Prin recursul la scris, Creangă se desface de mediul originar a cărui emblemă rămîne oralitatea ca limbaj colectiv, optînd pentru zona simbolică a scrisului ca limbaj al individualităţii, atitudine ambiguă după cum am văzut, căci "parvenitismul" se autosancţionează printr-o criză a căderii. Scriptorul poartă într-însul nostalgia analfabetului. Strat în sine superficial, oralitatea devine unul din factorii capabili a descoperi dramatismul intern al creaţiei: "De aceea, mai mult decît oralitatea, contează la Ion Creangă în primul rînd tensiunea dintre universul oral, Ťanalfabetť, şi lumea semnelor, în care individul îşi conştientizează dureros condiţia de parte a lumii şi de fragment al acesteia". Dorită ca un semn al emancipării sociale, expresia scriptică ajunge a fi simţită ca o practică necuvenită, ca o imixtiune într-un domeniu prohibit, sacral. O serie de personaje ale Amintirilor conştientizează faptul că sensul vieţii lor e stabilit cu anticipaţie, înregistrat într-o ultramisterioasă "carte a lumii". Bădiţa Vasile se consolează pentru că a fost luat cu arcanul la oaste cu gîndul că s-a dus "unde i-a fost scris". Zaharia lui Gîtlan observă că scrisul e o funcţie a divinităţii: "Cum ni-a fi scris de la Dumnezeu sfîntul". "Practicat de oameni însă, pare să sublinieze Creangă, scrisul este semn de orgoliu, ţinînd, pînă la un anumit punct, de păcat şi de acele forţe malefice care se opun divinităţii", îşi continuă demonstraţia Mircea Moţ. în acest caz credem că nu este lipsit de importanţă faptul că spaţiul în care sînt trimişi copiii, în numele cărţii, îndepărtat, ţine de margine, de periferie ori de afara creaţiei înseşi. Un spaţiu, evident, demonizat. însă desprinderea de natură e regretată de humuleştean nu doar prin intensităţile nostalgice, detectabile în cîmpul moral al operei, ci şi în sfera biografiei sale, purtînd stigmatele universului abandonat în favoarea ficţiunii. Avem a face cu încercări de reîntoarcere la primordialitate, de-o impresionantă pregnanţă psiho-fizică. Urmărit de spectrul naturii, Creangă încearcă, instinctiv, a-i recupera elementele după care tînjeşte în mod măcar subliminal. Habitudinile sale sînt pantagruelice. G. Călinescu pune în evidenţă voluptatea ieşită din comun a scriitorului în legătură cu hrana: "El mănîncă o dată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mîncare, cu acea plăcere de a mesteca alimente de tot felul cum este a mîncăcioşilor şi a vitelor. Ca şi Flămînzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimîntat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mîncărurile ospătarului, înghiţind cîte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bînd o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu". Indiferent la ispitele civilizaţiei, chiar atunci cînd realizează cîştiguri bunicele din cărţile didactice pe care le tipăreşte, Creangă se mulţumeşte cu bojdeuca sa, cu lut pe jos, "care, spre a continua cu vorbele Călinescului, vara ţine răcoare şi produce tălpilor goale o senzaţie plăcută, o gîdilare plăcută, cum o dă iarba pe locul de păşune". Pofta de elementaritate i se mai vădeşte în "cămeşoiul de pînză cu dungi albastre, lung pînă-n călcîie", în care se poate mişca în voie, ca şi-n putina "pusă în cerdacul de dindos", în care se cufundă ceasuri întregi, savurînd plăcerile pe care le generează apa. Avem însă motive a crede că teluricul Creangă îşi îngroşa intenţionat, într-o manieră uşor exhibiţionistă, cu aere de "măscărici", atari apucături, pentru a transpune într-o cheie lejer-agreabilă dramatismul unui impact lăuntric încorporat. Altminteri spus, pentru a se despovăra, ca personaj el însuşi, de tensiunile operei ce-i depăşeau, după toate probabilităţile, conştiinţa de sine reflexivă. Era o purificare cu caracter reflex, o regenerare vitalistă a fibrei creatoare suprasolicitate într-un univers livresc la care, venind din "neagra ţărănie", nu era pe deplin adaptat.

Un interesant aspect al raportului dialectic dintre individ şi colectivitate pe care îl conţine subtextual creaţia lui Ion Creangă e dat, în perspectiva lui Mircea Moţ, şi de relaţia autorului cu cititorul, stabilită în temeiul succintului text intitulat Prefaţă la poveştile mele: "Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi cetit, de cînd eşti. Ceteşte rogu-te şi ceste şi unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mînă şi dă şi tu altceva mai bun la ivală căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut. Autoriu". în epoca în care Baudelaire îl numea pe cititor, în termeni celebri, nu doar "hypocrite lecteur", ci şi "mon semblable" şi chiar "mon frčre", humuleşteanul nu e dispus a vedea în cititor o fiinţă atît de apropiată. Empatia nu-l interesează. Ironia şi autoironia prefeţei menţionate îi dau în vileag resortul pragmatic. "Cetitoriului" nu i se pretinde o opinie asupra creaţiei, emiterea unei judecăţi de valoare, ci simpla prezenţă, precum un certificat al condiţiei auctoriale. Existenţa "autoriului" e în funcţie de existenţa "cetitoriului": "Cititorului i se cere înainte de orice nu atît aprecierea operei, cît să declanşeze pur şi simplu mecanismul lecturii; el este de altfel chiar implorat s-o facă (Ťceteşte, rogu-teť), pentru că atîta vreme cît acest mecanism funcţionează absolut ireproşabil, autorul va exista pur şi simplu, iar statutul său nu poate fi pus la îndoială de nimeni". Desluşim aci pe de o parte orgoliul "gospodarului" din Humuleşti care pofteşte a i se atesta înfăptuirea literară, în baza căreia pătrunde într-o altă lume, ideală, cea a semnelor, care îi permite a se desprinde de întregul nivelator, iar pe de altă parte - şi Mircea Moţ ar fi putut sublinia această împrejurare - întoarcerea spre obiectivitate, id est spre universul iniţial, concret, din care face parte cititorul, precum o ipostază circumstanţială a Celuilalt. Un Celălalt a cărui contribuţie se vădeşte indispensabilă lecturii, care e dovada operei, care, la rîndul său, e dovada identităţii eului auctorial, a "personajului de hîrtie" cu rol înnobilator. Căci originalitatea creatorului nu se poate absolutiza, unicitatea sa nu poate fi totală, ruptă complet de contextul fizic şi metafizic în care se înscrie şi care e Cosmosul, purtător al unor indeterminări ce răspund în mister. Partea şi întregul, cultura şi natura, subiectivitatea şi obiectivitatea se întrepătrund, cooperează în angrenajul unor respingeri şi atracţii compensatorii, conturînd imaginea fiinţei ca operă şi a operei ca fiinţă.