Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ion Cocora şi competiţiile scrisului de Cornel Ungureanu

1.Despre Reşiţa poeţilor. Nu ştiu dacă a existat într-adevăr o competiţie între poetul Cocora şi poetul Martin în vremea în care la Reşiţa liceele notau cum se cuvine poeţii şi poezia adolescenţilor. Bănuiala că Mircea Martin a abandonat creaţia poetică fiindcă Ion Cocora era un poet mai bun nu ar fi de tot gratuită, într-un Banat în care orgoliile îşi au rostul şi impulsurile lor. Într-un timp în care Reşiţa a devenit „oraşul cu poeţi” nu se putea ca una dintre personalităţile criticii, teoriei literare, unul dintre conducătorii importanţi ai cenaclurilor de seamă să nu fi fost poet; iar poezia lui Ion Cocora, tânărul, să nu fi fost mai importantă decât a viitorului critic, şi el elev al Reşiţei. Poate mai importantă, spunem, fiindcă ultimul volum al lui Ion Cocora pune în valoare un poet de vârf, remarcabil prin transcrierea pulsului vârstei, al presimţirilor, al eşecurilor. Transcriere care defineşte un cotidian agresiv:
„Mă întorc în fiecare dimineaţă între voi/niciodată în acelaşi loc//azi noapte am chiţăit cu şoarecii într-o peşteră de ivoriu/ într-o cazemată nu mai mare decât un craniu/fără să mă gândesc că ar putea fi chiar un craniu// bătrâneţea e un handicap al sufletului/nu am nici un fel de reacţie când sunt sunat la telefon/şi mi se spune că a mai murit un prieten//vestea îmi provoacă atâta iubire de sine/ că mă văd numai pe mine în mărime naturală”. Cotidianul agresiv al oraşului, odinioară „cetate de foc”, lângă coşmarul nocturn al poeţilor, care „chiţăie cu şoarecii”, fie şi într-o peşteră de ivoriu, iată un decupaj care merită selectat, atunci când ne apropiem de scrisul lui Ion Cocora. Patriotismul local al poetului trebuie privit cu înţelepciune: s-a născut la Greoni, sat care a dat una dintre cele mai importante personalităţi culturale ale Banatului secolului XX, Ion Stoia Udrea (istoric, traducător, poet, solidar cu Cercul literar de la Sibiu, creator de reviste şi autor de antologii-reper),dar şi scriitori citabili, poate cu superlative, pentru evoluţia literaturii în ultima jumătate de veac: Gheorghe Azap, Radu Pavel Gheo, Ioan-Pavel Azap.

2. Migraţii. Ion Cocora iese în lumea literară la începutul anilor şaizeci, pe aripile Stelei şi a prieteniei cu marii scriitori ai Clujului tânăr. Lecţiile de zbor le ia nu doar din grupul poetic stelar, ci şi de la echipele itinerante de cronicari ai teatrului în ascensiune. E un bănăţean deturnat zic răii, deşi în revista Scrisul banaţean se pot citi, totuşi, jurăminte de fidelitate faţă de Doamnele ţinutului natal. Devine un cronicar dramatic ofensiv şi cărţile sale de cronicar trebuie recitite: e un critic calificat care ştie să-şi apere şi să-şi afirme provincialii, mereu puşi sub semnul intrebării de dictatura Centrului. Revoluţia îl aşază în Bucureşti, unde, ca toţi transmutaţii Clujului literar, devine lider. Va conduce un teatru care îşi va afirma aleşii. Va publica, dupa despărţirea de teatru, alte cărţi de poezie. Într-una dintre ele, severul Marin Mincu descoperea un mare poet.
Nu poetul ( „marele poet”) sau regăsitul Cocora ne interesează deocamdată, ci vocaţia de constructor a cărturarului. Scriitorul a întemeiat o editură, Palimpsest, care ar trebui analizată cu atenţie, fiindca are proiecte culturale clare, dintre cel care cel mai viu pare a fi cel filobănăţean. Editorul a observat că nerăbdarea este principalul defect al literatorilor provinciali care, dupa 1989, sporesc ingrijorător numărul apariţiilor. Sunt nu numai literaţi, ci şi producători infatigabili de cărţi, de pagini care vor succes. Ion Cocora preia cărţile de poezie ale unor autori reşiţeni, realizează antologii severe şi solicită prefeţe unor critici cu autoritate. Mircea Martin, Ion Pop sunt cei care prefaţează cărţile „reşiţene”. Mereu girate de importanţi comentatori, antologiile Palimpsest demonstrează că autorii selectaţi de Ion Cocora ar merita mai multă atenţie. Poeziile Liubiţei Raichici, Octavian Doclin sau ale lui Nicolae Sârbu (însoţite de texte iubitoare de Mircea Martin), romanele lui Titus Suciu sau ale lui Ion Jurca Rovina publicate de editorul Ion Cocora – citite de directorul editurii Palimpsest – sunt cele mai bune cărţi ale autorilor lor. După cum cea mai frumoasă carte a lui Vasile Bogdan publicată de poetul Cocora este Paznicul cerului: dialog cu Iulian Vitalis Cojocaru. Iulian Vitalis Cojocaru povesteşte istoriile sale de activist cultural în lumea de saltimbanci şi oameni-de-treabă ai anilor şaizecinouă zeci, Vasile Bogdan ascultă şi confruntă amintirile plasticianului năzdrăvan cu ale sale. Sau cum scrie, în prezentarea de pe ultima copertă, însuşi Domnul Director: „Performanţa celor doi e una ieşită din comun: dacă nu am fi avertizaţi ca e vorba de o viaţă reală, cu oameni din realitate, nebuni, boemi, gata să născocească farse şi năzbâtii savuroase, dar şi să-şi asume cu luciditate tragicul existenţial... am crede că ne aflăm în plină ficţiune”.

3. Scrisul, himerele, înserarea. Ca şi ultimele cărţi ale lui Petre Stoica, ultimele volume ale lui Ion Cocora încearcă să pună în valoare concluzii. Sensibilitatea agonică, scriam altădată. Scriitorul a trăit, poemul său vrea să numească experienţele unei vârste. Ultimele. Alcătuit ca o Carte de înţelepciune sau ca una a finalurilor, Va fi o fugă se sprijină pe trei coloane – e structurată în trei părţi: Scrisul („Scriu despre tot ce se poate scrie cu mâna stângă/cu dreapta nu ştiu decât să fac semnul crucii/ vin dintr-o neguroasă provincie îndepărtată/ unde satrapii au luat chipul îngerului tău doamne //......//întotdeuna am crezut doamne că ne vom putea înţelege/ chiar dacă ne-ai pus cuvinte atât de diferite în gură/ că mi-ai dat durerea doar pentru a mi-o alina/ cum alină veninul pe cel părăsit în guşă de viperă”), Himerele (cu poeme senzuale, caligrafiind fericirile cuplului – iată titluri: Ascultându-şi foşnetul cărnurilor, Aşternutul şi metafora, Exerciţiu de feminitate, În vreo scriere lascivă, Pe un pat aşternut în amurg ard în vâlvătaie erotică) şi Înserarea (Noi bătrânii: „Noi bătrânii nu avem nevoie de inspiraţie/ poezia o transcriem din memorie/ cu cuvinte vechi şi uriaşe/de parcă ar veni de sub o lupă //ceea ce nu se ştie despre ele/e că mimează fericirea cum un sex de femeie/ mimează indiferenţa la menopauză// noi bătrânii suntem frumoşi când privim/ în caninii glorioşi ai vieţii/ ca-n oglinzi”. Sau: Septuagenarul: „Dacă va fi să murim doamne vom muri de voie bună/ într-un miez de noapte după o bătaie cu pernele/ nu înainte de a-ţi acoperi buricele degetelor cu tinctură de iod // să nu sară din ele cornul inorogului şi să-mi înţepe ochii ş...ţ tu doamne cel care le îngădui pe toate îţi bei în linişte cafeaua/ priveşti cum pe drumul pios către tine cad capete după capete/ nu te sperii că un pui de drac ascuns în spatele bibliotecii/ ar putea să facă ţăndări busturile îngerilor de pe rafturi// eşti împăcat că ai dat poetului disperarea de fiecare zi/ nu cu lingura nu cu polonicul cu găleata şi chiar cu cisterna/ de ce te miri atunci că se simte înmormântat în cuvinte ca-n/ pântecul mamei când te ruga să nu-l laşi să se nască” şi, finalul volumului, Mă simt bine:
„Mă simt bine cu voia lui dumnezeu nu-mi este frică de nimic /Proviziile necesare pe cât mi-a stat în putinţă le-am făcut pre-/cum orice om prevăzător nu am de ce să-mi fac griji sicriul ală- turi de şifonier/ stă în dormitor rezemat de perete nu lipsesc din el cele necesare/ ca să nu fiu arătat cu degetul şuşotindu- le că/mi-am risipit economiile şi viaţa pe femei şi băutură”.
Există, ca în scrisul fiecărui poet bănăţean, ca şi în poezia lui Petre Stoica sau a lui Slavko Almăjan şi Târgul de cai:
„Nu mai găsesc drumul ce duce către târgul de cai/ Poate trece de mult şi eu nu ştiu printr-o creangă / De trandafir ca un parfum de contrabandă”.
Poet al senectuţii, Ion Cocora are, spre deosebire de sarcasticul, cinicul, furiosul Petre Stoica, umor.

4. Alte exerciţii de exorcizare. Viaţa într-un lacăt, ultima carte a lui Ion Cocora, ar putea fi structurată tot pe trei secţiuni, ca şi Va fi o fugă. Scrisul, Himerele, Înserarea rămân temele obsedante ale lui Ion Cocora, modelate/rafinate acum în secţiuni numite Exerciţii de exorcizare, O boare insomniacă, Oda trandafirului, Între nu şi nu. Ultimul volum începe cu un program al desprinderii – cu Exerciţii de exorcizare. E un proiect, o temă diriguitoare – desigur. Iată programul poetic salvator, pare a spune criticul literar, dramatic, editorul Ion Cocora în primul „exerciţiu” – în primul său efort/spectacol de dezvrăjire. Primul Exerciţiu de exorcizare arată astfel:
„Alerg pe o frânghie între mine şi mine ca între două angoase/ ca între două limbi cea pe care o scriu şi pe cea care o vorbesc/ trag când de una când de alta ca precum un elastic, dar ele/îmi întorc spatele căutând un bilingv mai elevat// e greu să fii părăsit de două limbi deodată/ să nu fii dependent de perversele cuvinte materne/de voluptatea lor incestuoasă ce-ţi penetrează sângele/ ca şi poeziile o antologie de pe rafturile anticariatului// e greu să fii cel ce răsfaţă cu gândul celui ce nu a cunoscut răsfăţarea/cel ce a sperat de la un capăt al vieţii la altul/şi a ajuns un muşuroi de speranţe/ e timpul să se tragă obloanele să vină noaptea să mă aşez / la genunchii insomniilor să ascult cum viermii rod somnul/ şi paşii ultimei rugăciuni se îndepărtează// e greu pentru cine trăieşte aventura scrisului/ să-şi fie confortabil să-şi fie duhovnic să-şi fie pe plac/limbajul e mai mult decât un legământ cu diavolul”. „A scrie” şi „a vorbi” numeşte nu o filozofie a semnelor, ci descrie impasurile celui care scrie. Ale celui care se trăieşte în poezie:
„Noaptea târziu sunt de găsit în spatele oglinzii/sătul să mă tot privesc cu îngăduinţă/îmi pun ochelarii fumurii şi aştept demenţa/să mi se aşeze pe creier ca o dropie într-un cuib/încep cu seninătate călătoria prin limba română/strângând în mână bastonul orbului din dotare/ uneori pâş pâş îmi caut exil într-un trup/ despre care nu ştiu dacă a fost cândva aievea/alteori mă opresc la capătul întunecat al unui gang/şi vă vorbesc într-o limbă vlă- guită/părăsită de patrie”.(Într-o limbă vlăguită) Plecările, abandonul, travestirea, retragerile aparţin unei unei asceze, unei „treceri dincolo”. Unei metamorfoze. În casă, poetul „se ascunde”: ritualurile domestice aparţin unui proces de înstrăinare. Sau de dezvrăjire. Al treilea exerciţiu de exorcizare începe cu alte „retrageri” în universul domestic: „Astăzi mă voi ascunde într-un dulap/prefăcândumă că nu sunt acasă/nu e defel confortabil o ştiu să stai ghemuit/să nu te mişti să-ţi opreşti respiraţia/să nu te mai poţi stăpâni şi să înjuri printre dinţi/ mama mă-si de viaţă nici ascuns în dulap/ nu pot să mă bucur în linişte de rochiile tale/îmbibate de parfumuri şi fierbinţeala trupului tânăr/...”.
Retragerile, setea de dispariţie, de plutire între minus infinitul materiei şi visul îndreptat spre infinitul gloriei poeţilor se desfăşoară şi sub semnul blestemului şi al rugăciunii. Dumnezeu ştie ce face, încearcă a modera excesele. Dar metamorfozele nu ignoră cântecul păsărilor şi odinioară în figuraţia poetică cocoriană :„Sunt mai singur şi trufaş decât pitpalacul/ce-şi slăveşte numele cu propria-i limbă/ sfidând posteritatea cu clipa de acum şi de aici/exist mănânc scriu nu mă las bătut de bătrâneţe/nu mă sperie acoperişul infernului ciuruit de grindina/căzută din cer azi-dimineaţă//dumnezeu ştie întotdeuna ceea ce face/ a dăruit în felul acesta câteva găurele păcătosului său/să privească prin ele ca prin sită soarele de amiază//de moarte nu mă tem nici cât mă tem de viaţă/...”
Literatura retro a lui Ion Cocora regăseşte nu doar păsările, ci şi florile. Trandafirul ţinea de emblematica afirmată în volumele mai vechi. În ultimul este inclus un capitol care se numeşte Oda trandafirului. E un poem-fluviu în care se revarsă temele, obsesiile, de demult sau din preajmă, cele figurând în programul seducţiei şi cele cercetând în hăţişurile ezoterismului:
„Trandafirul cu de la sine putere e o pasăre ce-şi caută cerul/o apă pentru un genunchi de izvor detronat un copil ce nu va şti/ niciodată de ce există un şopot de lumină senzuală ş...ţ trandafirul îţi deschide o poartă de aur/ nu ezita intră pe ea ca şi cum într-un templu din vechime/ ar intra o regină însufleţită de revelaţii// tratat de mistică şi mirare rădăcina trandafirului/ e plină de potecile pe care ai râs şi ai plâns/ nimeni ca el nu-ţi priveşte rochia când alergi prin ploaie..”
Literatura retro a lui Ion Cocora cu trandafiri, păsări, păsărele, bunici, copii, căpşuni capătă contexte funebre sub semnul noii sensibilităţi din ultimele sale cărţi de poezie – sensibilitate agonică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara