Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ion Caramitru – Premiul Actor of Europe 2016 de George Banu

George Banu – Laudatio

Ce idee frumoasă în aceste vremuri de euroscepticism să se creeze un premiu pentru actorul european. Simbolul este binevenit şi necesar! Şi aceasta, dincolo de opţiunile care vor suscita întotdeauna rezerve, îndoieli şi... entuziasme. Un actor, într-un an, se constituie ca emblemă a teatrelor din Europa! Poate oare să existe o recompensă mai nobilă? Ion Caramitru o primeşte astăzi într-o ţară care aminteşte originile sale, el, care a marcat cu talentul său scena română.

I-am recunoscut talentul când, încă student, l-am văzut în Hamlet – şi ce debut! Un Hamlet efervescent şi energic, un Hamlet al tinereţii, această tinereţe care în anii lui mai ’68 năzuia să schimbe lumea, făcând-o mai vie, care credea în posibilitatea unui „socialism cu chip uman”. Prinţul jucat de Caramitru întruchipa această dorinţă generaţională de a interveni într-o istorie căreia, studenţii de atunci nu intenţionau să i se supună. Aveam ochii plini de lacrimi când, la sfârşitul acestui Hamlet, dublul meu, după un duel dezlănţuit, dar duel trucat de Regele uzurpator, expira pe scenă. Ceva din speranţa mea, din speranţa ce anima familia mea de prieteni, înceta să trăiască şi moartea acestui prinţ, pe care l-am iubit atâta, îi atesta înfrângerea.

Caramitru va mai juca Hamlet la ora când România se sufoca sub placa de plumb a lui Ceauşescu. Prinţul, mai vârstnic, devenise un prinţ filozof, prinţ ce ezita între nevoia de a combate şi pulsiunea melancolică. Nu un prinţ romantic, ci un prinţ ludic şi adesea bufon. Un prinţ impregnat de presentimentul înfrângerii şi care, în pofida lui, voia să continue lupta. El nu era singur şi dialoga cu pianul la care cânta un mare muzician român. Hamletul lui Caramitru, al vârstei adulte şi al unei nopţi fără stele, fără speranţă, între cuvinte şi note muzicale încarna atunci această tulburare profundă, un Hamlet al unei alte epoci, cea de fier! Publicul român s-a recunoscut în acest amestec de scepticism şi de încăpăţânare combativă în măsura în care a recunoscut în Prinţ un alter ego al său. După căderea lui Ceauşescu, a fost pentru mine o fericire că am putut invita acest spectacol la Teatrul Odéon din Paris unde a cunoscut un triumf. Era un strigăt de suferinţă ce ajungea la Paris odată cu fractura Cortinei de Fier.

Caramitru a jucat multe roluri şi unele din interpretările sale au rămas indisociabile de creaţia sa, ca, de exemplu, acel Leonce de neuitat, celebru personaj din Büchner, în spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei. Îl mai văd încă, înaintând până la avanscenă şi lansând un cuvânt, „mâine”, care de atunci a răsunat în mine pentru totdeauna ca o şoaptă a îndoielii, a nesiguranţei, a aşteptării. „Mâine” – de câte ori nu mă gândesc la Leonce al său când îl pronunţ în dialoguri cu prieteni. Din ce va fi făcut „mâine”? Un actor a făcut definitivă întrebarea ce s-a fixat în mine ca o alertă intimă.

Caramitru a jucat bufoni din comediile lui Shakespeare – nu l-am văzut – a jucat în Gorki şi în Shakespeare. Dar, nu demult, priveam înregistrarea cu Vicarul, de Rolf Hochuth, în regia unui prieten comun, Radu Penciulescu. Imposibil să şterg din faţa ochilor această imagine care mi-a apărut ca o culme a moralei, expresia absolută a eticii la epoca barbariei naziste. Noi am îmbătrânit cu toţii şi el se ridică, viitoare victimă ca personaj, dar şi ca actor rămas perpetuu tânăr.

Se spune că teatrul nu lasă urme, asta e valabil poate pentru teatrul banal, obişnuit, căci marile experienţe impregnează memoria unui spectator fericit aşa cum, câteodată, am fost eu. Şi cum să nu admitem asta când vocea sau apariţia unui actor precum Caramitru au rămas păstrate în memoria mea? Actorii nu mor decât atunci când martorii mor şi ei..., apoi, ei rămân „legendari”, „trăind sub pământ”, ca să preluăm o celebră replică a Electrei.

Caramitru a făcut filme, şi apariţia sa în Luchian a rămas de neuitat, acest pictor român, artist de geniu distrus de tuberculoză, pictor blestemat, care a lăsat capodopere în care recunoaştem efecte ale trecerii sale prin Franţa. Dar, mai presus de orice, Caramitru s-a revelat ca un maestru al poeziei, iar pe scenă, în recitaluri de neuitat, s-a confruntat cu Shakespeare sau cu mari poeţi, mai ales români. El spune versurile luându-şi libertăţi sintactice. Frânge frazele şi lasă să se audă cuvintele altfel, recurge la schimbări vocale vertiginoase şi face să ţâşnească limba poeţilor într-o splendoare nebănuită.

Ion Caramitru s-a impus ca un actor angajat în istorie, mai cu seamă în timpul evenimentelor care au determinat fuga lui Ceauşescu. El a însufleţit atunci mulţimea, a luat hotărâri, a acţionat ca un conducător capabil de gesturi decisive în acele momente de febră ale istoriei. De atunci, prin funcţiunile şi sarcinile pe care şi le-a asumat, Ministru al culturii, Preşedinte UNITER, a asociat teatrul şi dimensiunea civică. De aceea el e cineva „mai mult ca un actor”, artist şi personaj public.

După ani de eforturi, el a reclădit Teatrul Naţional, oferind astfel capitalei române un instrument excepţional care a primit, cu succes, anul trecut, Festivalul NETA.

Actorul european pe care-l onorăm astăzi a depăşit scena de teatru pentru a interveni pe scena lumii asemenea lui Prospero din Furtuna, ultimul său rol, cel mai recent. Ca un exemplar actor shakespearian, el a integrat lecţia marelui elizabethan care aliază jocul teatral şi jocul social, prestaţia scenică şi vocaţia politică. În acest sens, Ion Caramitru şi-a construit viaţa şi arta, căci a fost întotdeauna atent la fiinţe, fiinţe de ficţiune sau fiinţe adevărate, la vise şi la acte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara