Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ion Barbu şi Efectul Doppler de Horia Gârbea

Este foarte cunoscută şi apreciată poezia Timbru semnată de Ion Barbu pe care Nicolae Manolescu o califică în Istoria... „mică” drept „cea mai frumoasă” artă poetică a literaturii noastre. Foarte concentrată, din două catrene, cu versuri de 13 şi 14 silabe, cezurate după primele şapte silabe, cu rime identice (ABBA / ABBA) poezia este destul de încifrată, fiecare strofă este o metaforă în sine care se cere decodificată. În fapt, prima strofă este o întrebare retorică, de vreme ce autorul îi dă şi răspunsul în strofa a doua.

Titlul, deşi deloc ambiguu, a putut crea comentarii divergente prin semnificaţiile diferite ale cuvîntului. S-a avansat interpretarea, cu totul în afara chestiunii în opinia mea, că „timbru” s-ar putea referi la „marcă poştală” pusă pe o „scrisoare” expediată de autor cititorului. Trecînd repede peste o asemenea aberaţie, aş admite mai degrabă o acccepţiune cuvîntului „timbru” care nu a mai fost invocată în legătură cu poezia lui Ion Barbu şi anume aceea heraldică, prin care timbrul unui blazon este ansamblul coifului: casca propriu-zisă, cimierul şi lambrechinii. Dar, deşi o argumentaţie isteaţă ar putea „dovedi” că matematicianul poet s-a gîndit (şi) la asta, ea n-ar fi decît un exces de pledoarie avocăţească.

Ei bine, desigur, aşa cum chiar al doilea vers al textului dezvăluie, timbru se referă inechivoc la acea însuşire a unui sunet (muzical) care îl deosebeşte de un alt sunet, fie el de aceeaşi înălţime şi intensitate. Într-un fel sună nota sol scoasă din cimpoi (veşted luncii) şi cu totul altfel cea emisă (par) des violons de l’automne, vorba altui poet afin lui Barbu.

Căci iată primele două versuri, cele care interesează de altfel în acest articol: Cimpoiul veşted luncii sau sunetul în drum/ Durerea divizată o sună-ncet, mai tare... Strofa se întregeşte cu: Dar piatran rugăciune, a humei despuiare/ şi unda logodită sub cer, vor spune – cum? Aici o oribilă greşeală de tipar! Virgula nu-şi are rostul după „cer” dacă predicatul plural „vor spune” se referă la piatră, despuiarea humei şi undă. Iar dacă predicatul s-ar referi doar la „piatră” (explicitată ca fiind „a humei despuiare” şi „undă logodită”), virgula ar fi justificată, dar verbul ar fi la singular: va spune. Nici unul dintre exegeţi nu şi-a pus încă problema ce-i cu virgula din versul patru. Se ştie că nimeni nu e perfect. În mod firesc, virgula trebuie să stea după despuiare, la finalul versului trei.

Poezia poate fi explicitată astfel: Cimpoiul veşted [al vegetaţiei veştede a] luncii sau fluierul [din care cîntă cineva aflat] în drum, / Durerea divizată o sună- ncet, [apoi] mai tare/ Dar piatra-n rugăciune, [(nemişcată), ea, care este] a humei despuiare [,] şi unda logodită sub cer [cu piatra] vor spune [:] - cum?

A doua strofă răspunde „cum” trebuie să fie „cîntecul”: încăpător precum… etc. E deci o deosebire de „timbru” între sunetul facil de „cimpoi” şi „foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare” sau corul îngeresc care slăveşte apariţia Evei.

Ce înseamnă însă că „durerea divizată o sună încet, mai tare”? Cîntecul e divizat în măsuri, măsurile în sunete. Suflul vîntului în vegetaţia veştedă a luncii ca şi cîntăreţul din fluier (aflat în drum ceea ce implică mersul „drumeţ”) sînt dinamice. Apropiindu-se de receptor acesta observă natural atît creşterea volumului sunetului, prin micşorarea distanţei, cît şi a „înălţimii”, adică a frecvenţei. În fizică, fenomenul de mărire a frecvenţei unei oscilaţii cu scăderea distanţei faţă de receptor e cunoscut ca „Efectul Doppler”, descris în 1842 de Christian Doppler, numit şi Efect Doppler-Fizeau, după numele şi al lui Hippolyte Fizeau care a enunţat aceeaşi idee şase ani după Doppler. Cîntăreţul nu este pe drum, ceea ce ar putea însemna şi că stă pe calea de mers, ci în drum (spre ceva), adică în mişcare.

Nu încape îndoială că Dan Barbilian (Ion Barbu) cunoştea acest „efect” şi avea în orice caz percepţia lui, ca oricine a auzit o locomotivă fluierînd în timp ce se apropie (sau se depărtează) cu viteză. Aşadar sunetul fluierului cuiva care îşi cîntă în mers durerile va fi perceput de un observator static drept o succesiune de sunete distincte (divizare a unei melodii) cu frecvenţe tot mai înalte. Desigur însă, nu frecvenţa, oricît de înaltă, sugerează Barbu, decide „calitatea” melodiei, ci „timbrul” ei. Într-un fel îşi cîntă un oier durerea sa, en passant, şi altfel, cu aceleaşi şapte note, intonează o „laudă” Evei un cor angelic, o „grădină de îngeri”, cum o numeşte Ion Barbu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara