Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
IOAN ALEXANDRU de Alex. Ştefănescu


Ioan Alexandru (în acte: Ion Şandor) s-a născut la 25 dec. 1941 în com. Topa Mică din jud. Cluj, într-o familie de ţărani: Ioan Şandor şi Valeria Şandor (în. de căsăt.: Cozar). A învăţat la Liceul "G. Bariţiu" din Cluj, între 1958-1962. Student, din 1962, al Facultăţii de Filologie a Univ. din Cluj, se transferă, în 1964, la Fac. de Limba şi Literatura Română a Univ. din Buc. Este privit ca o mare speranţă a poeziei româneşti. Imediat după absolvire, în 1968, este numit asistent la această facultate şi pleacă în Germania la studii, ca bursier, pentru o perioadă de patru ani (1968-1972). Se pasionează de studiul lui Heidegger. Călătoreşte şi în alte ţări: Grecia, Turcia, Franţa, Israel etc. Îşi ia doctoratul în litere în 1973 cu o teză despre Patria lui Pindar şi Eminescu. Căsătorit cu Ulvine Alexandru, are cinci copii, pe care îi creşte cu sentimentul participării la o tradiţie românească a familiei numeroase.
După debutul cu versuri în revista Tribuna din Cluj, în 1960, este prezent mereu, cu versuri, dar şi cu eseuri, însemnări, interviuri, şi în alte periodice. Primele sale cărţi - Cum să vă spun, 1964, Viaţa deocamdată, 1965, Infernul discutabil, 1966 - îl propulsează în prim-planul vieţii literare. Seria de Imne, inaugurată de vol. Imnele bucuriei din 1973, ilustrează surprinzătoarea sa transformare dintr-un rebel într-un spirit evlavios, dar şi o diluare a inspiraţiei, până la confundarea poeziei, uneori, cu o frazeologie mistico-patriotardă. Admiratorii de altădată ai poetului sunt într-o oarecare măsură dezamăgiţi. În schimb, protocroniştii îl ridică în slăvi.
După 1989, Ioan Alexandru se înscrie în PNŢCD, devenind deputat de Hunedoara (în Parlamentul ales la 20 mai 1990) şi în continuare senator de Arad (în Parlamentul ales la 27 septembrie 1992).
În 1995 suferă un accident cerebral şi este transportat, pentru îngrijiri, în Germania, unde îşi petrece patru ani aproape complet paralizat. Îşi revine parţial în cele din urmă, primeşte vizitatori, acordă interviuri, transmite mesaje celor din ţară. Moare pe neaşteptate la 16 septembrie 2000.



O poezie iluminată (ulterior doar luminoasă)

Sala amfiteatrului "Odobescu" a Universităţii din Bucureşti era plină de studenţi de la Facultatea de Limba şi Literatura Română, dar şi de la alte facultăţi. La câteva săptămâni după începerea anului universitar 1966-1967, se reluaseră, sub preşedinţia lui George Ivaşcu, şedinţele cenaclului Junimea, numit astfel la propunerea lui Adrian Păunescu. Tinerii interesaţi de literatură se adunau aici spontan, în fiecare duminică dimineaţa, atraşi de o iluzorie adiere de libertate. În aşteptarea autorului programat să citească - era vorba, de data aceasta, de un student transferat de la Cluj la Bucureşti, pe care clujenii îl considerau o revelaţie, dar bucureştenii încă îl ignorau -, se făceau glumele obişnuite, se râdea, se aplauda ironic. În această atmosferă, a trecut aproape neobservată apariţia în faţa sălii a eroului zilei. Era un tânăr imberb, cu o figură de copil bosumflat, dar cu mâini puternice, de ţăran. El a scos din buzunar câteva foi de hârtie şi a început să citească, fără zâmbet, fără să încerce să se adapteze la starea de spirit a asistenţei. În scurtă vreme, a renunţat la manuscrise şi şi-a continuat declamaţia privind în sus, în tavanul amfiteatrului, ca şi cum de acolo cineva i-ar fi transmis poemele cuvânt cu cuvânt. Intonaţia gravă şi deznădăjduită, de poet care vorbeşte în pustiu, a instaurat treptat în sală o nouă stare de spirit. Era ca şi cum toţi cei prezenţi s-ar fi simţit vinovaţi (dar vinovaţi nu numai pentru exuberanţa şi lipsa de griji de până atunci, ci şi pentru toate păcatele săvârşite de oameni din timpuri imemoriale) şi aşteptau, înfioraţi de teamă, o pedeapsă.
Momentul culminant l-a constituit finalul unui poem, Oedip, rostit de poet ca o sfidare la adresa înălţimilor de unde îi venea inspiraţia:
"Vieţii îndemn de ultim adio i-aş da:/ De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl,/ Ci propria ta ţeastă zdrobind-o zi cu zi/ Sau fiicei tale-n pântec să-i otrăveşti odorul,/ Tot să te naşti, pentru a fi, a fi./ Chiar dacă drumul duce nicăieri,/ Chiar de nu-i drum ci numai o eroare,/ Eroarea însăşi e un ce nebun/ Cum vina mea mi-e stranie onoare."
După încheierea lecturii, asistenţa a rămas multă vreme mută, copleşită de emoţie. Apoi s-au declanşat aplauzele, nu doar frenetice, ca în cazul altor autori talentaţi, ci şi pătrunse de un fel de recunoştinţă fanatică.
Tânărul care blocase astfel simţul umorului la peste două sute de studenţi şi cobora transfigurat de pe podium, în timp ce George Ivaşcu îi smulgea din mână poemele, ca să i le publice în Contemporanul, era Ioan Alexandru. Pe atunci se numea Ion Alexandru, avea douăzeci şi cinci de ani şi cunoscuţii îl considerau "un nou Eminescu". Nu era chiar o exagerare, judecând după datele din acel moment. Devotamentul fără margini faţă de poezie, interesul pentru studiul filosofiei şi al unor limbi vechi, ca elina şi ebraica, capacitatea de a intui profund, cu o vibraţie religioasă, spiritul românesc, ca şi o anumită atitudine de "homme revolté", proprie marilor creatori, îndreptăţeau previziunile cele mai optimiste.
Poate pentru a duce mai departe similitudinea cu biografia eminesciană, i s-a creat lui Ioan Alexandru posibilitatea să aprofundeze cultura germană (a studiat, ca bursier al Fundaţiei Humboldt, la Freiburg, Basel, Aachen şi München). Din acest punct, însă, a devenit vizibilă diferenţa. Spre deosebire de ilustrul predecesor, Ioan Alexandru şi-a luat doctoratul. Studiul instituţionalizat, departe de a-l face reticent, ca o formă de alienare, a convenit sufletului lui de ardelean, iubitor de confirmări oficiale şi de titluri. S-a văzut apoi că publicistica lui Ioan Alexandru - concentrată îndeosebi în rubrica Jurnal de poet din Luceafărul - se transformă treptat dintr-o romantică strădanie de a rezolva quadratura cercului într-o oratorie murmurată reflex la ocazii festive. După întoarcerea din străinătate, poetul s-a schimbat în câţiva ani şi ca identitate fizică: nu mai părea răzvrătit şi măreţ, ca "fierarul" lui Arthur Rimbaud, ci umil şi cucernic ca Zosima din Fraţii Karamazov; cu umerii aduşi în faţă, cu privirea în jos, "înţelegea" şi "ierta" pe toată lumea, iar în discuţiile curente folosea apelativul "frate". O transformare asemănătoare a suferit poezia lui, devenind monotonă, imnică, lipsită de dramatism. Nu mai era iluminată, ci luminoasă.



Autenticitatea emoţiei

Întorcându-ne, azi, la cărţile dintâi - Cum să vă spun, 1964, şi Viaţa deocamdată, 1965 -, redescoperim, cu o plăcere deloc diminuată de trecerea timpului, autenticitatea poeziei din cuprinsul lor, capacitatea autorului de a exprima imediat sensibilitatea omului de la ţară. Versurile din această perioadă sunt, de fapt, o proză abruptă, ţărănească (iar proza reprezintă adeseori una din numeroase căi posibile de revitalizare a poeziei, de eliberare de convenţionalism). În fraze discursive şi analitice, specifice unei naraţiuni, recurgând numai la metafore strict funcţionale, dar - e adevărat - foarte expresive, greu de uitat, poetul descrie situaţii - şi reconstituie emoţii - caracteristice vieţii rustice:
"Întinsă pe pământ, o iapă înspumată/ Gemea aşa de gravă şi necheza uşor./ Mi-am suflecat cămaşa, îngenunchiat îndată/ Şi cum ştiui am dat un ajutor./ Puiul acela - mânzul - cu umedul lui bot,/ Cu coama lui măruntă şi nările subţiri,/ Când năvăli-n lumină mă-nfiorai de tot/ Şi faţa-mi era numai crispatele priviri./ Se ridicase mânzul - întâi pe un genunchi/ Apoi pe celălalt, pe o copită./ Şi dintr-o dată lumea din haos se-nchega/ Şi-şi părăsea pământul întâia lui clipită." (Mânzul)
Este, aici, un Serghei Esenin fără acea notă de duioşie feminină specifică poetului rus. Este, în acelaşi timp, un Nicolae Labiş căruia îi lipseşte graţia zeiască a adolescenţei. Poezia lui Ioan Alexandru din primele volume produce o impresie de forţă bărbătească datorită, printre altele, unei stângăcii în arta ceasornicărească de a "potrivi cuvintele". La Tudor Arghezi se simte că retorica poticnită este simulată şi că demonstrează, de fapt, o superiscusinţă. La Ioan Alexandru, ca şi la alţi ardeleni, neîndemânarea este reală, constituind o garanţie a seriozităţii (nu se ştie de ce, dexteritatea pare perfidă). Cuvintele folosite de el sunt mari pietre de râu, inegale şi neşlefuite, care intră într-un zid de cetate tainic.
Cum să vă spun este, într-o oarecare măsură, o autobiografie lirică. Poetul "povesteşte" ce s-a întâmplat în sat la sfârşitul războiului, cum arată casele şi pomii după o ploaie de vară, cât de fericiţi se simt ardelenii frigând slănină noaptea, pe câmp, la un foc de vreascuri, ce gust are pentru un adolescent laptele băut din şiştar, ce a însemnat pentru el prima vacanţă petrecută la mare şi aşa mai departe. Însă fiecare episod se transfigurează şi capătă un aspect fabulos:
"În casa noastră se împărţeau darurile./ Mai întâi ţie, Ioane, zise războiul, din colţul mesei, tatii -/ Pentru că m-ai slujit cu credinţă/ Îţi înmânez acest picior de lemn./ Şi să-l porţi sănătos întru pomenirea mea." (Sfârşitul războiului);
"Într-o poiană largă am înălţat un foc/ Cum ştiu să-nalţe focuri ardelenii unii:/ Pui vreascuri piramidă, frunze la mijloc,/ Te-aşterni apoi pe burtă şi îţi încerci plămânii./ Slănina încrestată, înfiptă în frigare,/ Ce lacom o-nveşmântă al flăcărilor rit." (Adolescent);
"Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori,/ Că prea-i bun laptele proaspăt - cum să vă spun/ Parcă beau soare amestecat cu nori,/ Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!" (Beau lapte) etc.
În Viaţa deocamdată apare un efort de interpretare filosofică a existenţei ţărăneşti. Drept urmare, reprezentările sunt uneori sofisticate:
"În cumpăna fântânii/ Tatăl meu răstignit,/ Pârghia subţire e mama tânără/ Înşurubată în braţele lui noduroase de lemn" (Coborând).
Cititorul care nu vrea să intre în joc poate citi asemenea versuri ca pe nişte "pagini bizare" de-ale lui Urmuz. În general, însă, ideologizarea imaginii satului/cosmosului conferă poeziei lui Ioan Alexandru o mai mare putere de obsedare a conştiinţei cititorului. Ideile duc la radicalizarea viziunii şi, implicit, la o apropiere a poetului de expresionism. Un tablou "expresionist" greu de uitat este, de exemplu, acela al "cimitirului satului":
"Cimitirul la noi e un pogon comun/ Înconjurat cu gard de piatră,/ Să nu se molipsească pământul rămas viu/ În libertate./ Crucile de lemn după câţiva ani/ Se lasă într-o parte şi mor apoi şi ele/ De-a binelea/ Locul mormântului se şterge -/ O iarbă sârmoasă se îndeasă pretutindeni/ Ca părul pe capul fecioarelor în nopţile de iarnă." (Ca în paradis)



Dimensiunea cosmică a existenţei

Dar volumul cel mai valoros al lui Ioan Alexandru - apreciat la vremea respectivă chiar şi de către un critic extrem de sever, M. Niţescu, drept o performanţă a poeziei româneşti "din ultimul deceniu" - este Infernul discutabil, 1966, care se deschide cu amplul şi răscolitorul poem Oedip. În acest volum, capacitatea poetului de a evidenţia dimensiunea cosmică a vieţii omeneşti, a peisajului, a fenomenelor naturii este exploatată la maximum. Ca un sculptor interesat exclusiv de arta monumentală, Ioan Alexandru ne oferă acum numai lucrări dintre acelea care nu pot sta pe noptieră sau pe birou, ci au nevoie, ca postament, de un munte. În orice caz, trebuie să faci câţiva paşi înapoi ca să poţi contempla un ansamblu sculptural de genul celui din poemul În aşteptare:
"O femeie uriaşă naşte un copil uriaş./ De câteva mii de ani se chinuie/ În sudori cât planetele/ Şi nu poate scăpa./ Copilul se chinuie,/ Femeia se chinuie/ Şi nu pot hălădui/ Unul din celălalt./ Nimeni/ Nu poate da o mână de ajutor;/ Suntem atât de mărunţi/ Pe margini uimiţi,/ Un strop de sudoare în rostogol/ De s-ar prăvăli peste noi,/ De pe fruntea femeii/ Ne-am îneca potop/ Cu toate avuturile."
Merită remarcat faptul că această măreţie nu ţine, pur şi simplu, de dimensiunea fizică a imaginii, ci de anvergura ei mitică. Un procedeu frecvent utilizat îl reprezintă multiplicarea terifiantă a unui element în general inofensiv. Ca în filmul Păsările al lui Hitchcock, invadarea întregului spaţiu de ceva aflat într-o expansiune infinită creează o atmosferă de coşmar. Însă la Ioan Alexandru este vorba nu numai de o scenografie onirică, ci şi de un simbol esoteric. În Inflaţie, de pildă, norii de spori ai "plopilor lunari" simbolizează un principiu viril devenit monstruos prin exces în absenţa principiului feminin:
"Pe marginea muzicii sporii plopilor lunari,/ Ghemotoace îmi sparg timpanele senzuale/ În peregrinările lor de noapte./ În stoluri albe se lipesc de pieptul meu,/ Îşi prind rădăcini direct printre firele bărbii./ Pe acoperişe,/ În colonii suprapuse,/ Se-mpreună cu rugina şi-n hornuri/ Atraşi de curenţii scrumului - în vârtejuri multiple,/ Întârziind cu o moarte pretutindeni./ Inflaţie de forţă bărbătească, de mii de ori ai multă,/ Colcăind de sterilitate./ Spori de plopi, roiuri ireale în risipă, neclar închegate,/ Cu cât e liniştea mai mare cu atât patima/ Vă stârneşte în furnicare somnoroase/ Repetând aceleaşi găuri spaţiale,/ Oarbe halouri cariate prin camera materiei;/ Nebuloase informe inventând sexul opus/ În cel mai nevolnic obstacol."
Momentul de ruptură între această poezie apocaliptică şi poezia imnică pe care o va scrie ulterior Ioan Alexandru îl constituie volumul Vămile pustiei, 1969, aflat parţial sub influenţa lui Hölderlin. Cu aceeaşi fervoare metafizică cu care poetul german îşi dizolvă parcă identitatea artistică în odele şi elegiile sale închinate frumuseţii misterioase a lumii, Ioan Alexandru uită de sine absorbit de muzicalitatea unei lamentaţii resemnate, fără sfârşit. Atitudinea extatică este întreţinută - şi exprimată - printr-un procedeu împrumutat din arsenalul tehnicii de persuasiune folosite în textele bisericeşti: cultivarea deliberată a monotoniei. Repetiţii interminabile sau variaţii obsesive pe aceeaşi temă contribuie deopotrivă la anularea spiritului critic al cititorului, la producerea unui fel de narcoză:
"Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de foc în piatră./ De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie./ Poetul şi Pustia, pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpodobită în Pustie." (Ce este Pustia?)
O altă metodă, tot de inspiraţie biblică, constă în enunţarea directă, ingenuă a unei trăiri puternice:
"Aş vrea să mor cât mai curând, curând/ Cât mai sunt încă tânăr şi cât mai am în vine/ Sângele-adânc învolburat şi cât/ Mai curge în obrazul meu ruşine/ Cât mai pot plânge şi cât mai sunt copil/ Şi cât mai am o mamă să mă poarte/ Spre cimitir pe drumul spre izvor/ Într-un sicriu de scânduri îngheţate." (Via dolorosa)
Simplitatea aceasta de Cântarea cântărilor, ca şi reluările repetate, tânguitoare îl apropie pe Ioan Alexandru de Cezar Ivănescu. Îl apropie însă într-un mod nesemnificativ, întrucât tocmai în textele monocorde Ioan Alexandru este mai puţin convingător. Lui îi lipseşte sensibilitatea paroxistică, asemănătoare cu nebunia care, în cazul lui Cezar Ivănescu, conferă autenticitate repetării la nesfârşit a unuia şi aceluiaşi enunţ.



Bibliografie
VERSURI. Cum să vă spun, pref. de Mihai Beniuc, Buc., EPL, col. "Luceafărul", 1964 * Viaţa deocamdată, Buc., Tin., 1965 * Infernul discutabil, Buc., Tin., 1966 * Vină, Buc., Tin., 1967 (ant.) * Vămile pustiei, Buc., Tin., 1969 * Poeme, Buc., Em., 1970 (ant.) * Imne, 1964-1973, Buc., Em., 1975 (prez. graf. de Constantin Guluţă) * Imnele Transilvaniei, Buc., CR, 1976 (prez. grafică şi portret de Paul Gherasim) * Imne, cu un cuv. în. de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Buc., Alb., 1977 * Imnele Moldovei, Buc., Alb., 1980 * Imnele Ţării Româneşti, Buc., CR, 1981 * Poezii/ Poesie, ed. bilingvă rom.,/it., versiunea it. de George Lăzărescu, pref. de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Buc., Em., 1981 * Pământ transfigurat, pref. de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Buc., Min., col. "BPT", 1982 (ant.)? Imnele iubirii, Buc., CR, 1983 (ed. a II-a, rev. şi ad., 1984) * Imnele Putnei, Buc., CR, 1985 * Imnele Maramureşului, Buc., CR, 1988.

ESEURI. Iubirea de patrie, vol. I-II, Buc., 1978, respectiv 1985 * Bat clopotele în Ardeal, Buc., 1991.

*
Ioan Alexandru a trad. în lb. rom. Odele lui Pindar, Cântarea Cântărilor, Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke (în colab. cu Ulvine Alexandru) etc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara